CRITICA HERMENEUTICA

| PRIMA PAGINA | INAPOI

PRIGONIŢII CAVALERI AI MIELULUI

(Despre poezia cultă aromânească – între blestemul sfânt pentru păstrarea limbii şi sentimentul stingerii neamului)

 

 

 

DEDICATIE

 

ÎNCHIN,CU SMERENIE, ACEASTĂ CARTE – AVÂND SPERANŢA CĂ O VOI PRIMI ÎN SUFLETUL SÂNGERÂND – CA LEAC : NEAMULUI MEU ROMÂNESC – CEL DE-A PURURI ŞI UNIC, SPIRITULUI SĂU, PE DEASUPRA DE SPAŢII ŞI VEAC

 

 

 

 

 

 

 

Notă:

Pentru analizele poetico-mitico-stilistice ale textelor de poezie cultă aromânească, a fost folosită, ca material de lucru, antologia „Un veac de poezie aromână", editată de Hristu Cândroveanu şi de Kira lorgoveanu, cu transpuneri făcute de antologatori. - Editura Cartea Românească, 1985.

Atunci când am considerat ca originalul poeziilor analizate de noi (prezent în antologia mai sus menţionata) este mai  expresiv decât transpunerile –ne-am permis, păstrând neatins respectul pentru munca celor doi, sa operăm noi înşine transpuneri secvenţiale, scurte - cu scopul de a urmări mai îndeaproape anumite idei. pe care ni s-a părut ca textul original le conţinea, iar transpunerea le estompa.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

PRELIMINARII NECESARE

 

I.                    MISIUNE SACRĂ ŞI NEAM.

ROMÂNII,, TRAIANICI”ŞI ,,AURELIANICI”

 

 

 

 

 

 

Neamul românilor, locuitori între hotarele meschine şi ruşinoase ale României de azi, îşi asumă tot mai puţine responsabilităţi spirituale, îşi afirmă tot mai slab şi mai vag existenţa spirituală - ajungându-se, chiar, la situaţia incredibilă, a lepădării (de către o parte, e drept, încă mică, dar guvernantă, prin voce şi forţă politica) de propria identitate spirituală. Acest neam zace, lâncezeşte şi aproape dispare: semnele existenţei lui spirituale sunt alarmant de slabe, fără vlagă, fără relevanţă, fără o continuitate ritmică vitală. Intrat într-un colaps moral spiritual de atât de mari proporţii, ar părea exagerat să i se ceară, acestui neam al românilor, întoarcerea la origini, pentru o tămăduire magică, mitică. Dar, după opinia noastră, tocmai trădarea originilor este cauza bolii şi a colapsului spiritual actual - care pot aduce, foarte curând, incredibil de curând, moartea neamului românesc, în întregimea lui - moarte percepută, încă, acum (de către puţinii români care mai au simţul premoniţiei) ca tragică. Foarte curând, doar dramatică - sau nici măcar atât: neamurile celelalte vor asista cu indiferenţă, dacă nu chiar cu o tresărire de bucurie, la moartea neamului nostru.

Explicabilă, bucuria - pentru că vor fi scos (sau asistat la scoaterea) din concursul existenţei spirituale terestre, unul dintre neamurile cele mai periculoase, prin vechimea spirituală şi prin forţa iluminatoare a misiunii divine. Misiune pe care, cândva, Eminescu, spre pildă, o ştia şi o enunţa, foarte clar şi foarte răspicat: «Trebuie să fim un strat de cultură la gurile Dunărei - aceasta este singura misiune a statului român şi oricine ar voi să ne risipească puterile spre alt scop pune în joc viitorul urmaşilor şi calcă în picioare roadele muncii străbunilor noştri. Aici, între hotarele strâmte ale ţârii româneşti, trebuie să se adune capitalul de cultură din care au să se împrumute (s.n.) fraţii noştri de prin ţările de primprejur, dimpreună cu celelalte popoare mai înapoiate decât noi.» (Misiunea noastră ca stat, 2 nov. 1879, în ziarul ,,Timpu”). Misiune pe care, noi, cei de azi, am uitat-o, sau ne prefacem, din lipsă de hotărâre, de voinţă, de vigoare - a o fi uitat. Ne lepădăm, aproape furioşi, de acele vorbe, precum că fiecare neam are. pe acest pământ, misiunea lui sacră de împlinit. Şi, numai după îndeplinirea misiunii sacre, are dreptul să se odihnească. Chiar să dispară.

Îmi voi permite să părăsesc, temporar, stilul neutru şi, oarecum, pedant - în favoarea stilului direct, folosind pagina pentru o pledoarie mai vie şi, sper, mai convingătoare decât radiografiile savant-analitice:

Românilor, misiunea voastră sacră, pe acest pământ, n-aţi împlinit-o. Voi adormiţi înainte de a vă trezi cum trebuie. Voi vă contraziceţi propriul imn, în vorbele lui inspirate - voi îl contraziceţi pe însuşi mult îndurătorul Dumnezeu, îndurarea lui este, însă, pentru cei ce-1 iubesc şi-i respectă poruncile sfinte. Pentru cei care se leapădă de El - este definitiv aspru, definitiv pedepsitor: cea mai cumplită pedeapsă este tocmai uitarea Luminii, uitarea Sinelui Sacru - imposibilitatea de a-1 mai vedea vreodată pe Dumnezeu. Feriţi-vă de pedeapsa lui Dumnezeu, nevolnici români, uitătorilor cu ştiinţă, români. Căci Dumnezeu este Adevărul - iar pedeapsa nevederii lui Dumnezeu vă va scufunda în întunericul învârtejit al eternei Minciuni. Dacă nu veţi împlini datoria sacră către Arhanghelul vostru de lumină şi rost adevărat - Dumnezeu vă va şterge definitiv, ca pe un neam nevrednic de a împlini cea mai nobilă misiune: aceea de a lumina şi a întări, prin lumină adevărat-spirituală creştină, acest răsărit de lume.

Dar, iată, uitarea de frate şi soră. renegarea MAMEI, care este PORUNCA IDENTITĂŢII NAŢIONALE - par a vă condamna, din păcate, la dispariţia nemiloasă, ci, după purtarea voastră jalnică - o dispariţie dreaptă. Alt neam va fi investit de Dumnezeu cu misiunea voastră - pentru că voia lui Dumnezeu trebuie să se facă, printr-un neam sau prin altul. Arhanghelul, păzitor de rost şi poruncă, va lumina la fel - dar pentru alţi oameni, uniţi spiritual în alt neam.

EUROPA, TERRA - trăiesc spiritual prin împlinirea rosturilor divine ale neamurilor. Nici o altă semnificaţie, nici o altă poruncă, din nici o parte şi a nimănui - nu au nici cea mai mica relevanţă, în faţa semnificaţiei şi poruncii lui Dumnezeu. Nu va ierta şi nu va înţelege nimeni că am dispărut, pentru că ne-am luat după alte glasuri - perfide glasuri, de sirene vicioase şi viciate, distructive, satanice. Datoria noastră este (cât pe-aci să spun era) de a avea sufletul şi urechea aţintite spre singura sursă de voce şi poruncă valabilă: Dumnezeu. Cine, oare, se va osteni să întrebe de amănuntele vicierii Neamului nostru, ale înşelării Neamului nostru, prin exploatarea a tot felul de naivităţi sau indiferenţe, prin căderea în mreaja forţelor satanice ale unor organizaţii „umaniste" internaţionale, ale masoneriei iudaice, ale curentelor cosmopolite, create prin oculta (sau mai puţin oculta) propagandă masonică - şi mai ştiu eu căror glasuri şi curente perfid justificatoare, perfid sofistice, vom fi cedat noi? Pe nimeni nu interesează cu adevărat, în ce împrejurări a pierdut graţia divină un neam: se va constata doar, ca în cazul atâtor imperii, regate, craii, neamuri - dispariţia noastră. Se va lua. set si în trecere, în graba mare a istoriei „ştiinţifice" - act de dispariţia noastră. Atât şi nimic mai mult. Numai ca. toate, sau majoritatea neamurilor stinse - şi-au împlinit, înainte de dispariţie (sau de simpla eclipsare). misiunea sacra, au ascultat voinţa lui Dumnezeu: important nu este nici un neam în sine — el nu contează decât prin misiunea sa, de la Dumnezeu dată - şi îndeplinita sau nu. Deci, simplificând, am putea spune că nu exista, în istoria divină, neamuri - ci misiuni pentru neamuri (prin care misiuni neamurile capătă, în planul divin, un rost). Noi, dacă ne vom stinge, vom muri ruşinos neîmplinind, neascultând porunca divină, neaplecându-ne, cu râvnă, asupra rostului nostru interior-spiritual: MISIUNEA SACRĂ A NEAMULUI ROMÂNESC. în lucrarea „CIVILIZAŢIE ROMÂNEASCA şi CIVILIZAŢIE BALCANICĂ" a lui Victor Papacostea (Ed. Eminescu, Bucureşti 1983, pag. 411), se arată clar că, individual, românii-aromâni dovedesc că ştiu despre misiunea neamului românesc şi, pe cât le stă în putinţă, fac adevărate minuni civilizatorii, iluminatorii, în limitele permise de lumea modernă (în Ungaria, în special - cazul Şina). Deci forţă spirituală există: e nevoie de o concentrare a eforturilor individuale, la nivelul metafizic de NEAM ROMÂNESC.

Să încercăm, totuşi, să ne ponderăm mânia, din disperare născută - şi să privim mai cu milă şi înţelegere, mai apropiat, acest neam - căci este al nostru, îi aparţinem şi altul n-avem - Dumnezeu a ales să ne naştem, noi, românii, ca români, şi nu altfel; este ceva în marea taină a sorţii - soarta individuală interdepinde de soarta colectivă. Şi dacă noi nu ne înţelegem şi nu punem întrebările corect şi drept - atunci, să aşteptăm de la străini un tribunal drept şi nepărtinitor? De la străini, care ştiu profunzimea misiunii noastre divine, dar covârşiţi de influenţa ahrimanică, abia aşteaptă să scape de noi, ca fariseii de Iisus Christos? Căci ei, străinii ahrimanizaţi nu-şi doresc mântuirea, ci la modul luciferic, doresc o competiţie oarbă, al cărei deznodământ va fi fatal pentru toate neamurile. Pentru pământul întreg - ca astru spiritual. E o aparentă contradicţie - de fapt, o sinteză spirituală (interiorizată) extraordinara, a românilor; când părea că vulcanismul, vlaga latină s-a subţiat (prin rafinament) până la decadenţă sau chiar impotenţă spirituală şi existenţială - a se vedea nu doar doinele, ci rafinamentul cult (monahal, apoi citadin) - ţâşneşte hora, ţâşnesc gesturile surprinzătoare, magice, inepuizabile (inepuizabile în cauza care le porneşte şi susţine, din interior şi din profunzime) ţâşnesc revoltele, volutele de gândire şi exprimare, violenţe inspirate, metafizice. Ar fi, realmente păcat. Ca tocmai în aceste vremuri aşa de tulburi - să dispară conştiinţa misiunii noastre de stea bethleemică (de obicei, în vreme de restrişte, un neam se coagulează, spiritual, se solidarizează, interior şi exterior - şi nu se dezagreg) - stea bethleemică a spiritualităţii umane din răsăritul Europei. Un fum dens, în care sunt executate, într-o concomitentă năucitoare, toate diversiunile scrise de manualul diversionistului - paralizează voinţa şi viaţa moral-spirituală ale neamului. Pentru că spre a te orienta, ai nevoie de vizibilitate, fie chiar minimă: ai nevoie cel puţin de un reper, în funcţie de care să te mişti. Or, de la catolicism(a cărui ofensivă este continuă şi subtilă, dar putând, oricând se iveşte prilejul, să accelereze şi să îmbrace forme foarte agresive), la Martorii lui Iehova, de la masonerie la trucajul, extrem de perfid, al mişcărilor aşa-zis de „extremă dreapta"   (care   au  fost  reale,  au  avut  un  conţinut  profund   spiritualist   şi autohtonist, în sensul cel mai elevat al conceptului), de la punerea în stare de confruntare reciprocă a tuturor ideilor (şi ideologiilor şi a tuturor purtătorilor lor intelectualii români, de la sabotarea culturală, spirituală, economica, până li obscen-triumfalistele propagande pro-NATO, pro U.E. etc - totul este pus 1a bătaie pentru a-1 zăpăci şi, deci, a-1 paraliza volitiv, a-1 anihila spiritual p< românul mediu (şi, din păcate, chiar pe intelectualii „de rasă", fără calităţi de excepţie, iniţiatice). încă şi mai imposibil este făcut demersul revenirii la stare; de comuniune spirituală a tuturor membrilor neamului, starea euharistică < neamului, de trăire întru Christos. Sunt tăiate sau bruiate toate căile de comunicare interumană - prin întreţinerea stării de haos social, economic, mora şi spiritual. Şi totuşi, în ciuda acestui război total, în care ne-au aruncat duşmanii înverşunaţi ai spiritualităţii, ai creştinismului - forţele ahrimanice - în ciuda acestei stări de război al tuturor contra tuturor - nu trebuie, cu nici un chip, să ne pierdem cumpătul. Chiar dacă e periculos să te mişti în exterior, fără să fii resorbit într-o prăpastie (a neîncrederii totale, a disperării, a pervertirii şi trădării etc) - acest teren, peste tot minat, trebuie să rămână în afară; înăuntru trebuie si ne intensificăm mişcarea spirituală - credinţa, speranţa, iubirea, voinţa de solidaritate. Şi, treptat, prin fumul satanic, mâinile, degetele noastre tremurătoare, se vor mişca unele către altele - şi ne vom întâlni. Nu acum. Nu curând. Dar, sperăm, nu prea târziu pentru ca solidaritatea spirituală, comuniunea, înţelegerea stării de continuă crimă, în care trăim (împinşi prin pervertirea, treptată, a fiinţei noastre, în instituţii satanizate, sau, de-a dreptul, satanice) să mai însemne ceva. Să fie utilă pentru recuperarea, integrală, a fiinţei noastre spirituale.

Într-o primă etapă, să facem efortul de a afla şi a şti cine suntem noi, românii. Raporturile cu Europa nu interesează, decât în măsura în care suntem în stare să avem, să afirmăm, ba chiar, de ce nu, să impunem, identitatea noastră şi misiunea noastră spirituală, divină. Deocamdată, sunt nu ani, nu zeci de ani - ci sute de ani de când orice politică românească a îndepărtat, stăruitor şi perfid, neamul românesc, de la identitatea sa. Dacii au fost barbari, noi suntem cum şi cât se vede (asta însemnând bun sau râu, în funcţie de conjuncturi neromâneşti, sau de interese meschine, individuale, iar nu naţionale) etc. Probabil că, în mare măsură, fără să fim conştienţi, ne-am îndepărtat mereu de sfânta misiune pe care Eminescu a formulat-o, clar şi răspicat, ca un adevărat vizionar.

Care a fost reacţia oamenilor politici, faţă de atitudinea metafizică la vârf, singura justă?

Distrugerea, lichidarea fizică, discreditarea morală - făcute cu o furie morbidă, devastatoare. Nici azi, nici ieri, nu s-au întrebat românii simpli: cum de im geniu ca Eminescu, poate fi proclamat, cu atâta nonşalanţă, dezaxat antisemit, xenofob etc? Calitatea profund vizionară a autenticului geniu trebuie să dea serios de gândit tuturor celor care-şi îngăduie să vorbească despre Eminescu detractori sau apologeţi.

lata ce spune Eminescu despre realitatea istorico-mentală şi spirituală, atât a românilor aurelianici, cât şi a celor traianici: „Nestatornicia noastră [...] a făcut atât în trecut, cât şi în prezent, ca să irosim o mulţime de putere vie [...] Nu există un stat în Europa orientală, nu există o ţară de la Adriatiaca până la Marea Neagră, care să nu cuprinză bucăţi din naţionalitatea noastră [...] Toate celelalte fragmente de populaţiuni stau în legătură de cultură cu acele centre politice, create de naţionalităţile lor [...] numai noi, cu maniera noastră de a vedea, suntem străini în orient şi rămânem neînţeleşi, chiar pentru cei de un neam cu noi" (M. Eminescu, art. Românii Peninsulei Balcanice, în ziarul Timpul, 26 septembrie 1878).

De ce nu s-a înţeles, de-a lungul istoriei româneşti aşa-zis moderne, că misiunea sacră a românilor, ca neam, nu poate fi îndeplinită prin starea ciuntită a neamului, prin fragmente de trup şi de mădulare (spirituale) ale neamului - ci prin sinteza, în spirit şi trup, a românilor de la nord şi de la sud de Dunăre, a celor „traianici", deopotrivă cu cei „aurelianici"? Prin unirea, în principal spirituală, a tuturor românilor. Astfel, forţa românilor, prin dezbinare şi uitare voită, devine nesemnificativă. Niciodată nu vom putea să ne impunem misiunea sacră, uitând jumătatea de neam din sudul Dunării, lăsându-i pradă pieirii şi uitării, deznaţionalizării forţate şi barbare, făcute într-un ritm necruţător, deznădăjduitor de rapid - de către cei care, fie au fost nişte sclavi spirituali de la început (bulgarii, care nu au suflet şi rost, fără slavii de răsărit) - fie au avut, cândva, misiune sacră, dar după ce şi-au împlinit-o, au fost cuprinşi de forţe ahrimanice, devenind un fel de golemi, jalnici şi teribili în acelaşi timp, prin monstruozitatea acţiunii, prin decadenţa, josnicia spirituală care i-a cuprins: neo-grecii.

Adevărat pericol de moarte îi paşte pe fraţii noştri de la sud de Dunăre: se afla în mijlocul unui cazan satanic, al urii de nedescris a celor mulţi şi schelălăitor de slabi, în faţa celor puţini, dar eroici în duh şi simţire.

Iată ce ne semnalează Florin Cândroveanu, în legătura cu atitudinea, din Grecia (chipurile, ţară europeană, modernă, creştin - ortodoxă, membră a N.A.T.O.), faţă de aromâni: menţionăm că Grecia nu admite minorităţile naţionale - atitudine exprimată într-un ziar din Atena, iar nu de undeva din satele de pescari, de prin insule: „Unde îi veţi întâlni pe aceşti aşa-zişi vlahi, cu limba lor vlăhicească, pe strada, la târg, la locul de muncă, rupeţi-le picioarele, smulgeţi-le limba. Aici este Elada, şi ea e a elenilor. Scopul scuză mijloacele." (România liberă, nr. 2135, vineri 4 aprilie 1997 - articolul din pag. 2: Mai sunt tratate.).

S-ar putea spune că această poziţie este una singulară, extremistă etc - iar nu una caracteristică grecilor, în general. Dar prin politica greceasca de stat - se fac toate eforturile pentru asimilarea naţională a aromânilor - deci se operează guvernamental la dizolvarea completă a etniei aromâne.

Această ură pare complet disproporţionată, faţă de rezultatele dezastruoase (pentru aromâni) ale asimilării forţate, de către greci. Dar nu e aşa: ura este una corect calibrată (din punctul de vedere al grecilor): Neo-grecii, un neam secat, de mult, de sute de ani, daca nu de mii - de vlaga misiunii divine, neo-grecii - ui neam cuprins de forţele ahrimanice, pătrund în oricare trup părăsit de viaţă, da care refuză să-şi înapoieze forma epuizată (de semantică etnică, de misiuni etnică) - ţarinei. Ei bine, aceşti neo-greci refuză să dispară, pentru a lăsa lor neamurilor care de-acum încolo vin, proaspete, cu misiunea lor divină. Acest neo-greci refuză ştafeta spirituală, decentă şi dreaptă - urlă sălbatic, înfiorător, di invidie şi mânie neputincioasă, văzînd -  clarvăzând (căci şi Satana are momente di clarviziune) cum rămâne, viu şi cu viitor, un neam al românilor. Urletul Io monstruos stârneşte şi întreţine speranţa noastră: cu cât urlă ei mai tare, cu atât i mai limpede că îndoielile cu privire la vigoarea profundă a neamului nostru izvorăsc din îngrijorarea, cu vedere scurtă, a unor copii (ingenui - da ingenuitatea nu ţine loc de clarviziune) - iar nu din adevăr. Misiunea noastră vi fi împlinită, printre urletele dezlănţuite, dar fără spor, ale satanelor lumii.

 

 

// - ROMÂN-AROMÂNUL BOLINTINEANU ŞI POLITICA GRECO-BALCANICĂ

 

Să urmărim, totuşi, gloria şi umbrirea gloriei acestor bravi fraţi ai noştri de sânge, fraţi buni, de tată şi de mamă - românii din sudul Dunării - cu ajutorul unui semi-aromân, din secolul al XlX-lea, Dimitrie Bolintineanu {Calatorii h românii din Macedonia şi Muntele Athos sau Santa Agora, B.P.T., Ed. pentru literatură. Buc, 1968) - singurul călător prin Macedonia, care, chiar măcinai fiind de boală, a făcut eforturi imense şi de bună-credinţă, pentru a oferi, atât contemporanilor, cât şi viitorimii, adevărul. Adevărul despre măreţia şi puterea spirituală, de rezistenţă prin limbă şi duh, a aromânilor - în mijlocul neamurilor barbarizate, temătoare de lumina bethleemică - dar şi adevărul despre ce li se pregăteşte aromânilor - despre crima etnică (etnocidul), continuă, efectuată de duşmanii luminii, contra acestor eroi solari. Acest etnocid, trebuie s-o spunem deschis, este desăvârşit în secolul XX, în zilele noastre, sub nasul tuturor naţiunilor care-şi zic civilizate - dar care dovedesc un cinism şi o lipsă de simţire revoltătoare, în faţa drăceştii obstinaţii a neo-grecilor, de a stinge definitiv sămânţa aromânilor. Din păcate, ceea ce este mai râu şi mai revoltător şi mai dureros - este că politicienii români, de la nord de Dunăre, au rămas surzi la apelurile disperate (dar făcute cu o tragică demnitate şi luciditate) - cum surzi au rămas şi rămân şi politicienii de azi. De ce oare? De ce un neam care putea să refacă Imperiul Roman de Răsărit în sens invers, dinspre Nordul Dunării către Sudul Dunării (cum au vrut şi au şi încercat ruşii, de-a lungul veacurilor), până la Marea Egee, dată fiind misiunea lui de a împărtăşi Neamurilor Întunericului –Lumina este silit, printr-o criminală indiferenţă, să se restrângă,  până la aproape, extincţia lui? De ce le este permis masonilor lui Otto von Habsburg să închipuie fel de fel de hărţi ale Europei şi variante de refacere ale Imperiului Habsburgic, în chip de Imperiu Romano-Germanic (şi aceste hărţi de hârtie devin, pe nesimţite, în mod ocult, hărţi vii, zone de influenţă - comercială, politică, militară etc) - iar nouă, românilor, legatari testamentari, de drept şi spirituali, ai romanilor (prin viziunea geniala a împăraţilor romani, de tipul lui Traian, care vedeau clar disoluţia spirituală a Imperiului Roman în partea de apus şi voiau în chip compensatoriu, s-o refacă în partea de răsărit a lumii lor) nu ne este permis nici măcar gândul unei fraternizări spirituale a tuturor românilor - într-un spaţiu al Răsăritului - nici măcar nu ne este permisă răsuflarea normală, a duhului nostru naţional? De ce trebuie, noi, să ascultăm, mereu, umili, paralizaţi de frică - de satanele vestului, de iudeo-masoneria, care lasă fluvii de sânge, de crimă, pe unde trece? De ce nu ne-am hotărât, odată pentru totdeauna, să ne ridicăm fruntea, să ne înfoiem coama leonină - şi să purcedem la făurirea obiectului misiunii noastre sacre: Refacerea Imperiului Spiritual al Răsăritului Europei? Trebuie să ridicăm ochii, pentru a căpăta perspectivă - şi pentru ochi, pentru a ne vedea trupul măreţ, şi pentru urechi, pentru a auzi chemarea duhului divin, porunca de împlinire a Noului Ierusalim - aici, în Răsăritul Ortodoxiei. Noi, cei de pururi ai locului - iar nu barbarii slavi, care se zbat, fără folos, în propria neisprăvire, şi nici epuizaţii şi ahrimanizaţii greci - trebuie să începem odată marea, eroica bătălie, prin care va triumfa, nu în altă parte a lumii, decât în Răsăritul Europei, flamura lui Christos, împotriva Antihristului. Prin noi se va vădi neamurilor adevărate, extatica victorie a spiritului eristic, împlinirea misiunii spirituale a Omului, în cadrul stadiului ocult al Pământului. Şi pur-cederea către stadiul ocult Jupiter - starea omului cu Trupul Moral, a Omului - omenire: „Binele sau durerea nu vor mai fi ale unuia, fără să fie şi ale altora" (Rudolf Steiner, Apocalipsa lui Ioan, Univers Enciclopedic, Buc. 1996, p. 239 -în traducerea de excepţie a lui Victor Oprescu).

Prigoana celor ai lui Christos a fost, totdeauna, calea de încercare, prin plâns şi suferinţă - care duce la marea Lumină a Revelaţiei lui Dumnezeu. Victoria celestă trebuie să treacă prin Valea Plângerii. Ia aminte, şi încordează-ţi, spre zbor către Christos, puterile speranţei, Neam al Românilor. Căci clipa ta se apropie - şi curând chemat vei fi la truda slăvită pe acest pământ: truda întru voia lui Christos-Dumnezeu. Bun vei fi lui Dumnezeu - bun vei fi oamenilor.

Satul global al lui McLuhan (Galaxia Gutenberg, 1962) trebuie să fie combătut prin satul îndumnezeit al românilor. Masoneria şi „comisarii culturali" trebuie să piardă partida mondială, dimpreună cu forţele ahrimanice. Adeverirea lui Dumnezeu - Christos al Adevărului a devenit nu doar o urgenţă românească naţională - cât. mai ales, una mondială. Lumina bethleemicâ de aici. din Răsăritul Europei, nu se va stinge pentru întreaga Lume a Oamenilor.

Iată, acum. ce spune Bolintineanu, despre situaţia aromânilor, la 1858: .. - Ei sunt cei mai numeroşi, între toate neamurile de la sud de Dunăre - fiind în duh, de fiinţa, peste un milion, în vreme ce, aceia care îşi spun stăpâni si majoritari, sunt mai puţini la număr (dar crânceni ţi porniţi spre distrugerea absolută a aromânilor). Tabelul de mai jos este pe deplin satisfăcător;

 

 

In Macedonia sunt:                    200.000 albanezi;

                                                   120.000 greci;

                                                   300.000 bulgari;

                                                   450.000 români;

 

în Tesalia sunt:

                                                   150.000 greci;

                     200.000 români;

                     50.000 turci;

 

în Epir si Albania sunt:

         350.000 români;

         100.000 greci;

 

                                                     700.000 albanezi;

în Tracia sunt:

                        200.000 români;

 

Peste tot, 1.200.000 români, afara de colonia din Grecia proprie (s.n.) propriu-zisă, continentală. (Calatorii, II, E.P.I., Buc, 1968, p. 53.)

Dimitrie Bolintineanu, ca şi mulţi revoluţionari români de la 1848, face excepţie de la internaţionalismul cosmopolit al masoneriei - masonerie care a instigat şi condus, ocult, revoluţiile vremurilor aşa-zis „moderne" - printre care se numără, evident, şi revoluţiile paşoptiste. El, D.Bolintineanu, face o analiză foarte lucidă a cosmopolitismului şi, chiar, a ideii de cosmopolitism, prin prisma religiei creştine (a se vedea doctrina catolică), ajungând la concluzia firească: „Cosmopolitismul este o idee nepractică. Lumea poate fi patria celui ce nu are o patrie (a se vedea evreii, ba chiar grecii), însă lumea nu poate fi patria popoarelor. Cele din urmă sunt totdeauna de undeva, au totdeauna ceva să păstreze sau să piardă (...) Nu este compatibil cu natura omeneasca decât naţionalitatea (...) A se cârmui bine individual, este a cârmui bine familia, este a cârmui bine naţiunea. A se cârmui bine naţiunile, este a statornici armonia."

D.Bolintineanu avea, încă, la 1858, de ce sa se extazieze, de milionul de români, ce încă erau români, în Grecia: (pp. 8-11) „Un milion de romani este un popor, este o fărâmătura mărita din acele legiuni romane neînvinse de oameni, neînvinse însuşi de secoli: este o idee, este geniul, este civilizaţiunea lumii vechi. doborâta, dar neînvinsă... este antică a unui monument ce reclama geniul omenesc ( ..) Astfel la vederea acestui milion de români, această  nobilă ruină a legiunilor ce umplură lumea cu gloria lor, putem zice: această naţiune nu piere niciodată, şi în căderea ei seamănă mai interesantă decât în a sa strălucire." Bietul poet Bolintineanu! Masonii din loja Marelui Orient, unde intrase, alături de alţi juni români, îi infiltraseră adânc o idee perfidă, aceea de toleranţă - pe care trebuiau s-o respecte doar anumite neamuri, pentru ca alte neamuri, câteva, aflate în strânsă cârdăşie unele cu altele, bătându-şi joc cumplit de „legea" toleranţei, sa se cocoaţe stăpâne, fără merit şi fără strălucire, în mod jalnic şi caricatural, în cârca lumii. El, D.Bolintineanu, nu are curajul să spună pe faţă ceea ce inima lui dorea cu sete: măreţia superba şi meritată a acestui neam, lăsat aici, ca strajă spirituală, ca stea bethleemicâ, de către Imperiul Roman. El, Bolintineanu, se mărgineşte la a şopti, printre rânduri, arzătorul vis: „Românii din Macedonia nu sunt greci, sunt români, nu este ideea noastră a-i uni cu noi, căci suntem depărtaţi de dânşii, nu este ideea noastră a-i ajuta să opereze răsculări. Cugetul nostru este că acest popor de un milion, aruncat în Macedonia, cată să aibă conştiinţa naţionalităţii sale, cupa vieţii sale poate să fie mică, însă trebuie să fie cupa sa..."

Câtă candoare şi totuşi, şi arşiţă de dor şi de măreţie, înaltă demnitate românească, suflă peste aceste vorbe. „Nu este ideea noastră..." Ba - trebuie să fie! Mai exact - trebuia să fie atunci, la timpul încă potrivit. Cum a putut să fie ideea austriecilor (sprijiniţi, subtil, de maghiari - şi evident, de cercurile masoneriei mondiale), azi la sfârşit de secol XX, de a reînvia şi reface spaţiul Imperiului Habsburgic? - Un imperiu care, şi când a existat de facto şi de jure, a fost o creatură politică artificială, hibridă - spre deosebire de spaţiul românesc, având drept coloană vertebrală, Dunărea - a nu se uita primele secole ale mileniului doi, când, în cadrul şi prin intermediul Imperiului (Taratului) româno-bulgar, fraţii români, „traianici" şi „aurelianici", pentru prima oară după masiva retragere aureliană, au comunicat în mod direct. Dar cum poate să fie ideea germanilor de a-şi planta influenţa, de-a lungul şi de-a latul Europei, înaintea războiului ultim mondial, prin mai mici sau mai mari comunităţi germane, care să pregătească al treilea Reich? Dar în virtutea cărei legi de toleranţa poate fi admisă perfida infiltrare, prin obiecte, nici măcar prin oameni) a evreilor americani, în mentalităţile tuturor popoarelor pământului (până şi în ale chinezilor şi japonezilor, consideraţi printre cei mai conservatori oameni de pe pământ) - pentru a alcătui „Satul global" al lui McLuhan, ideolog mai diabolic decât cei ai bolşevismului şi ai nazismului, la un loc.

Da, să îndrăznim. Da, să batem cu pumnul în masă. aşa cum ne bat nouă, acum, piticii spirituali ai Europei masonizate, cum ne bat ungurii, pentru milionul lor de etnici maghiari, dintr-un Ardeal anistoric românesc - numai pentru că ungurii au trecut de partea evreilor-masoni, iar aceştia le-au îngăduit puciul masonic de la Strasbourg, din 02. febr. 1997, când şeful masoneriei române a fost dat jos şi înlocuit, prin sfidarea Constituţiei masonice şi a tuturor regulamentelor masonice, din toate timpurile - cu un ungur. Da, noi, românii, să rămânem mereu nişte flori sfioase, călcate în picioare cu o brutalitate fără margini, de toate iudele şi caiafele acestui pământ, care-şi arogă (prin ce merite? în virtutea căror drepturi? Nici măcar în virtutea legilor loi de ci fixate!) statura de conducători ai Imperiului Mondial Masonic...

D.Bolintineanu ne spune clar despre brutalitatea şi perfidia prin care s-a creat impresia şi, apoi, certitudinea, că românii din sudul Dunării nu exista. Grecii i-au silit să înveţe greceşte. Aşa-zişii „sfinţi" greci (adică Satane îmbrăcate în sutane) au proclamat anatema asupra românilor care îndrăzneau sa-si vorbească limba proprie (a se vedea, la pag. 55 a cărţii citate, despre aşa-zisul sfânt Cosma: „el cuteză a arunca anatema pe toţi acei români care vor mai vorbi limba română. Anatema lui sperie aceste poporaţiuni crezătoare şi simple, şi din 44 sate române de la Zagor, numai 14 au mai rămas care să vorbească limba română. Ceilalţi afară de bătrâni, vorbesc greceşte". „Eroica" faptă a lui Cosma, servind şi oarece interese politice ale musulmanilor, care voiau sâ-şi simplifice grijile de administrare din zonă, Ali-Paşă Tepelin „proclamă pe Cosma sfânt şi îi adună moaştele". Iată ce fel de moaşte au şi sărută bieţii creştini greci: moaştele Satanei. Există, de altfel, şi o a doua formă majoră de infiltrare şi manipulare a conştiinţei românilor de la sud de Dunăre. Patriarhul din Constantinopol, înainte de 1821, se înţelegea mult mai bine cu autorităţile otomane (cărora nu numai că le satisfăcea interesele de dominare în zona Balcanilor - dar asupra căror autorităţi, Patriarhia grecească avea chiar o anumită autoritate...) decât cu fraţii întru ortodoxie, şi, în special, cu aromânii, pe care cu deplinul acord al otomanilor, făceau totul să-i stingă ca neam. Complotul Patriarhiei cu Ali-paşă din Ianina, pentru stingerea măreţului centru spiritual urban aromânesc, Voshopole (Moscopole) este întru totul pilduitor în ce priveşte fatala acţiune a bisericii greceşti, asupra etniei aromâne.

Deci, această a doua formă majoră de manipulare a conştiinţei românilor din sudul Dunării este, din păcate, tocmai „religiunea" ortodoxă. „Propaganda greacă are drept mijloc religiunea. Ei numesc greci pe toţi câţi sunt de rit oriental, numără pe români, pe sârbi, pe bulgari şi alţii şi formează un element grec. Dar nu sunt pe toată faţa pământului (s.n.) nici trei milioane de greci, adică pe jumătate cât bulgarii şi de patru ori mai puţin decât românii." (pp.55-56). Şi, profitând de smerenia înnăscută a creştinilor români, perfizii greci exploatează inima lor credincioasă până la absurditate: „Ceea ce este o nedreptate neînţeleasă, este că românii plătesc pe tot anul mai multe milioane de lei la biserica de rit oriental, şi preoţii acestei biserici sunt greci, propagă ideile şi interesele creştinilor din Orient. Ceea ce este şi mai trist, este ca o mâna de călugări cârmuiesc aceste aşezăminte, nu ca creştini orientali, ci ca greci, pe când românii care le susţin sunt combătuţi, călugării români persecutaţi, înlăturaţi. Actul de secularizare a averilor mănăstireşti, făcut de Cuza în Principale,a lovit, e drept, şi pe călugării români, şi autoritatea, morala şi sacră, u bisericii creştine - dar a avut şi o latura pozitivă: a lovit în ploşniţile greceşti. în puzderia de călugări greci, care se oploşiseră în mănăstirile din principate şi, cu obrăznicie fără seamăn, luaseră stăreţiile şi puseseră mâna pe sute de mii şi milioane de pogoane de pământ, pe averi fabuloase, care nu erau nicium folosite, cum s-ar fi cuvenit, din punct de vedere creştin, - pentru alungarea suferinţelor şi sărăciei umane.

„A forma toţi aceştia (românii sud-dunăreni - precizarea ne aparţine) un regat peste celelalte naţionalităţi, mi se pare un vis, ba încă un vis nedrept" (comentăm noi: daca aşa îi comandaseră masonii Marelui Orient candidului D.Bolintineanu, el s-a executat... fără să gândească în termenii pragmatici, pe de o parte, aşa cum o fac, spre pilda, grecii şi turcii, în acest Răsărit de Europă - şi nici în termenii metafizici, ai necesităţii ca, prin misiunea sacră a românilor, odată împlinită, să fie risipiţi norii satanici ai popoarelor fără har întreg, ca slavii - sau ahrimanizate, ca grecii cei noi...) „ca şi acela ce visează grecii: de a subjuga pe celelalte naţionalităţi." Toate aceste lucruri sunt secretele viitorului. Ceea ce credem noi, că toţi aceşti români ar trebui să facă, este de a-şi păstra cu sfinţenie limba şi datinile române, oricare ar fi soarta ce viitorul le păstrează. In aceste vorbe se încheie toată politica românilor „aurelieni".

Uşor de zis, greu de făcut: - când duşmanii te înconjoară şi te strâng în fiarele propriilor slăbiciuni (toleranţa, blândeţea, omenia, dar şi frica maturilor pentru propriile odrasle, dorinţa de parvenitism etc - am numit ca slăbiciune omenia, pentru că noi, românii, uităm să fim mai fermi şi necruţători cu Satana, după vorbele lui Iisus, care cerea veghe spirituala continua şi război neodihnit Râului: „Nu am venit cu pacea, am venit cu sabia" - sabie cu care trebuie deosebit, clar şi definitiv, Râul de Bine, Prietenul de Neprieten). Patriotismul mamelor aromâne, singurele care s-au împotrivit eroic anatemelor greceşti, albaneze, otomane, şi au continuat să-şi înveţe pruncii, cu o minunată, sfânta încăpăţânare - patriotismul acestor mame a fost sublim, este, încă sublim - dar, fără ajutorul românilor liberi, din nordul Dunării, românii aurelianici vor fi de tot sufocaţi, înglobaţi total în masa neamurilor care-i înconjoară. Munţii, în care s-au retras, ca-n nişte ultime cetăţi, le vor servi (dacă nu se trezeşte adevăratul curaj patriotic, luminat de făclia metafizica a conştiinţei misiunii divine) - la înălţarea spre ceruri a ultimului, tragicului gest al sinuciderii, aşa cum le-au servit celor peste 200 de femei-mame, în faţa sălbăticiei distrugătoare a albanezilor (slugi ale grecilor şi turcilor), aşa-zis fraţi (ucigaşi şi ticăloşi fraţi am mai avut noi, smeriţii şi prea generoşii, în toate, români): „La schitul Veternişte să curmă cantonul Aspropotamos, lângă podul făcut de romani, Coracos, şi unde sulioţii fuseră ucişi de albanezii musulmani, în luna ghenariu 1813. Femeile lor, în număr de doua sute, văzând pe soţii lor ucişi, se aruncară cu pruncii în braţe în rîul Ahelonus, unde se înecară. Această fapta fuse drama cea mai mare şi cea mai trista a acestui secol." (p. 115).

În mod ciudat, străinii n-au băgat de seama absolut nimic din tragedia acestui neam român. Orice neam are dreptul măcar la atenţie, dacă nu la compătimire. (Byron se duce să moară pentru nişte greci care deja preluaseră, foarte subtil, puterea politica în Imperiul Otoman - de ce nu 1-a trimis masoneria să moară pentru adevăraţii împilaţi, pentru mult-împilaţii români?). Faţă de români, indiferenţa criminala a Apusului devine tot mai suspectă. Toţi călătorii străini din Macedonia vorbesc de greci şi iar de greci. Aproape nici unul de români. O singura excepţie este menţionata, în secolul 19, de Bolintincanu - Pouqueville, care nu-i confunda, precum ceilalţi apuseni, pe români cu grecii, cu albanezii... Străinii s-au lăsat conduşi, ca orbii, de autorităţile greceşti - şi n-au cercetat, sub coaja de grecizare forţată, ce fel de neam se ascunde, tremurând de umilinţa celor ameninţaţi cu moartea etnică. Pouqueville are curajul sâ-şi critice (p.105) compatrioţii-călători şi să biciuiască şi trufia paranoică a grecilor: „Se vede că Du Cange şi Pachimore spun că armata lui Ion Paleologu era compusă de greci de origine şi anume megalo-vlahiţi, ai căror străbuni se luptaseră sub Ahile, pentru că românii nu sunt nici pământeni, nici greci, nici pelasgi... Pentru că se află în Dolopia, nu va să zică că sunt coborâtori din Ahile... dar erudiţia greacă este totdeauna îngâmfată de pretenţii de antichitate, pe care nu le poate sprijini. Viţiul celor noi (greci) a fost totdeauna să trăiască din fala lui Platon, Miltiadi, Cimoni, fără a îngriji a-şi face singuri o strălucire a lor proprie."

Acesta este semnul ahrimanizării unui neam: după ce şi-a împlinit misiunea sacră pe pământ, refuză să lase alte neamuri să-şi împlinească misiunea lor sacră. în finalul discuţiilor asupra dezvăluirilor lui D.Bolintineanu despre consângenii noştri aurelianici, să vedem care-s neamurile noastre din sudul Dunării, după urmele seminţiilor lor din Macedonia: 1 - lintopenii, 2 - niculenii, 3 -grărnoştenii, sau muntenii, 4 - moţinii sau moţii, în Tesalia, 5 - moscopolenii, dincolo de Pind, 6 - gobişenii (sau pisoderenii).

Dar acestora, cum cu infinită amărăciune spune D.Bolintineanu: „Vecinii lor le-au luat tot ce au avut: originea, istoria, datinile - numai limba a scăpat (n.n.: aceasta era valabil pentru 1850...), mulţumită femeilor române. Dar am văzut cum „Sîntul Cosma", acest al doilea sânt Angheluşi, dar mai fericit decât cearlatanul din Silistra, puse anatema pe limba lor" (p.71).

De aceea, D.Bolintineanu ajunge, în mod tragic, dar firesc, la întrebarea crucială, sfâşietoare, dar dreaptă - şi care este expresia forţei interioare, care cere Adevărul. Trebuie să avem curajul să privim realitatea destinului în faţă, dacă vrem să avem vreo şansă de redresare a drumului ursitei noastre, întru împlinirea misiunii divine a neamului. D.Bolintineanu e foarte „modern", prin ceea ce descoperă întrebarea sa (p.47) - dar, cu concluziile sale, nu putem fi, total, de acord, având în vedere cele ştiute, din politica lumii de azi, faţa de anumite naţiuni, etnii sau state. Iată întrebarea hamletiană pe care o pune Bolintineanu: „suntem sau nu suntem? Trebuie ori nu trebuie s.1 fim!" Surprinzătoare, necruţător de adânc penetrantă, în fiinţa neamului nostru teribilă, această amară întrebare, cu doua paliere: 1 - oare existăm, spiritual? 2 avem (sau: mai avem) misiune pe pământ, în cadrul planului divin, etern, al construcţiei lumii?

Cităm mai departe: „Nu vă plângeţi de guvernele voastre,ele sunt ceea ce voi voiţi să fie: cu o naţiune plină de virtuţi şi de mărire – nici un guvern nu poate exista. Această naţiune română este bună ?Este rea? De ar fi bună, nu ar putea sa aibă guverne rele. Astfel ea nu poate să aibă guverne bune, când va avea un guvern bun, îl va mustra, îl va urî, îl va alunga. Cine sunt acei oameni ce speră la mântuirea patriei? Românii îi mustră, îi urăsc, îi gonesc. Aceşti oameni sunt nişte nedemni negreşit, ori dacă sunt demni, românii nu-i înţeleg, nu pot să-i înţeleagă, ei au venit prea curând, sau prea târziu. Că să te înţeleagă românii, trebuie oare a se închina străinilor? A dezvolta umilinţa? A tolera hrăpirile? Dar atunci la ce ar mai trebui o asemenea naţiune?

Grecii nu au virtuţi, dar ei au cel puţin vitejia şi patriotismul. Noi nu avem nimic, pentru câ nu vrem să avem nimic, şi noi înşine suntem cauza acestor rele: ei nu sunt vrăşmaşii noştri, România nu este junghiată de vrăjmaşi: România e plecată de sine".

Iată „modernitatea" lui D.Bolintineanu: excesul autocritic, din frica de a nu fi cumva nedrept şi nelucid - îl duce pe intelectualul analist român la autoacuzare exclusiv, la autoflagelare masochistă, nedreaptă în mare măsură. Iată la ce ne-au dus atâtea secole de toleranţă exagerată: să-i considerăm pe duşmani ne-duşmani, să ne orbim singuri (cu propriul nostru sânge...) pentru a fi mai uşor de jupuit şi manipulat de străini. E un rezultat ciudat de asemănător, cel din secolul 19, cu cel din secolul 20. Pentru că nu s-au schimbat datele interioare fundamentale ale neamului românesc? Poate. Dar, în primul rând, pentru că circumstanţele internaţionale, atitudinea Apusului, catolic şi protestant, nu s-au schimbat faţă de Răsăritul ortodox - şi, mai ales, faţă de aceasta ciudată Românie, al cărei pământ a fost simţit, în toată măreţia lui sacrală, de Traian-vizionarul - din păcate: din păcate - pentru că vizionarismul său nu ne-a adus decât belele, atunci când neamurile, impotentele, din punct de vedere spiritual, neamuri din apus, au intuit puterea ocultă a acestei zone (putere care, dacă ar fi fost recunoscuta de apuseni, aceştia, prin contrast cu noi, şi-ar fi recunoscut, implicit, propria schilodenie interioară).

D.Bolintineanu este victima candidă a manipulărilor subteran -subconştiente, la care suntem supuşi de secole, de grupurile de interese internaţionale - interese care converg, faţă de realităţile spirituale din Răsărit. Când, atunci, în secolul 19, de la calomnie josnică (acuzaţia că românii sunt pederaşti) până la crimă şi anatemă, nu lipseşte nimic din arsenalul agresiv al acţiunii de desnaţionalizare, plănuită (şi reuşita aproape total) de greci - tot tu te consideri culpabil şi te oferi ca mielul spre junghiere - va fi fiind aici o dimensiune metafizic-creştină, dar este încă o dovadă a rezultatelor incredibile la care poate ajunge războiul psihologic, diabolic de perfect, indus de interesele bisericii constantinopolitane greceşti (dinainte de eliberarea din 1821, cât şi de după eliberarea Greciei). A învrăjbi şi a crea totodată complexul culpei - spre a stăpâni etniile conlocuitoare şi a le asimila complet, în dispreţul total al oricăror masonice „drepturi ale omului" - bune doar pentru „căţei". De aceste manevre subterane nu poate fi străină (pentru că veni vorba) nici masoneria iudaică internaţională - cea care a creat atmosferă complet diferită, în jurul unor popoare care ar fi trebuit la fel tratate. Grecii, fiind epuizaţi spiritual, funcţionând ca nişte golemi, total ahrimanizaţi. au fost consideraţi ca ideali pentru persecutarea, torturarea şi lichidarea neamului cu misiune sacră încă vie: românii. E o tehnică, valabilă în aceste vremuri amorale, de a-ţi înlătura adversarul spiritual pe care-l intuieşti ca fiind mai puternic decât tine.

E bine să descoperim adevărul hamletismului din interogaţiile lui Bolintineanu. Nu la analiştii politici (şi nu de grija analiştilor politici) de felul lui Bolintineanu, care se considera hiperlucizi, dar sunt, de fapt, bolnavi de grija de a nu fi nedrepţi cu alţii (devenind nedrepţi cu ei înşişi şi cu neamul lor), trebuie să ne gândim, ci la trăitorii din Macedonia şi Grecia, de etnic română-aromână, pe cale de a le fi stins neamul.

 

 

III. - CAVALERII MIELULUI - ŞI „ILIADA" LOR

 

Aromânii, după cum se ştie, sunt, şi astăzi, păstori de oi. E drept că, aşa cum ne mărturiseşte epopea lui Nida Boga - „Voshopole", pot împlini cu mare pricepere şi cinste, şi alte meşteşuguri-misiuni sacre, pe pământ - iar după ce mulţi s-au răspândit prin lume - li s-a dus vestea, atât ca meşteri făurari, giuvaergii - cât şi ca neîntrecuţi oameni ai finanţelor: e o formă de autoapărare contra celor ce-au hotărât şi-au poruncit pierzania aromânilor, prin ispitirea forţelor brutale, prin bani.

Dar, cel puţin în trecutul secol  19 şi în prima jumătate a secolului 20. aromânii au stat şi au aşteptat şi s-au prosternat în faţa MIELULUI - precum semenii lor păstori, din jurul ieslei de la Bethleem. Poezia populară aromânească transmite poeziei culte aromâneşti motive mistice - dintre care, principalele, sunt legate de Iisus: motivul MIELULUI şi cel al TRANSFIGURĂRII. E suficient sâ trimitem, în legătura cu misiunea de CAVALERI AI MIELULUI, la revelatoria baladă-epopee, transpusă, subtil, în registru cult, de către Constantin Belimace: Cumicea - iar pentru motivul (tot eristic) al transfigurării - la epopeea Marelui Miracol Spiritual: Voshopole - epopeea în sonete a lui Nida Boga.

 I - Balada Curnicea, a lui Belimace, este, în fapt, o autentica epopee, cu dimensiuni comprimate - epopeea păzitorului de CHRISTOS-MIEL, neamul aromânesc. Destinul aromânilor-păstori - CAVALERI AI MIRACOLULUI - este  sintetizat în  destinul eroico-mistic al  lui  Zega-celnicul:  toţi  păstorii celnicului Zega au în grijă o singură mieluşea (hieroglifa misterului iniţiatic): aceasta, după zece ani de păscut pe Muntele Pind (10 = numărul creaţiei divine) - paştere de trifoi „nevăzut la noi" (de fapt, originalul spune despre „iarbă... di bană": care înseamnă iarba de viaţă, sau iarba vieţii    opusa ierbii vutane, care înseamnă iarbă mirositoare, iarba sărăcăcioasă de pe stâncile munţilor): ,.şi tru-a dzaţea oară, /Tru-ună primuveară, /.../Pascu nu vutană, /Iarba-aţea di bana (sau,cum transpune Hristu Cândroveanu, „trifoi /Nevăzut la noi") trimite la iarba atottămaduitoare - sau, pur si simplu, In iniţiatica „creangă de aur"; „a fătat în munte /Miel cu stea în frunte, /Cum nu-i pe coclaur - /Dinţişor de aur, /Lîna înflorată, /Mătase curată -/Făptură de-alint, /Cu coarne de-argint..." („Şi-afită în munte/ Nel cu stea în frunte. /Nel ca tri ciudie. /Cu dinţi di flurie /Şi cu lâna toată /Ca sirma curată, /Curată brăsime /Ş-cu coarne di-asime..."

Când a fătat mieluşeaua? De Paşti: „în ziua de Paşti" (sau, conform originalului: „trî Sâm-Giorgiu-aprindu" - în ajun de Sfântul Gheorghe.

Iată că, mai direct decât în evanghelii, Mielul Isus se încredinţează ocrotirii-iniţierii (în sens mistic-activ) unor apostoli exemplari: Păstorii-Crai. Şi mie, la rândul meu, mi-a fost semnalat, de către un mare om al spiritului românesc, un eminent traducător al operei lui Rudolf Steiner, că una dintre deosebirile (de fapt, una dintre întâlnirile semantice) dintre evangheliile lui Luca, respectiv Matei, - este aceea că, la naşterea lui Isus, Evanghelia lui Luca spune că au asistat păstorii (capitolul 2, aliniatele 8-9-10 - iar în Evanghelia lui Matei, capitolul 2, aliniatele 10-11, se spune că pruncul Isus a fost înconjurat de crai. De fapt, funcţiile de crai, respectiv păstor, converg spre una singură: PĂZITOR ĂL MIRACOLULUI SPIRITUAL AL LUMII.

Atunci când Mielul Sacru este luat de lotri (forţele ahrimanice ale lumii) se dezlănţuie războiul în numele Mielului Sacru - apocatastaza, confruntarea finală între forţele malefice şi benefice: „N-a rămas întreagă /Nici măcar o creangă, /şi n-a rămas frunza /De plumbi nepătrunsâ." („Nu rămase deagă /Una dzuă-ntreagă /Di pliumb nipitrumtâ /'N bărbăteasca lumtă."). Deagă, în textul original, înseamnă ramură: evident că prin intermediul MIELULUI REDOBÂNDIT - se produce transfigurarea:

a - ramura putredă a lumii fenomenale, a lumii profund luciferizate, până la ahrimanizare - este înlocuită cu creanga de aur eterna, căci:

b - „hoţii crunt pieriră, (forţele ahrimanice au fost definitiv învinse, redizolvate în lumina) /Mielul îl gasiră/, şi l-au dus la târlă, /şi-a curs vinul gârlă..." („Nelu lu-ascâparâ, /Furi' i vâtâmarâ, /Ş-cântânda prit câl'iuri, /S-tumarâ la stăniuri.") Recontopirea omului cu Sinele Sacru-Mielul - reface starea originară, de paradis (căl'iuri cu cântic).

Cine îl vesteşte, de fapt, pe Zega, de acţiunea „furilor"? „A lui Zega mumă"

-     Maica Domnului. Câţi luptători mistici ia Zega, la lupta apocatastatică?"
...doişpe-doispraţi di inşi /Tot ca Zmei ne-asvinşi" - evident, cei doisprezece apostoli ai hieroglifelor cosmic-zodiacale).

II - Cavalerii Mielului Minunat sunt, aparent, umili ciobani -în realitate, sunt Cavalerii Sfintei Cruci, expediţia lor este o cruciadă, izbânda lor transfigurează, la modul paradisiac, lumea. Certitudinea victoriei spirituale, peste orice accident istorico-fenomenal, este întărită de epopeea vastă a Transfigurării - epopeea Vosbopolei ~ cetatea care, prin distrugerea în cadrul fenomenalului, şi-a eliberat potentele de Cetate Eternă a Spiritului. Voshopolea, moartă şi înviată întru spirit-este Mielul-Iisus - iar voshopolenii, treziţi într-un spirit, sunt Prigoniţii(dar veşnic victorioşii) Cavaleri ai Mielului: „Voshopolea cea mândră, spulberată, /nepieritor, în spirit e-ntrupată, - /Al băjenarilor, al tuturora." („Voshopolea-aţea arsă şi surpată, /L'ia ca s-arsară multu ma muşată /Tu mintea-armânilor di tu xinitie...").

Vom amănunţi lucrurile, la vremea potrivită, în textul analitic al lucrării noastre. Deocamdată, atât mai adăugăm: prigonirea, de către forţele ahrimanice, a Cavalerilor Mielului, este dovada mistică, a faptului că aromânii sunt „tagma aleasă a lui Christos („pe cine iubeşte, Dumnezeu pedepseşte"). Prigoana înseamnă, în traducere iniţiatică, şi răspândirea şi consolidarea, ocultă, a misiunii sacre, încredinţată de Dumnezeu - Neamului Român-Aromân (Neamului Româ­nesc, spiritual unit, prin gesturile vizionare ale împăraţilor Magi: Traian-Aurelian-Constantin), în jurul coloanei vertebrale spirituale, care este Istrul Sacru.

Am comparat epopeea Voshopole cu Iliada lui Homer nu neapărat pentru a pune epopeea lui Homer în stare de superioritate, faţă de epopeea Voshopole: epopeea lui Nida Boga, din punct de vedere al semnificaţiilor metafizice, este superioară capodoperei homerice. Dar aveam nevoie de un reper literar pentru a satisface prejudecata snobilor, a celor care strâmbă din nas în faţa „neconsacrărilor" şi „neconsacraţilor". Şi nici Voshopole - epopeea, nici Nida Boga, creatorul epopeii, nu sunt consacraţi, pentru literatura română. Am considerat că, între Iliada şi Voshopole sunt unele trăsături de asemănare: un război pentru apărarea unei cetăţi, o infiltrare perfidă în cetate (un „cal troian"), apoi devastarea cetăţii ca o consecinţă a infiltrării în inima cetăţii - o eroică şi zadarnică rezistenţă umană. Aici, însă, se opresc asemănările - şi începe rafinata metafizică a transfigurării materiei în Spirit Etern, metafizică prezentă (şi posibilă) în epopeea Voshopole, datorită atingerii, de către Nida Boga şi de către neamul despre care vorbeşte acesta în epopeea sa (neamul aromânilor) - a stadiului de evoluţie spirituală necesar: creştinismul.

Ceea ce vom investiga, în paginile de mai jos, va fi: conştientizarea, de către poeţii culţi şi creştini aromâni, a Spiritului Neamului Românesc, cu cele două aspecte:

a - aspectul fenomenal, aparenta risipire şi stingere a neamului românesc-aromânesc, nu prin distrugerea cercurilor - hoare (sate), prin asimilare forţată, măceluri etnice, deznaţionalizate prin toate mijloacele;

b - aspectul esenţial: situarea aromânilor atât sub blestemul - dimândare -legământ, cât şi (pe cale de consecinţa mistică, raportată la dimândare) necesara transfigurare spirituală, a neamului de prigoniţi mistici, paznicii cei mai supuşi ai MIELULUI - CHRISTOS. Mai mult decât atât, conştientizarea, de către poeţii culţi ai neamului aromânesc, a unităţii românilor de la sud $i de la nord de Dunăre - uniţi prin MISIUNEA SACRA COMUNA, aceea de a lumina spiritual lumea, a retransforma, prin autosacrificiu. Valea Plângerii în Paraclis. De aceea, epopeea transfigurării, VOSHOPOLE, a lui Nida Boga. va face obiceiul unui studiu aparte –într-o a doua secţiune a lucrării de faţă. Şi, (tot de aceea, dimensiunea creştină (în sensul cel mai profund, mai esoteric) a poeziei aromâneşti va fi urmărită cu deosebire.

 

 

 

 

PARTEA I

PRIGONIŢII CAVALERI AI MIELULUI

(Abrevierile numelor celor doi scriitori care transpun, din dialectul aromân, în dialectul dacoromân - vor fi :

a - pentru Kira Iorgoveanu: K.I., iar b - pentru Hristu Cândroveanu : H.C.)

 

CAPITOLULI: DIMÂNDAREA PĂRINTEASC

 

„A-şi păstra cu sfinţenie limba şi datinile române...': Aceasta este soluţia etnică. în chip de concluzie, pentru românii din sudul Dunării - soluţie dată de către D.Bolintineanu (în chip de meditaţie asupra ursitei con-etnicilor săi urgisiţi), la capătul călătoriei sale în Macedonia. Şi, întrucâtva, aromânii au luat, se pare. foarte în serios, sugestia lui D.Bolintineanu, din moment ce Dimândarea părinteasca, scrisă de patriarhul poeziei culte aromâne, CONSTANTIN BELIMACE (1848-1934) a devenit, cum zice Hristu Cândroveanu, „Marseilleza" aromânilor. însă, după opinia noastră pururi cârtitoare, greşit zice: din punctul de vedere al semanticii textului, Dimândarea părintească este incomparabil mai introspectivă şi are profunzimi tragice zguduitoare - şi n-are, în schimb, nimic din exhibările ludice ale Marseillezei francezilor. Numai că, paradoxal, blestemul, cuprins în textul poemului, nu face decât să vizionarizeze, parcă într-o oglindire premonitorie, tocmai starea în care va ajunge neamul aromânesc, în istoria profană. Dar, tot paradoxal, blestemul-dimândare neagă, violent şi neînfricat, orice istorie, adică orice încercare de slăbire a omului-etnie - prin drum.

Nu s-a respectat „sprigiurarea". conjurarea adică, punerea în genunchi a neamului aromânesc. în faţa lui Dumnezeu, să jure? Maicile-femeile, în mod eroic (spuneam în preliminariile necesare, de mai sus) au trecut peste orice considerente sociale, economice etc - si au păstrat, pentru pruncii lor, taina sfântă limbii aromâneşti. Şi totuşi, stingerea neamului şi locul de iad al chinurilor etniei - nu le-au putut împiedica. Probabil ca păstrarea limbii trebuie sa fie susţinuta, dinăuntru, de suflet şi de o forţă metafizică: speranţa, vizionarismul profetic şi mitic, prin care să convingi viitorul să fie aşa cum speri tu să fie, atunci când ceri ajutorul lui Dumnezeu. Întregul testament (dimândare, de la latinescul demando-are - cerere imperioasă, poruncă, încredinţare) stă sub semnul ameninţării focului, de la început şi până la sfârşit: „să sprigiură cu foc mare", „s'-lu-ardă pira focului", „s-l'i si frigă limba-n foc". Şi e firesc ca focul pozitiv, cel al sufletelor străbunilor care cer, cu limbă de moarte, o intensificare, pe măsura prigoanei, a strângerii neamului în jurul focului sufletesc = limba, să se transforme în foc negativ, distrugător, al fiinţelor individuale, care nesocotesc înfricoşătoarea forţă a disperării celor din faţa morţii, nesocotesc acele ultime, înfrigurate recomandări, pe care toţi românii, de la sud şi de la nord de Dunăre, le numesc: limbă de moarte. Cred, însă, că e mai mult chiar decât o lăsare cu limbă de moarte - ceea ce ar însemna doar un impuls dinspre trecut, şi atât: poate fi luat în seamă, şi indus spre viitor, din aproape în aproape - sau nu. Personal, cred că forţa înspăimântătoare, ca o stihie, a dimândării aromâneşti stă în ceva mai misterios şi mult mai „diabolic" (dacă acestui cuvânt, „diabolic", i se concede, totuşi, şi un sens pozitiv, măcar global): prin dimândare, prin focul iniţial, de o o intensitate uriaşă (dată de disperarea viziunii stingerii neamului), strămoşii au dorit, se pare, o implicare ocultă în viitorul vital al etniei: un fel de năpustire strigoiască, dincolo de moarte, peste şi prin cei vii, pentru a le injecta forţa pe care, bănuiau cei vechi, că tinerii nu o vor mai avea: din deznădejde, din calcule pur omeneşti, din slăbiciune. Dimândarea vine, prin decenii şi secole, ca o biciuire de foc a neamului nou de către cel vechi: bătrânii rămân vii, nu vă lăsaţi pe-o ureche, că noi, bătrânii ne-am dus pe ceea lume şi nu vă mai vedem, nu vă mai putem judeca, nu mai putem supraveghea faptele voastre - într-un cuvânt, nu mai putem fi eficienţi pentru această lume. Nu, nu - noi vă supraveghem îndeaproape - mai mult decât atât: nouă ne dă Dumnezeu, pentru credinţă şi fidelitate, neabătute, faţă de neam, o „dispensă mică": puterea de a pedepsi pe loc, fără iertare sau amânare, pe cei care se abat de la conduita fundamentală aromânească, conduită prin care se asigură continuitatea de fiinţare a neamului.

Punitivitatea este măreaţă şi barbară, în acelaşi timp, având, însă, un substrat metafizic extrem de puternic:

a - casa (nu omul doar, ci colectivitatea de care răspunde barbutul, cei 10 până la 20 oameni, care reprezintă nu doar o simpla familie, ci un cuib, o fortăreaţă împotriva duşmanilor etniei) va fi imediat cuprinsa de blestem mare- consecutiv lăsării limbii (părăsirii datoriei etnice, socotite,de către părinţi de dincolo de lespedea „murminţilor", drept fundamentală pentru un neam);

b-să intre sub incidenţa directa a unui foc, punitiv şi soteriologic. în acelaşi timp. „Dirinarea". ca zbucium până la epuizare,este un un factor exorcizator: să epuizeze demonul îndoielii (îndoială că neamul ar putea rezista,ca limba ar fi factorul decisiv al rezistenţei) - şi frigerea limbii căpătate (cea a slăbiciunii, a neîncrederii, a deznădejdii) şi înlocuirea ei cu vechea, eterna, statornica limbă a

strămoşilor;

c - cel ce încalcă porunca-dimândare este socotit un ciumat, un contaminat grav cu forţe demonice - deci, un individ care poate deveni izvorul epidemiei, extincţiei. De aceea, el n-are dreptul la bucuria vetrei-familie („fumeal'ia s-nu-şi hâriseascâ"), n-are dreptul să-şi înfeşe copilul, ci înfăşarea-legănarea ar fi în scutecele-straie îmbibate de disperarea părăsirii, nu de credinţa în existenţa statornică, anistorică, împotriva oricăror aparenţe potrivnic-istorice, potrivnic-conjuncturale, potrivnic-existenţiale, în această lume, care nu trebuie luată aşa cum vrea ea, ci trebuie silită să fie aşa cum trebuie, aşa cum dictează legea nevăzută, realitatea nevăzută, a fiinţei spirituale a neamului aromânesc. N-are dreptul la urmaşi - ci aceşti urmaşi ar purta, adânc, urmele blestemului-epidemie de lăsare-de-neam. N-are dreptul sâ se apropie de fericirea şi împlinirea altora în familie (prin nuntă: „Di fumel'i curufii s-nu başe"), ci ar transforma fericirea acelora în nefericire, împlinirea lor în sterpâciune şi pustiu, coroana cununiei-în blestem şi în demonizare, întunecare a soarelui-cunună;

  d - „a fugi de „mumă" şi de nume (ca infiltrare a logosului spiritelor celor vechi în  personalitatea  celui nou pe  lumea aceasta)  - înseamnă suprema îndrăcire, depărtare extremă de Dumnezeu - satanizare completă. Ca urmare, e firească lipsirea de harul Domnului („doară Domnului"), tot la fel de firească fiind şi lipsirea de dulceaţa („dulţeamea") somnului: numai cel împăcat cu Dumnezeu are dreptul la somn liniştit. Îndrăcitul este condamnat la zbuciumul infinit al iadului. Concluzia care se impune: numai cel satanizat îşi pierde identitatea de neam. Harul Domnului, îndumnezeirea - este echivalentul stării de recunoaştere şi apărare a identităţii etnice. Termenii în care este pusă problema identităţii de neam, dihotomia recunoaştere de Dumnezeu-nerecunoaştere de Dumnezeu, recunoscător de limbă-nerecunoscator de limbă (limbă = LOGOS AL NEAMULUI) - sunt foarte duri, dar foarte clari. Pentru un neam ameninţat cu stingerea fiinţială şi a LOGOSULUI (ca Limbă-cuvânt, dar şi ca ordine ordonare, (interioară şi exterioară), atitudinea maniheistă este absolut necesară.Limba-LOGOS este investită cu cel mai înalt atribut-atributul originar, acela de creator de lume - aici: creator de neam în lume. In felul acesta, se sugerează,aproape  indiferent  faţă de relaţia autor  (C.Belimace)-creaţie a autorului individualizat - o dezindividualizare a mesajului:  Belimace este doar un canal întâmplător, pentru transmiterea unei revelaţii colective,   supreme: PÂRINŢII-ÎNTEMEIETORII UNUI NEAM „DIRINAT" DE GRIJA PĂSTRĂRII FIINŢEI ETNICE - NU MOR. Nu pot muri. chiar dacă ar vrea. Dovada, indubitabilă, a

refuzului de a muri, şi a refuzului divin de a-i lăsa sâ moara este „dimândarea".sub formă de blestem-urgenţă, blestem - simultaneitate a punitivilăţii. blestem-totalitate atotcuprinzătoare esenţială, a punitivităţii.

Neliniştea, disperarea, imposibilitatea de a atinge-spre-a-înfăptui (imposibilitatea iubirii creatoare) - sunt ale Satanei. Axa de constituire şi consolidare a fiinţei-neam este LIMBA-LOGOS,CUVÂNTUL-VERB   CREATOR ca esenţializare a Dumnezeului – Neam (ipostaza etern creativă, anistorică, a Neamului- Dumnezeu).

După cum spuneam la începutul analizei Dimândării părinteşti ironia sau

Paradoxurile sorţii fac ca vizionarismul diatei să transforme elementul nedorit, în realitate scopul blestemului este deturnat în efectul malefic sancţionat de blestem risipirea şi stingerea neamului aromânesc, în pofida  apelurilor la păstrarea limbii (dovadă că limba are nevoie de forţa metafizică a spiritului, care susţine, în eternitate, orice realitate aparentă fiind transfigurată în realitate absolută, esenţială.

 

 

CAPITOLUL II

STRICAREA CERCURILOR MAGICE:

STRUNGA NU MAI POATE OPRI RISIPIREA „HOARILOR"

 

Însuşi autorul (aparent, căci „Dimândarea" este Revelaţie a spiritului aromânesc), C. Belimace are în poeziile lui ulterioare, accente care contrazic spiritul „dimândării" - accente dramatice, chiar tragice, deznădăjduite. „Ciobănaşul" (pp. 22-25) nu este nicidecum un poem idilic - cu toate că lirismul erotic nu le este străin poeţilor culţi aromâni. „Picurarlu" - ciobanul din acest poem a lui.C. Belimace, nu nutreşte, precum, în mod obişnuit, sihastrii acestei profesii (care necesită abstinenţă sexuală îndelungată, aproape monahică, în recluziunea stânilor din munţi) gânduri şi nostalgii erotice. Dacă n-am şti că ocupaţia de bază, vitală, a aromânilor, este ciobănia, am fi tentaţi să credem că acest cioban a lui Belimace e doar un personaj-pretext, cam abstract şi artificial, pentru desfăşurarea unor temeri etnice ale poetului. Nici vorbă de aşa ceva. Dezastrul risipirii şi pustiirii neamului aromânesc, de ciobani, nu este unul potenţial, nu este un pretext de convorbire mondenă - ci atinge cel mai profund strat al fiinţei şi existenţei cosmice a aromânilor. Oile, care sunt justificarea existenţei spaţio-temporale a aromânilor - trec în planul doi, câtă vreme este ameninţată însăşi fiinţa umană, deci stratul existenţial ultim, mai profund chiar decât rosturile - rosturi căpătate prin profesie. Profesia nu mai poate rămâne justificatoare a fiinţei, când fiinţa tinde să nu mai existe. în spaţiul nord-dunărean, la întrebarea adresată unui cioban: „Tra te plândzi cu boaţe-n (cu glas, cu vorbe, deci în disperare) strungă?"

(Ce te tot vaieţi la strungă?), acesta ar răspunde ceva în legătura cu pierderea oilor, dintr-un motiv sau altul. Ei bine, aromânul este oripilat de adevărata tragedie existenţială a neamului, care depăşeşte perindarea fiinţială ritmică (tran­shumantă), care depăşeşte rosturile existenţiale exterioare: „ - Cum s-nu plîngu, cînd mi doare /Inima tr-a noastre hoare? /Ved armânil'i că tut fug, /Lasă hoarele şi s-duc..." (transpunere H. C: „Inima în mine ţipă /Că-mi sunt satele-n risipă, / Se strică. /Se pustiesc, /Armânii le părăsesc." E o stare de entropie maximă fiinţială. Explicaţia nu poate fi dată prin planul fizic şi istoric, în mod exclusiv. Că si în Mioriţa, de la nord de Dunăre, există un plan metafizic copleşitor, şi în acest poem cult sud-dunărean; ci fuga din „hoare" (sate) nu pare a avea drept cauză un atac agresiv fenomenal, ci, mai curând, este rezultatul unei panici şi a unei goliri semantice-existenţiale interioare. A apărut o misterioasă lipsă de repere interioare existenţiale, din moment ce sunt dezintegrate structurile de baza existenţiale, „hoarele", cercurile împlinirii, dar şi ale delimitării fiinţei, cu scop de apărare, de stihiile demonice, din cosmicul exterior.

De observat poziţionarea ciobanului la strungă - adică în locul cel mai îngust al universului stânii - de unde ar putea supraveghea şi, în condiţii normale, ar putea direcţiona, norma, stăvili îmbulzeala panicată - de această dată, nu a oilor, ci a oamenilor din neamul său. Dar, în ciuda poziţionării fizice fenomenale optime - rezultatul, în plan metafizic, este nul. Păstorul oilor nu mai poate fi nici păstorul oamenilor. El nu-şi mai poate îndeplini, nici între ele, nici între oameni, funcţia normativă şi semantic-orientativâ. El este silit să devină, din factor activ, un factor pasiv: înregistrează doar declinul ireversibil, trecerea, în invizibil, a esenţelor existenţiale:

a - „horile avdzâte" (satele mândre, vestite), care, cândva, îl integrau în ordinea lor magică şi împrumutau ordinea şi magia fiinţei lor circulare, (simbolică pentru construcţia universal-cosmică) - fiinţei umane: satele-hori Rucutina şi Birina;

b - risipirea cercurilor magice duce la pierderea energiilor, suprapuse în expresii-generaţii umane („tr-una escu faptu eu, /tru aţea alantă tată-neu") -transp. H. C. : „Într-unul m-am, născut eu, /în cellalt, tătâne-meu..."

Devine clar că poemul Picurarlu (Ciobanaşul)este un poem metafizic, despre o aparentă desacralizare ireversibilă a misterului etniei: „desacralizarea" aceasta, cu cauze inexplicabile în plan fenomenal, duce la entropie, la topirea stingere – risipire - pustiire, a Omului-neamului sud - dunăresn (AROMÂNUL, ca entitate spirituală).

 

 

CAPITOLUL III:

 

„ARMÂNAME, ARMÂNAME - TI BLESTEM TI-A VINĂ-N CALE?"

 

Este îndreptăţită o anumită întrebare a unor poeţi, ulteriori lui Belimace, dar care resimt la fel de intens seismul metafizic al forţei neamului aromânesc,referitoare la cauzele ascunse, de nedescifrat în plan raţional-fizic, ale acestui aparent dezastru spiritual. Ci risipirea exterioară este percepută că având rădăcini într-un plan disparent - sacru, magic, metafizic - şi, firesc este să-şi pună spiritul la încercare. într-un efort de a pipăi tocmai insondabilul plan spiritual. Plan care determina, de jos în sus, conformaţia planului fenomenal. Tânărul VASILE TODE (n. 1958), ultimul, cel mai recent poet aromân antologat de H. C. şi K. I., formulează astfel întrebarea: „Armâname, armâname - ţi blâsteni ti- avină-n cale?" (transp. proprie: „Aromânime, aromânime - ce păcate tot plăteşti?" - p.479). Care este deci păcatul originar, ce are drept consecinţă şi manifestare, în Omul Fenomenal, depărtarea de axele existenţiale spirituale ale aromânimii (Pindul fiind una dintre aceste axe ale fiinţei spirituale a aromânilor): „Pindu vrut, analţî boaţe, /bumbuneadză lăhtăros, /C-adză hil'i-a tăi, armânil'i, ni ti-alasă mult jilos!" (transp. proprie V. Tode: „Frate Pindule,  detună, mânie-te, cum te ştiu. /Că armânii iarăşi pleacă, şi mi te lasă pustiu"). S-ar putea deduce din acest distih ca. din moment ce axa spirituală a Pindului nu confirmă justiţia actului fenomenal al plecării-pustiirii spaţiului de către oameni, nu încuviinţează nici justeţea definitivă, blestemul, ca sancţiune fără drept de recurs, în faţa Spiritului Neamului.  Să ni se  sugereze  şansa  metafizică a revenirii  la  normalitatea subterană a Spiritului Neamului?  Să ni se sugereze,  oare, o luptă de tip maniheistic, într-o apocatastază, între forţele metafizice entropice şi nişte forţe metafizice negentropice - sperându-se în victoria finală a ultimelor? Greu de spus. cel puţin în acest început hermeneutic al nostru. Va trebui să parcurgem lungul drum până la MARCU BEZA, mustrătorul Spiritului Neamului Unitar (în dispreţul suveran al hotărnicirilor politico-geografice) - şi, mai ales, la epopeea, la incredibila epopee a magicului NIDA BOGA: „Voshopole" - prin care se dovedeşte. încă o dată. că oarecare dreptate are D. Bolintineanu, în legătură cu caracterul românilor: domneşte în noi un spirit entropie, un spirit de risipire, de zavistie intestinală, de negare a unei ordini normale: noi pe noi ne micşorăm,în ciuda evidenţelor - esenţelor magice măreţe. Cum e posibil sa se spună ca românii nu au ajuns la forţa spirituala a altor neamuri, care au „suflu" epopeic? Cât de cumplit, inimaginabil de nedrepţi suntem, atâta vreme cât, la nord de Dunăre, toate vechile balade, incantaţii ritualice, doine etc - alcătuiesc fragmentele unui întreg mitologic - fragmente care nu aşteaptă decât un spirit sintetic, subtil, care să deducă întregul unei fără seamăn în lume, gigantice epopei tradiţionale - şi, iată, când nu suntem în stare să recunoaştem, atunci când un poet de talia lui NIDA BOGA ne „bagă sub nas" sutele de sonete, alcătuind un tot unitar epic, „Voshopole" - să recunoaştem EPOPEEA ROMÂNĂ A TRANSFIGURĂRII - cu o mai rafinată şi mai grav ritualistică desfăşurare şi concluzionare (esoterică), în regim apoteotic - decât „Iliada" lui Homer, sau decât „Eneida" lui Vergilius.

 

 

 

 

CAPITOLUL IV:

ORFEU ŞI EPIFANIA CALVARULUI

 

Să ne întoarcem, totuşi, la patriarhul poeziei aromâneşti, C. Belimace, căci n-am epuizat, nici pe departe, semnificaţiile tragediei sugerate de versurile lui. Să intrăm în jalea atât de modest intitulatului poem {Un Cântic). Chiar titlul e dat. parcă, în spirit orfic, sugerând, iarăşi, mistere şi misterii, la care doar cei de-un neam cu aromânii pot participa cu folos, împârtăşindu-se dintr-o sacralitate stranie.

Se coboară dintr-un munte ,.lai" - negru („Di tr-un lai munte greu"). Se coboară, deci, din mistere. Misterul Neamului. Ca urmare, tot ce se va spune şi se va întâmpla - nu sunt decât feţe expresive ale acestui mister. Explicarea - dar, mai ales, terapia misterului, nu poate veni de la noi, cititorii din zona fenomenalului: poate, doar, să intervină ceva dinăuntrul nostru, al tuturor celor de acelaşi neam. Prin acest ceva vom pricepe coborârea (ca semnificaţie metafizică), şi tot prin acest ceva se va putea petrece magica re-înălţare (metafizică) a Neamului.

Surprinzând latura metafizică a poeziei lui C. Belimace (şi a marilor poeţi aromâni, în genere - căci toţi marii poeţi aromâni sunt, implicit, mari metafizicieni nativi) vom înţelege ca asistăm la scenariul sacru al Calvarului lui Christos: suferinţa, jalea, strigarea chinuită, amărăciunea şi bocetul - sunt forţele necesare viitoarei transfigurări în VICTORIA (SPIRITUALĂ) A NEAMULUI mai ales că există o regularitate epifanică a ritualului, circularitate a expresiei epifaniei neamului: speranţa în ÎNVIEREA NEAMULUI este susţinută tocmai (sau: şi de) precedenţa eroică, mântuită, a neamului, combinată cu păstrarea, magică, a premizelor învierii: fundalul orfic. Chiar şi tăcerea, sau mai ales tăcerea, este potenţialul zeiesc-orfic, care aşteaptă declanşarea misterului învierii. Când? Când va sosi ceasul. Ci, cu cât suferă mai mult Neamul - cu atât se întăreşte bănuiala, apoi certitudinea, că avem de-a face cu „neamul ales", cu NEAMUL METAFIZIC, având rosturi majore în această lume.

Între om şi mediul rezonator spiritual se creează o stare de complicitate:

 a - omul produce incantaţia, că rezultat al propriului efort spiritual - iar mediul rezonator spiritual o amplifică: „şi valea ni turna grailu /Cu scl'imuri, suschiros, /Di-arăsuna tut plailu /şi muntile jilos" (transp. H. C: „Iar plaiul mă-ngîna /în vaier şi suspin, /O lume răsuna /de-amarul meu venin...". Ne permitem, în legătura cu ultimele două versuri, o transpunere mult mai slabă, din punct de vedere estetic, dar mai relevantă semantic: „De răsuna tot plaiul /şi muntele cuprins de jale era". Plai şi munte - orizontala şi verticala Cosmosului. Ceea ce numim natură - în plan metafizic devine harta şi drum al Calvarului orfico - cristic - amplificând acordurile suferinţei interioare, până la cel mai înalt grad cosmic: muntele cosmic - „jilos".

b - Incantaţia determină, în plan spiritual-cosmic, consecinţele unei invocaţii: jalea naşte, prin contrast aparent, de fapt, pe cale de consecinţă şi continuitate, renaşterea spirituală a Neamului (deocamdată, sub masca amintirii: „Îu hiţ, bre gioni cu-anane, Fumel'i di fărşiroţ?/Iu eşţî armâname, /şi grămusteani, cu toţ?" (transp. H. C. : „Ziceam de fărşeroţi, /De fala lor cea veche. /De alţi armâni, de toţi... O neam fără pereche!" De fapt, transpunerea lui H. C. sacrifică, din raţiuni prozodice, cuvântul gioni = flăcăi, tineri - adică nucleii de regenerare, eterna forţă a Neamului, inepuizabilă. Este persuadată axa temporală să-şi inverseze sensul, iarăşi (într-un demers magico-mitologic). pentru re-întoarcerea, mereu, la stadiul originar, atemporal. Stadiul eroic, cu-aname (cu glorie) = stadiul originar fiind, implicit, cel de izvor energetic (de maximă energetizare).

c - Invocaţia magică este preluată, pe cale simpatetică, de mediul rezonator spiritual - natura: „Armasiră cărările /Că ponde fâr' di voi /şi s-dusiră fâlcârile /Cu turmile di oi." (transp. H. C : „Va cheamă-acum. pustii /Cei munţi cu reci izvoare, /O, largi gospodarii. /Cu turme de mioare". Intrarea în amănuntele descrierii stării originare („fălcările cu turmile di oi") aminteşte, iarăşi, procedeul magic: pentru a reînvia, trebuie sa spui mitul în amănuntele lui cele mai neînsemnate, aparent - căci partea are valoare de tot. în mit.

Tăcerea finală poate însemna la nivel fenomenal, stingerea speranţei neamului: „Di la câşeri flueara /Ma nu si-avde prit munţ, /Ni pravdă ca se-azgheară - /Di jeale him pitrunţ." (transp. H. C: „La stâni, cimpoiul tace, /şi văile sunt mute, /Pe-aici e-atâta pace - şi n-are cin' s-o-asculte."). Dar, la nivel metafizic, este imposibil ca mediul rezonator spiritual, care este un mediu divin, din moment ce a fost pătruns (pitrumţ) de invocaţia mitică (adică, de formele esenţiale, redate unei realităţi mitice, prin voce-armonii orfice) sa nu păstreze aceste forme esenţiale, în vederea unei epifanii, periodice. Tăcerea, în interpretarea orfică (singura, alături de cea creştin orfică, valabilă, pentru acest neam peregrin în spaţiile Traciei lui Orfeu) înseamnă pauza dintre ciclurile epifanice - înseamnă reculegerea, în cadrul căreia sunt reciclate energiile deteriorate în ciclul istoric - în vederea noii epifanii. Pătrunderea-îmbibarea cu jale, a munţilor - înseamnă pătrunderea-îmbibarea cu materia primă a transfigurării - epifaniei ulterioare.

Nu credem a fi o interpretare abuzivă, atunci când „facem" din C. Belimace un taumaturg-poet - căci C. Belimace, ca toţi marii scriitori ai neamului românesc, are cunoştinţe magico-mitologice solide. În acest sens, a se vedea cu câtă nonşalanţă operează C. Belimace cu fiinţele mitologice ale mitologiei româneşti, în „Codrughionlu" („Codrul Ghionoaiei"). Marte-Mârţişor, cu orgoliul de zeitate aprigă şi violentă, rănit de zeflemeaua babei cu iezi (personaj cu valenţe satanice, tip Loki, din mitologia germanicilor) - se aliază, pentru a-şi impune statutul zeiesc, cu Faur - chiar dacă, aparent, rezultatele alianţei sunt contrare naturii lui Marte-Mârţişor: „şi turbatlu trapse vimtu, /Di ngl'iţă moaşea cu iedz" (transp. H. C: „şi a fost atunci un vânt, /De-ngheţă baba cu iezi". Este un model, în acest sens, pentru bidimensionalitatea semantică cu care operează poeţii cu natură taumaturgică. Şi e valabil, acest model, şi pentru înţelegerea funcţiei jalei, amarului etc. (elemente aparent negative), în economia actului liturgic, al alchimiei şi metamorfozei spirituale etnice: pentru refacerea şi reconsolidarea esenţelor spirituale ale neamului, Christos Mîntuitorul e de neconceput fără drumul Calvarului Golgotei.

 

CAPITOLUL V:

CAVALERII MIELULUI

 

Energiile pure nu sunt cantitative, ci calitative - esenţa se ascunde în MIEL-nu în turmă. Balada cultă {cu puternică tentă epopeicii) „Curnicea" este de fapt, misterul CRĂCIUNULUI-NAŞTERII DOMNULUI forţele răului şi forţele binelui se înfruntă într-o bătălie, a cărei amploare pare disproporţionată, în raport cu obiectul disputei: un miel. Dar ce miel….,,Cu dinţ di furie /Şi cu lînu toată/Ca sirma curată /Curată brasime, /ş-cu coarne di-asime, /ca ghiamand luţite, /di frîmte-alâchite" (transp. H.C.: „dinţişori de aur, Lâna înflorată /Mătase curată /Făptură   de-alint,  /Cu   coarne  de argint,   Crescute pe frunte - /Diamante scumpe."). Aceste elemente trădează substratul mitologico-religios al creaţiei lui C. Belimace: Mielul este Christosul - şi recuperarea lui este singura terapie soteriologică: „Nelu lu-ascăpară /Furl'i vătămară /Ş-cântânda prit căl'iuri S-turnară la stăniuri/ " („Hoţii crunt pieriră, /Mielul îl găsiră/ şi l-au dus la târlă, / şi-a curs vinul gârlă"). Misteriul eristic se uneşte cu cel orfico-dionysiac -cântecul este forţa vitală, izvorâtă, regeneratoare în eternitate, din Mielul Cristic. Este expediţia CAVALERILOR SFÂNTULUI GRAAL, pentru a recupera forţa sacră a Neamului. Nemaivoind a repeta ce am zis, deja - trimitem la analiza supra (din PRELIMINARIILE NECESARE, partea a III-a: CAVALERII MIELULUI ŞI ILIADA" LOR).

 

CAPITOLUL VI:

TRANSFIGURAREA LACRIMII. CURCUBEUL

 

Universul poetic creat de C. Belimace seamănă, şi din punct de vedere estetic, şi, mai ales, din punct de vedere al concepţiei metafizice, cu acela al lui Goga - Ardealul metafizic al lui Goga. Şi Ardealul lui Goga este un paradis, ca şi Munţii Pindului, la Belimace: „Iar toţi, cându nă turnam. /Di diparte noi avdzam /Ca ţiva dumnezeesc. /Un caval picurăresc..." (transp. H.C.: „Iar toţi. când ne-ntumam, /De departe auzeam, /Ca un glas de sus, ceresc: /Un caval păcurăresc"). Dar, mai cu seamă să nu se uite funcţia soteriologică a jalei, lacrimii, amarului, plânsului - la Goga: este prevestirea secvenţei triumfal-soteriologice („Cum tot amarul se revarsă /Pe strunele-i înfiorate (...) Şi cum sub bolta lui aprinsă, /în smalţ de fulgere albastre, /Incheagă-şi glasul de aramă /Cântarea pătimirii noastre" - semnificând, ca şi-n poezia aromânească (poezie care se alimentează din acelaşi izvor de spirit cristic: CALVAR PLUS ÎNVIERE), uvertura mesianică, transfigurarea lacrimii în uraganul răzvrătirii - ca înviere-transfigurare triumfal-spirituală.

Semnificaţia paradisului subminat de durere, inexplicabilă raţional, şi doar metafizic, din poezia lui Goga („La noi sunt codri verzi de brad /şi câmpuri de mătasă, /La noi atâţia fluturi sunt, /şi-atâta jale-n casă"), corespunde întregii metafizici a durerii, din poezia aromânească-metafizică a cărei apoteoză, lămuritoare a sufletelor slabe şi sceptice. în privinţa speranţei de reînviere cristică (transfiguratoare) a neamului românesc-aromânesc - aflându-şi punctul de maxima biruinţa mistică, estetică şi morală, de transgresare a implicitului esoteric - în explicitul exoteric - prin ultimul sonet din epopeea „Voshopole": Miracolul Voshopolei transgresează planul fenomenal - sau, mai exact, prin parcurgerea întregului traiect fenomenal, a Întregii Văi a Plângerii, prin dis­trugerea fizică a Voshopolei (în condiţii de maximă intensificare satanică a forţelor duşmane - şi reliefarea maximă a energiei eroice, profund spirituale, a voshopolenilor) - se REVELEAZĂ (şi acest lucru are cea mai mare importanţă, căci dă sens întregii dureri, tuturor frământărilor spirituale, imensei tragedii a aromânilor). VOSHOPOLEA SPIRITUALĂ, ca simbol al triumfului cristic, de necontestat, al Neamului Românesc-Aromânesc: „Ca nividzută iară nă ciudie (...) /S-armână fară armâneasca vie" - transpusă, magistral, de H. C: „ca un miracol (...) Ci va lupta mereu, la nesfârşit."

Şi o ultimă trimitere la similitudinea spirituală-poetică Goga - Belimace: ceea ce desemna pronumele personal de persoana I - NOI, la Goga (starea de comunitate-comuniune spirituală a românilor ardeleni), semnifică,la Belimace. sintagma din poemul „La munte": „Toţi, cicior după cicior" (transp. H.C.: „Toţi, picior după picior").Indistincţia, nonpersonalizarea dinamică-este transfigurată într-o comuniune dinamică, tinzând spre Paradisul Spiritual - MUNTE CU PAŞTE: „Nu era un, ma doi şi trei /Chimerili di curcubei - /Ne-alincim ca-n paradhis /La videarea viului vis... //Cu haraua tutulor, /Tricu dzua aţea cu dor, /Ca un Paşte hărios/şi luam dipunata-n ghios..." (transp. H.C.: „Nu doar unul, ci doi, trei /Erau mândri curcubei, /Ne-am crezut în paradis /La vederea ăstui vis. //În bineţea tuturor /A trecut ziua cu dor, /Ca un Paşte bucuros. /Şi pornirăm mai în jos..."), prin intermediul căii iniţiatice ascensionale: MUNTELE. Drumul iniţiatic este regresie spre izvorul eternei regenerări („Până sus, înspre izvor") şi, prin el, se produce transfigurarea efortului ascensional - în împăcare spirituală Om-Dumnezeu-Soartă-semn al împăcării fiind CURCUBEUL: „Scântil'iară munţil'i grei /Di muşaţl'i curcubei, /Ţi ca trâmbe di mirgeni /Flămburară pân' pi dzeni." (transp. H.C.: „Munţii toţi au strălucit, /Curcubeie s-au ivit, /Mândre şiruri de mărgean /Fluturară peste deal").

Sperăm să nu se îndoiască nimeni că demersul pe care-l facem noi nu este pe lângă semnificaţiile poeziei aromâne, un fel de excurs eseistic - ci încearcă să pătrundă chiar în esenţa mistică a acestei poezii. Speranţa (esoterică) de regăsire, în planul unei mistici profunde, dar mântuitoare, a Spiritului Neamului Românesc-Aromânesc - nu a pierit, nu piere, nu va pieri. Voshopolea eternă din suflete este, ca şi Mecca cerească, din Noapte de decemvrie, a lui Macedonski, centrul spiritual, iniţiatic şi ritualistic, de convergenţă, al aromânilor (uniţi, pe dedesubtul accidentelor fenomenal-istorice, cu românii nord-dunăreni). Voshopolea epopeică este templul spiritual unde aromânii săvârşesc liturghia cristică, a Reînvierii - feriţi de ochii satanici ai oricăror vrăjmaşi pământeşti.

 

 

 

CAPITOLUL VII:

CUVÂNTUL - LINGOARE FĂRĂ LEAC. DUREREA METAFIZICĂ A NEAMULUI

 

Casele, zidurile, gardurile - pot să cadă din picioare - oamenii pot să plece, să moară, să se risipească, să fie victima „furilor" („Hoara" - ..Satul", pp. 34-35) - totul poate sa se prăbuşească în ruină şi în mărăcini, în uitarea cea grea („Soarta hoarăl' ei fu greaua /Călătorl'i spun jiliţi /Că tut avdu cucuveaua /Priste murl'i părnăsiţi" - transp. K.I.: „Peste tot - uitarea grea... /Trecătorii spun uimiţi /Strigă doar o cucuvea /Peste murii părăsiţi"). Paştele Muntelui şi Voshopolea Spirituală-Cerească nu pot fi negate, nici uitate, nici prăbuşite, nici furate , nici părăsite - ci ele sunt Spiritul Neamului -  ele sunt ipostaza, întru Neam-Logos Sfânt, a lui Dumnezeu. C. Belimace sugerează că, între poet şi Spiritul Neamului există o permanentă comunicare, la nivel de gând şi visare (mai cu tâlc spune cuvântul original aromânesc, strămoşul cuvintelor româneşti „moderne": alincire = viziune, întâlnire cu Dumnezeu, înăuntrul fiinţei tale spirituale): iubitei îi spune sa se facă înger-mijlocitor, pentru a ocroti şi cataliza alincirea: „Fă-te anghil bun tră mine /Lasă-mă în alincire" (transp. K.I.: „Fă-te înger pentru mine, /Lasă-mă-n visare dus"). Cuvântul, verbul poetic, este „lingoarea ne-ncredzută" - lingoarea fără leac - este, deci, nostalgie divină, drum către îndumnezeire, netămăduire decât prin întâlnirea cu Spiritul Neamului (Dumnezeu-Logos Naţional), calitatea de durabilitate a demersului poetic (găsirea lui Dumnezeu) îşi trage vlaga din durere-lingoare -  boală  grea, sacral-iniţiatică.  Evident,  demersul  nu  este individual-egoist. ci pentru Neam. Această conştiinţă o au toţi poeţii aromâni, fără excepţie. La ei. teoria sterilă maioresciană arta pentru arta, adică estetică (culturalitate fără culturalitate. fără Dumnezeu) - este absolut exclusă. Funcţia mesianică a poetului are prioritate. în raport cu toate ale lumii - inclusiv cu viaţa, moartea,  iubirea:   (în  aromâneşte sună mai convingător decât transpunerea românească prin „sălbăticia" originară, aprins-inspirată, fără restricţii estetice impuse): „Ti nu cheare eta tută /Dicât la murmint când s-duţe." (transp. K.I. , cu strofa în întregime: ..Că lingoare fără leac /Este versul potrivit... /şi rămâne peste veac /Din durere  de-i  ivit"). Totul este ritualic, liturgic la poetul  aromân, chemând Tăcerea -- Divinitate: „Iar cînd vedzi că stau la masă, /şi fac seamne cunoscute. /Fă atumţea tine-n casa /Ca udăile s-hibă mute."' (transp. K.I.: „Iar când vezi că stau Ia masa /si fac semne cunoscute, /Fă, atunci. întreaga casă/şi odăi, sa fie mute.")- [De ce caut eu tăcere, pp. 35-36]. Iar lucrurile fenomenale (inclusiv iubita) nu pot fi izvor de adevărată durere (mai ales că femeia aromâncă apare, nu doar la Belimace, ca înger ocrotitor, nu doar al bărbatului trecător, lângă care luptă eroic, cât, mai ales, al pruncului şi limbii - forţe, de neepuizat, ale spiritului vieţii): durerea (lingoarea) ca şi la Goga, este durerea neamului, durerea metafizică prin care, cu cât e mai atroce, cu atâta anunţă, cu mai mare speranţă, discernerea spiritului de trup, întru gloria cerească a Spiritului Etem al Neamului - Logosul Divin Naţional. Şi femeia aromână are doruri cu valoare metafizic-etnică: în poemul Dorlu (Dorul), fata e „arsă" de dorul de frate (nu de iubit, amant etc ) - deci de dorul faţă de Sîngele Neamului, singurul care-i uneşte, întru veşnicie, pe oamenii aceluiaşi neam (ca pe mădularele aceluiaşi Trup Sacru. ).

 

CAPITOLUL VIII:

SECAREA FÂNTÂNII: MAREA ISPITIRE A GRAIULUI. SACRĂ COMUNIUNE A VIILOR ŞI MORŢILOR, ÎNTRU SPIRITUL NEAMULUI. NEAMUL-GRAI ŞI SOMNUL INIŢIATIC

 

Şi George Murnu (1868-1957), prin poemul „Grailu armânescu" („Graiul aromânesc") creează aceeaşi atmosferă apocaliptică, profetizând, vizionarizând secarea şi tăcerea (pondă şi tăcută - unde pondă are şi sensul de tristă, bleste­mată) fântânii graiului aromânesc. George Murnu sugerează, la fel ca C. Belimace. un blestem, un păcat originar, pe care trebuie să-1 ispăşească aromânii. Dar însăşi poezia, rememorând, ritualic, amănuntele vitale ale existenţei specific aromâneşti, se constituie (nemaipunând la socoteală că toată rememorarea se face înlăuntrul Verbului Strămoşesc) într-o contrazicere a afirmaţiei manifeste - într-o sugestie esoterică, magică, a reînfiinţării tuturor elementelor universului evocat-invocat. Puterea de întemeiere a graiului, din punct de vedere metafizic, nu poate dispărea, atâta vreme cât voinţa de grai şi putinţa de grai expresiv nu au secat. Blestemul, ca şi la Vasile Tode - tânărul, sau la Belimace - bătrânul, rămâne doar Marea Ispitire, Calvarul Necesar, cu care încearcă Dumnezeu neamurile alese. pentru a împlini, pe acest pământ, o misiune sacră. Acest aspect metafizic îl recunoaşte explicit GEORGE MURNU, în poemul Tră armâname (Pentru aromânime), unde iese la iveala desăvârşitul spirit de sacrificiu al individului, în vederea vieţii Neamului-comunitate-stare de comuniune: „si-ni armâneare 'nă minută /Maşi ună chicută di bană, /U dau tră tine, Soie-ni vrută" („Un minut de-mi e sortit /Să trăiesc, îl dau cinstit /Pentru neamul meu iubit" - transp. K.I. p. 50). A se observa că rudenie, neam, origine - sunt desemnate, toate, prin Soie: acest cuvânt dobândeşte ortografiere cu majusculă, punând, astfel, semnul egalităţii între Dumnezeu şi Neam (Spiritul Sacru al Neamului).

În ciuda temerii de secare a Graiului, GEORGE MURNU evidenţiază, explicit, acelaşi fond de înţelegere metafizică a existenţei Neamului şi Graiului: Neamul-Grai nu seacă- ci doarme somnul iniţiatic. (p. 51) „S-veadă cheametea di păgană /Te tut u-nţearcl'ă, lamfie mută, /Si-arsară ea di-iu sta dzăcută, /Dit somn alipidată aslană" (Să-mi fie glasul clopot ce răsună... S-audă neamul meu dorit... /Să ştie potera păgână /Ce stă la pânda, adormit /E neamul meu, dară trezit, /E leu flămând de-o săptămâna" - transp. K.I.). Neamul-Grai este alipidată aslană - leu neînfricat: „leul adormit" (în tradiţie) este simbolul forţei spirituale (mistice) potenţiale. Acest potenţial trebuie activat - trebuie trezit leul, pentru a se ajunge la singura manifestare reală a neamului: manifestarea spirituală.

Cum se obţine activarea potenţialului spiritual al Neamului? Prin unire-comuniune: „Si-s-facă bliuche si si-agiută" (în transp. literară: ,.Să facă ceata, să se unească, în ceată, şi să se ajute") - în transp. poetică: „Armânii-s toţi popor unit."

Unirea-contopire a trupurilor - dublată de solidarizare, de punerea în comun a idealurilor - punerea, pe un singur vector direcţional, a voinţei - duce la dez­văluirea centrului spiritual ocult: Şinele Spiritual, Etern, al Neamului. Din acest moment, apelul nu se mai face la acţiunea, dorinţa şi voinţa umană - ci la transcendenţă, la Neam - ca expresie a Logosului Divin: „O, Doamne, barim tini niluia-nă, /Nu-alăsa Soia mea chirută. /Fă-ni boaţea s-hibă 'nă câmbană."

 Îndurarea (niluirea) lui Dumnezeu constă nu doar în salvarea fenomenală - ci, mai ales, în Revelarea Sa, Neamului - prin minunea de a contrazice evidenţa: cei care par a pieri - nu pier (esenţa este, totdeauna, salvată: „Nu-alăa Soia (Neamul-Spirit) mea chirută". Din nou, şi la GEORGE MURNU, poetul capătă funcţie mesianică: trâmbiţa de alarmă, glasul de aramă - ale poeziei lui Goga-ardeleanul - devine voce de clopot („boaţea 'nă câmbană"). Glasul-clopot, transpus în plan vizual, ca şi Curcubeul de pe timpul pactului lui Dumnezeu cu Noe şi, apoi. cu Moise - este SCARA, este garanţia şansei mântuirii - drumul dintre cer si pământ, lăsat liber. Se sugerează, deci. doua acţiuni necesare, pentru izbăvirea esenţei spirituale a Neamului:

1 - solidarizarea întru Revelaţia Spiri­tului Neamului.

2 - investirea Poetului-Mesia cu misiunea de a păstra liberă calea de comunicare între expresia pământească a lui Dumnezeu (Neamul-Poporul Aromân-Soia) şi expresia cerească a lui Dumnezeu: mila, îndurarea,

voinţa de theofanie.

Foarte  importantă, pentru  argumentaţia noastră, este descrierea stării  de comuniune  spirituală între  viii  şi  morţii  Soiei-Neam. în  vederea aşteptării Revelaţiei Spiritului Neam (Soia), din Sâmbăta Morţilor. Conform tradiţiei româneşti, sâmbăta se şterg hotarele dintre lumea celor vii şi lumea celor morţi, se şterg deosebirile formale între vii şi morţi. Pentru prima oara în săptămână, li se recunosc spiritelor morţilor superioritatea spirituală şi funcţia tutelară. Ei vin din lumea lui Dumnezeu - unde au avut contact direct cu Dumnezeu - şi venirea lor la întâlnirea ritmică, de sâmbăta, înseamnă re-aducerea, ritmică, în cadrul lumii formale, a Revelaţiei Rosturilor şi a Esenţei Neamului: (p. 58) „Vii astăseară dit murminţâ/Morţăl'i acasă ni-viniră, /Tuţî vruţl' i-a noştri, şi părinţî/şi sor-mea moartă tiniră. /Si-mi Io ună slăbinţă. /Stătură aproape-ni deanvârliga, /Tută sti nâşi plântai câştiga. //Nicati tu lăcrini, nu putură /Un zbor si suschiră dit gură. /Si-avdzam un scl'imurat şi-un plângu /Ca şopute ţe-anarga cură. /Mi-arcai cu braţăle s-l'i strângu /Di guşă, di nolgica, di mână /şi s-lă pricad si-armână /Cu mine aproape-ni eta tută, /si-amintu bana mea chirută /Cu nâşi di oara ţe chirură." („În astă-seară, din morminţi, /Acasă, morţii mi-au venit: /Toţi dragii noştri: fraţi, părinţi, /Şi sora mică, ce-a murit /Fiori simţii, fierbinţi. /Stăteau cu toţii în jurul meu: /Pierdut îi tot priveam mereu. //Scăldaţi în lacrimi nu putură /Un grai să scoată a lor gură. /Suspine auzeam şi-un plâns /Ca un izvor ce cură. /în braţe-atuncea mi i-am strâns /l-am luat de gât, i-am luat de mână /Şi i-am rugat ca să rămână /Cu mine-aproape-ntreaga viaţă /Să-mi risipească deasa ceaţă /Ce m-a-nvelit, de când s-au dus."

Spiritele morţilor, omnisciente, profetice, vizionare, prin lipsa trupului senzorial-fizic - se strâng într-un cerc, al braţelor celui viu, cu trup fizic, deci cu neştiinţă a vizionarismului asupra rosturilor existenţiale. Cel viu ştie să aprecieze calităţile vizionare ale spiritelor morţilor - şi le cere un lucru de necerut: să-şi depăşească ciclul zilei de sâmbătă, pentru o invadare a săptămânii întregi şi chiar a ciclului unei vieţi întregi, nu reluate în plan fizic, ci dublând spiritual, existenţa fizică. Cerinţa visului către morţi este cauzată de conştientizarea instaurării stării de ceaţă (fum), adică de neînţelegere a rosturilor globale, a planului divin - în legătură cu Omul şi neamul. Ducerea-dispariţia lor din planul fizic (a lor, cei din generaţia veche, mult mai apropiată de esenţa-neam, de vizionarismul Neamului-Spirit) a însemnat decăderea în starea de orbire semantic-existenţială a generaţiei tinere.

Rezultatul invocaţiei şi rugăminţii: tăcerea şi pieirea în zare, ca fumul (retragerea în lumea lor, de dincolo de ceaţă-fum): „şi-ni şi păru că plasea tută cade /Cu mine lânzită şi moare /Ca iarba suptă di lângoare /T-ună livade." („Şi îmi părea că firea toată /Bolnavă e şi parcă moare /Ca iarba, floarea din ogoare /Cînd e mânată.")

 

 

CAPITOLUL AL IX- LEA:

VALEA PLÂNGERII ŞI MUNTELE PARADISIAC.

NEAMUL-MIEL

 

Ce e această boala-lângoare, moartea (aparentă) a firii? S-ar părea că e ceva asemănător cu starea (aparent) decăzută a firii, din jurul regelui din legenda Parsifal: se aşteaptă rostirea cuvântului magic, adevărat, revelatoriu. Plasea (fiinţa, făptura, creaţia, firea) este un paradis destrămat pentru simţirea omului-fizic - care nu poate vedea dincolo de fum (zona instituită, ca bariera de protecţie. în jurul adevărurilor sacre, de către spiritele morţilor). Jalea este a fiinţei fizice. Cei plecaţi au tăcut, nu au plâns. Plânsu! este calea de iniţiere pentru cel de aici, neiniţiat. Cei de dincolo ştiu, sunt iniţiaţi - pentru ei plânsul nu are rost: a avut rost până la trecerea dincolo. In zona iniţierii sacre. Ce ştiu ei, iniţiaţii de dincolo de plâns? Greu de spus. Dar. ca şi regele Parsifal. dacă i s-ar spune, de către cel în curs de iniţiere, cel care este centrul cercului spiritelor morţilor - CUVÂNTUL MAGIC - iarba, livada, firea. Regele însuşi, ar ieşi de sub blestemul aparenţei, al decăderii. Morţii-spirite deţin acest Cuvânt - căci. atâta vreme cât ei formează cercul în jurul corpului fizic, firea e vie. îndumnezeita. Există speranţe ca şi trupul fizic să fie reîndumnezeit, să ia contact, revelatoriu, cu firea spirituală - mai exact, prin preluarea iniţiatică a forţei vizionare - spirituale a morţilor, să redea firii- sacralitatea.

Aşa considerăm că trebuie interpretată şi starea de decădere din poemul Veria - o stare intermediară, iniţiatică - între bravura pământească înfrântă (supusa furtunilor = starea de adversitate a firii pământeşti, morţii bătrânilor - trecerea lor dincolo de fum, în zona iniţierii - supusa pustiirii şi înstrăinării Veriei -pustiirea fizică este starea de popor-asceză, în calea de reconstruire spirituală) – şi, pe de alta parte, starea de Revelaţie - Înviere a Neamului. Urletul câinilor, evident, în plan profan, trimite la semantica morţii prin pustiire. Dar tradiţia îl instituie pe câine cu funcţie psihopompă şi de regenerare: câinele (lupul) Fenrir. Evident, apariţia, din nou, a stării de plâns al armânimii trimite la starea de comuniune întru re-energetizare spirituală a Neamului şi a Lumii: „Niţiun adzî nu mi-aşteaptă. Furtuni tricură grele. /Auşl'i mor, si-asparse grădina. Veria-i xeană -/şi tuţî a noştri plângu, si-aripidină-n vale /Si pondu armâne loclu şi câni aurlă-n dzeană." („Azi nimeni nu m-aşteaptă. Furtuni trecură grele, /Bătrânii mor, pustie e Veria - străină - /si toţi armânii plâng, ajuns-au zile rele /şi urlă a pustiu azi câinii pe colină."').

 E Valea Plângerii. Dar Valea Plângerii e Valea Iniţiatică. Este anticamera Paradisului recuperat.

Foarte interesantă este păstrarea integrală a mitului lui Orfeu, de către aromâni. Ciobănaşul (Picurarlu) are funcţia mielului cristic, ocrotit de oile paradisiace şi de câinii-lei (doar leul solar avea loc în acest tablou criptic, iniţiatic) - câini-lei care alungă orice agresiuni ale Răului (hoţi, armate). Muntele Paradisiac (Golgota transfigurată) este menţinut cu statut sacru, prin cântecul de fluier- echivalentul orfic al existenţei sacre: (p. 62) „La tine atumţea eu mi tornu /Durută mea fluearâ. //Perlu-ni si mută, arâd şi ţîn /Căciula mea pi frunte, /I-un cântic bana-ni di Rumân /şi picurar di munte." („La tine-atuncea mă întorn, /O, fluierul meu drag //Mă înfiori şi râd şi pun /Căciula mea pe frunte /E-un cântec viaţa-mi de-aromân /şi de cioban de munte."). Ascunderea-izolarea preventivă, în lumea spirituală, prin tichia-căciula fermecată, marchează o orbire de sens invers: orb pentru fenomenalitate, vizionar întru sacralitate. Starea de cioban, ca şi starea de aromân, este echivalentul stării de iniţiat orfic:„I-un cântic bana-fii di Rumân /şi picurar di munte."

 

CAPITOLUL X:

NEAMUL-MIEL CRISTIC

 

Există, foarte des, în poezia cultă aromână, sugestia Drumului Iniţiatic. În poemul lui G. MURNU: „Toamna, când pleacă aromânii la iernat", bătrânii conştientizează Drumul Calvarului - producând, în conştiinţa lor, echivalarea drumul păstorilor nomazi = Drumul Calvarului = drumul iniţierii Neamului: „Şi suschiră, fac cruţe s-l'iagiutâ a ţerlui hare, /Că-i dipartoasă calea (Calvarul Golgotei prefigurat) ş-nu ştiu a lor turnare." („Suspină, îşi fac cruce, să-i ţină Domnu-n pace, /Că lungă le e calea, nu ştiu de s-or întoarce"). întoarcerea este sugerată ca transfigurare: nu se-ntorc cum au plecat, ci cum se va hotărî dincolo de seimiul crucii, semnul de marcare a culoarului prin fumul-hotar între starea fenomenală şi starea sacrală.

În poemul „Flambura noastră" (tot de G.MURNU), sunt de subliniat două dimensiuni: a - comuniunea spirituală nord-sud (în raport cu coloana acvatică sacră a Dunării) şi b - valoarea iniţiatică creştină a poemului. Chiar după titlu. există menţiunea ocaziei (care, paradoxal, se transformă în finalitate) poemului: „Când ai noştri au văzut, pentru prima oară, la Bitolia, înălţat tricolorul românesc." În textul poetic, se apasă pe nediferenţierea de posesie a simbolisticii şi forţei spirituale concentrate şi exprimate de steagul-flambură - nediferenţiere între românii din nord şi cei din sud: „Şi treambură ciudie mare /Tu vimtu, flambura ţea nouă" („Şi flutură - minune mare - /În vânt, al nostru steag cel nou"). Sau: „Si analţă flambura ta noauă /Şi lumea astăndzi ear ti veade. //Arsare sărpită giuneauă /Şi eşi pirifană tu pade /Şi prota soe tu duneauă." (transp. K.I.: ,.Se-nalţă-al nostru mândru steag /Şi lumea toată îl priveşte. //Fii mândru astăzi, neamul meu, /Printre popoarele din lume, /şi fii un neam cinstit mereu!". Pe de altă parte, apariţia steagului-simbol spiritual al unităţii tuturor românilor, este asimilată revelaţiei pascale, epifaniei cristice: „Câmbăni arsună, i-apirindu /Di Paşte şi di  primuveară"  („Căci  sună clopote,  s-aprind /Lumini  de  stele-n primăvara").

Neamul-Crist este foarte pregnant marcat poetic în,,Lacrimi pentru neamul nostru". în care apare, sub valurile esoterismului. Neamul-ca-Miel: (pp. 66-67) Tot ma-ni ti plângu, soe-ni vrută. /Greu şi ahundos pân tu hicate, /Mi doare ca di sor şi-di frate, /Ca tine calea ţi-ai chiruta /Ş-furtuna tot ti bate. (..,) Eu, picurar ţe turma-angană, /Di nilă-mbraţă voiu s-ti strâng /Ca nelu oarfăn si-ţi dau hrană Dit suflit, s-vindic a mea rană. /Si-ni curmu lacrima ţe plâng /Di ani pi moarta- ţi bana." (transp. K.I.: ,.Te plâng întruna, neam iubit, /Cu lacrimi grele şi curate/Şi doru-ţi duc ca unui frate. /Căci drumul ti l-ai rătăcit, /Furtuna te tot bate. (...)Eu, păcurar, ce turma-si mână. /În braţele-mi vreau să te strâng /ca pe un miel şi să-ţi dau hrana. /Din suflet - leac pentru-a ta rană. /Să-mi şterg şi lacrima ce-o plâng,/ ''Căci viaţa ta-i orfană.")- Anularea stării de orfan coincide cu ştergerea lacrimii: comuniunea  cioban-Crist   (Mielul-Neam)   se   face   prin   intermediul sufletului jertfit euharistic: dat ca hrană şi leac pentru Calvar = Mântuirea prin Înviere)

În poemul ,,Jala di xinitie” (Jalea străinătăţii) , înstrăinarea ia înfăţişarea stării cristice: înstrăinarea-calvar: (p. 68) „Tu pâne ţi-vearsă lacrini. fărmac tu biutură"'transp. K.I.: „În pâine-ţi varsă lacrimi - otrava-i băutura...") - băutura devine otrava transfiguratoare, pâinea-lacrimă semnalează comuniunea cu cei nevăzuţi. „Şi vetea-i canda moartă şi moartea-i nijălită. /La cap nu ţi-arde ţeară, cândilă di mutrită ,/Şi cruţea ta-i surpată di vimtu, loclu-u'ngl'ită /Diper nă etă bana-ni tu xeane lăi chirdută, /Tu hoară-ni maş nă dzuă, nă singură minută /Si-ni trec vişteare ascumtă haraua-ni nitricută /Aclo nă-adastă plae ţe naturi nă vidzură /Cărări ţe moscu adil'ă,  fântâni ţe-asime cură.  /Pi  dzeană aşteaptă casa cu pustuxita vatra   /Surări şi fraţi ţe plângu şi cănile ţe-alatră. /Aclo tu vis te-acl'eamă jăloasa ta mul'eare /Şi treambură s-ti veadă, si-ţi greasc - un zbor di vreare. /Şi mumă-ta ţea corba. di lăi cripări alghită. /Şi dzuă s-noapte plândze di dorlu a tău tuchită." (transp. K.I.: „Iar sinea ta e moartă şi fără de mormânt /La cap n-ai lumânare, iar candela - de vânt /E stinsa. Iară crucea-i surpată la pământ. /Decât o viaţă-ntreagă printre străini pierdută, /Mai bine-o zi în sat cu neamul petrecută, /şi bucuria mea s-o văd zburând ca ciută. /Ne-aşteaptă-acolo plaiuri unde-am văzut lumina. /Cărările de mosc, fântâna şi sulfina. /Pe deal aşteaptă casa cu părăsita vatră /Surori şi fraţi ce plâng şi câinele ce latră. /Acolo-n vis te cheamă soţia ta-n neştire /Ce tremură să vii să-ţi spună-a ei iubire. /Şi mama ta, sărmana, de supărări albită, /Ce plânge zi şi noapte, de dorul tău topită.")

Devastarea sacralităţii (n-ai lumânare, candela stinsă de vânt, crucea surpată Ia pământ) este compensată de ZIUA ÎN SAT - starea de comuniune a neamului (neamul românesc de la sud - neamul românesc de la nord) este izotopică semantic cu starea de sacralizare, starea paradisiacă. „Plaiurile unde-am văzut lumina" nu înseamnă doar locul unde m-am născut - ci şi locul unde am avut REVELAŢIA NEAMULUI. Re-comuniunea fiu-mamă, soţ-soţie, frate-soră-fraţi, om-câine - revelează starea de graţie, restructurează timpul (albirea părului mamei) transfigurează visarea în lume, transfigurează plânsul în râs demiurgic, transfigurează visarea în lume, transfigurează lătratul câinelui în regurgitarea lumii noi: toate aceste transfigurări nu sunt spuse direct, ci sugerate, subtil, de demersul spre Paradis - calea înapoi, regresiunea spre origini, transformă toate elementele calvarului infernal - în lumina, mosc, fântână, sulfină (planta vieţii).

 

 

CAPITOLUL XI:

CHITA ŞI BURĂ:

FRĂŢIA CAVALERILOR TRANSFIGURĂRII COSMICE

 

În sfârşit, credem a nu exista o mai nimerită şi profundă ilustrare a stării de cavalerism, latentă, dar oricând putându-se activa - din spiritul aromânilor -decât prin balada epopeică Chita şi Bură. Fârşeroţii stau sub semnul LEULUI-ASLAN-COSTA (personaj solar, deci - mai mult decât atât. el este Thor-Zeus, cel cu autoritatea Toporului-Fulger-Bardă: „Costa al Bardă*'): „Nolgica el sta c-as-lanlu, /Mâna-ndoapără pi coardă, /Gionl'i grescu căpitanlu, /Munţâl'i grescu Costa al Bardă" - „Sta la mijloc, ca un leu, /Sprijinind cu mâna pala /Chip de om şi semizeu. /Cine nu-i cunoaşte fala?" - transp. H.C.

În această ÎMPĂRĂŢIE A LEULUI DE PE PLAI (împărăţie sub semnul Muntelui, Copacului Cosmic şi Focului: „Naparte tu plailu vearde, /Tu-aumbrată-nclo, tu cheare, /Vedzi nă fucurină ţe-arde /Ş-fumlu ţe tu creacuri cheare?" - „Hăt, încolo pe cel plai, /Sub un paltin, la răcoare. /Se zăreşte jărăgai. /Fumul urcă spre pripoare..." - transp. H.C. ) se află fiul cel mic, asimilabil pietrei filozofale (aurul spiritual, ascuns sub vălul elementelor putride). Făt-Frumosul ocult este anonimul flăcău care meştereşte o frigare - semnul razei solare.   Făt-Frumosul ocult  îi  reproşează  Tatălui   Otios  (Costa   al   Barda) conservarea latenţei eroice - şi refuzul reactivării stării eroice: „Ah, iu-i eta di giuname /Şi-a livendzilor bărbaţi /Ţe băna ş-murea tr-aname /Şi tu cântiţe alăvdaţi. //Adzi ca puilu fără arpe /Ma ti hidzî prit ascumtişuri /Şi prit scarpe, ca un şarpe, //Fără si-ieşi tu pade, archişuri." („Ehei, vremuri care-au fost - /Că le-ai apucat, doar, bade, /Când mureai luptând cu rost /şi intrai aşa-n balade...// astăzi, iartă-mă că zic - /Stăm cu sabiile-n teacă /şi nu facem mai nimic... /Aşteptăm timpul să treacă." - transp. H.C. ).

Pentru aprofundarea simbolurilor, oferim şi o transpunere mai apropiată de text, personală: „Azi, ca puiul fără aripe /Mereu pentru a se afunda prin ascunzişuri /Şi prin stânci, ca un şarpe, /Fără să învingi, să arcuieşti (să tragi cu arcul)".

Cel care pregăteşte raza - vrea să transfigureze şarpele întunericului în Şarpele Luminii - Sabazios.

Mustrările lui Chita trezesc, din somnul paralizant, focul acţiunii. Costa-Leul promite revenirea la starea eroică, confruntarea neânfricată cu moartea, pentru transfigurare: „Va ti-aprochi di laia moarte" (transp. personală: „Te vei apropia de neagra moarte").

Cei care vin ca spirite adverse, stau tot sub semnul LEULUI: sunt conduşi de ASLAN. Soarta bătăliei dintre cele două zone retrezite din cenuşă, spre foc, va fi hotărâtă prin ivirea, din ceata Leului întunericului, a lui Bură-Zmeul („Pulpa-l'i trup di fag bitârnu /Şi-a lui cheptu-i nă curie" - ,Pulpa lui - un fag bătrân /Pieptul - o pădure veche" - transp. H.C. ).Bură. cu pieptul - pădure veche, este Zeul Pădurii.

Iată. deci. rivalii: Zeul Focului - Chita şi Zeul Pădurii (Lemnului), din care iese (se revelează) Focul - Bură. Ceata lui Aslan-Leul are,deci, funcţia de a reânnoi (reînvia) fiinţa sprituală a Neamului Fulgerului (Costa al Barda -ASLANUL). înfruntarea dintre cei doi este stihială, pentru că trebuie să reînvie forţele stihiale,latente în Neam. Însemnele heraldico-mitice ale eternităţi suni prezente, pe pieptul luptătorilor mitici: diamantul şi argintul (Soarele şi Luna) ..cheptul /Maş diamante, maş asime". Chita se plasează sub semnul Lupului Fenrir, simbolul regenerării prin transfigurarea spirituală: „Şuţă sverca lui ca luplu" („ceafa lui e ca a lupului").

Burâ-ghegul (albanezul) şi Chita fărşerotul sunt legaţi, în ciuda aparenţei adversităţi, prin semnul solar al săbiei (iatagan) lui Bura - din care se împărtăşeşte Chita, prin tăietură.

Din acest moment, armele dispar si cei doi se bat cu trupurile - cutremurând munţii şi sculând (taumaturgic) morţii. Cele două trupuri gemene luptătoare, deci, tind să se contopească (e o luptă magică, de refacere a unităţii divine) - pentru producerea transfigurării cosmosului.

Semnele împăcării-unitarizării-respirituializării celor Doi Cavaleri, ai Transfigurării Cosmice – sunt Mieiul Jertfit si Vinul, în cadrul unei Cine de Taină (disimulată sub aparenţele unui ospăţ al Victoriei Împăcării): ,.S-băgăm graşi sugari si s-frigă, /Tu vuloagă vinlu s-cură" - „Să punem miei graşi să se frigă /În poiană vinul să curgă".

Capacitatea de autosacrificiu, de dăruire totală a calităţilor spiritual-cavalereşti ale luptei ritualice - desfiinţează starea de adversitate (aromân-creştin, contra albanez-musulman) - şi o înfiinţează pe aceea de îngemănare spirituală, apoi de unitate spirituală, sub semnele cristice (Miel-Vin). Chita şi Bură sunt cele două feţe ale lui Ianus-Spirit Umano-Divin.

Să fie, oare, această baladă epopeică a lui GEORGE MURNU, de un esoterism încă mai profund? Nu cumva Misiunea Sacră a Românilor s-a realizat sub ochii noştri,prin această luptă mistică, ritualică, în vederea Transfigurării şi înfăţişării Neamurilor - sub semnul Focului-Leu? Cine ştie... Balada e preluată (şi prelucrată) de GEORGE MURNU, din literatura populară - dar MURNU îi dă şi semnificaţia unui esoterism propriu - care poate coincide cu esoterismul neamului Românesc-Aromânesc.

Să nu uităm că tot GEORGE MURNU este autorul poemului Flambura noastră care are în frunte menţiunea: „Când ai noştri au văzut, pentru prima oară, la Bitolia, înălţat tricolorul românesc". MURNU sună deşteptarea pentru toţi românii, de la nord şi de la sud de Dunăre - fiind, prin aceasta, superior unui Andrei Mureşanu a se vedea, la p. 66): „Eşi tu migdane, vrută-ni soe. /Tra si-s cu-treambură duşmanil'i /De-a tale arme, di-a ta boe, /Di-a tăi ficiori şi gioni c-as-lanl’i. //Nimal fuşi sclavă, plâmseşi şcretă /Şi-agiumsişi oarba ta duşmană. /Nimal altor dideşi nă etă /Sudori, giunatic, sândze, bană." (,,0, neam iubit, să ieşi în lume /Să tremure ai tăi duşmani, /De-a tale arme, de-al tău nume. /De-ai tăi feciori - toţi căpitani //Destul ai plâns, destul sclav fuşi /Şi ţi-ajunseşi ţie duşman /Destul tot altora dăduşi /Sudoare, tineri, sânge-n van". - transp. K.I.).

Este amplificarea „Răsunetului" lui Andrei Mureşanu, la scară nu balcanică, ci mondială (având în vedere misiunea ocultă, spirituală, a Neamului Românesc, despre care nu doar Eminescu ştia): „Arsare sărpită giuneauă /Şi eşi pirifană tu pade /Şi prota soe tu duneauă".

Îmi voi permite să nu ascult deloc de transpunerea extrem de diluată semnificativ, îndepărtată fundamental de cuvintele textului original aromânesc (K.I. temându-se, în mod sigur, să nu fie acuzată de naţionalism) - şi să spun ceea ce cu adevărat spun versurile lui George Murnu: „Răsari (deşteaptă-te) cutezătoare (viguroasă) tinerime (voinicilor) /Şi ieşi mândră la loc deschis (în faţă) /Şi primul neam din lume (tu să fii)".

Iată adevăratul spirit al lui George Murnu, iată adevăratul gând al aromânilor, adevăratul lor spirit, adevărata lor conştiinţă de sine.

 

 

CAPITOLUL XII:

MUNTELE-AXÂ A LUMII. REFUZUL LOGOS-ULUI - ÎNTRU

TRANSFIGURARE (PRIMĂ VARA ETERNĂ). SĂNGEPENTR U-A LIMBII PĂSTRARE. CAVALERII SFÂNTULUI POTIR GRAAL. CARIAŢII SIPINDUL -LEGĂTURAMISTICĂ ÎNTRE MUNŢII TUTUROR ROMÂNILOR

 

NUŞI TULLIU. „cel mai mare liric al aromânilor" (Tache Papahagi) – are, în poezia sa, câteva lucruri pe deplin clarificate:

- transhumanţa este, de fapt, alternanţa între esenţial şi fenomenal, între vatra care, fixă, arde, magic, în eternitate (primăvara ocultă şi ocultată) - şi jalea drumurilor rătăcitoare prin lume, e un nomadism aparent - în realitate -
Muntele este Axa Lumii Aromâne. Mai mult, - între munţii românilor de la sud (Pind) şi ai celor de la nord de Dunăre (Carpaţii) - exista o legătură mistică,prin care se înfrânge moartea şi se reactualizează MIORIŢA;

-     sângele aromânesc al „atâtor juni căzuţi sub plumb" este plata pentru
păstrarea Spiritului Neamului - exprimat prin Logos: pentru-a limbii păstrare(„Tr-a limbal'ei ghişteare");

-  mai bine taci (adică, ocultezi, sacral. Logos-ul) - decât să-l dezvălui estetic, spre a-l transforma în pradă a asuras-ilor. din cadrul fenomenalităţii.

În Cîntecele de dor (p. 94), cât şi în poemul Seara (p. 101), există două ipostaze ale focului etern, esenţial, ocultat de tribulaţiile fenomenalului:

1 - „Că arde vatra noastră /Şi grailu nî e dus" (...) „Ca ardu-a noastre case /Şi moare lailu-armân" (transp. K.I.: „Căci arde vatra noastră /Şi graiul ne e dus"...) ..Căci ard a noastre case. /Şi moare bietu-armân"! )- p.95;

2 - „Şi moartă-ni pare canda luţita primuveară. - /Iu easte Armânamea?... Ţe plândzi, o, fluiară?" (transp. K.I.: „Şi moarta-mi pare frumoasa primăvară -/Unde-i aromânimea? De ce plângi, fluier, iară'.'" - p. 101).

Este o contradicţie violenta de termeni, în cadrul fenomenalităţii, atunci când, pe de o parte, se afirmă moartea Logos-ului si moartea „bietului armân" (sinecdocă a Neamului Aromân) - moartea primăverii (ca manifestare asimilabilă morţii aromânilor - Neam) - iar, pe de altă parte, se afirmă nestingerea focului-vatră, a focului-casă - şi, evident, conştientizarea primăverii, care, că stare cosmică, indică imposibilitatea stingerii Focului Spiritual.

În cadrul esenţialităţii, există o logică perfectă, pe care Nuşi Tulliu o expune, pe larg, în poemul Munte drag (p. 107): nu vrea să arate-dezvăluie prin scris-expunere (Logos) frumuseţile (frumuseţile mistice, esenţa spirituală) Muntelui - căci, dacă ar scrie-exprima, expresia-carte s-ar pierde („Că vimtul poate-u chearde" - transp. K.I.: ,.Că vântul o va pierde"), s-ar deteriora-deforma („Se-astsptu mailu şi-u pitrec /Cu-alândurile fugare? /Ni-u frică s-nu lă cadă-a lor/ Pri-ntunicata-amare" - transp. K.I.: ,,S-aştept în Mai sa ţi-o trimit /C-un stol de rândunele? /Mi-e frică dar sa nu le cadă /Pe-a' marii valuri grele"}. – dar, mai ales, ar fi primejduită de vulturi, simboluri ale celor mai rele duhuri ale lumii - asuras: „Cari cade, vedz, tu ungl'ia-a lor (VULTURILOR) /Di moarte laie cheare." („Căci, cine cade-n gheara lor (VULTURILOR) /De neagră moarte piere." - transp. K.I. )

Decât să-şi piardă sufletul în ghearele asuras-ilor, mai bine îşi retrage expresia-Logos. şi o ocultează, resorbind-o în tăcerea esenţială: ,.Tră-aţea nu plândze, munte vrut, /Ş-nu-ni ti jilea ahăntu /Că-armăţle-a tale io nu voi. /Cu peana tra s-li cântu" (..De-aceea nu te mai jeli, /Nu plânge, munte, - atât /Căci frumuseţile-ţi nu vreau /Cu pana-mi să le cânt" - transp. K.î. ).

La fel. Cântecele de dor (pp. 94 - 98) trebuie citite în cheie mistică: da, din punct de vedere fenomenal, aromânimea e rătăcită, risipită, graiul ei tace (e dus - nu pierdut, ci dus de aici, transferat, din fenomenalitatea-expresie, în Logos-ul ocult, sacru - tăcerea mistică) - aromânimea este ascunsă sub doliu de moarte corporală („Şi plâng a noastre feate /Ca frâmte di năvaiu" - ,.Şi plâng fetele noastre /Şi poarta cernit strai" - transp. K.I. ) - dar semnul rămânerii-abstragerii în esenţial este tocmai elementul discordant, aberant: vatra care arde, casa care arde („Că arde vatra noastră (...) Că ardu-a noastre case" - p. 95). Cenuşa şi scrumul nu sunt decât măştile Logos-ului-tăcere. Logos-ului etnic, retras în Logos sacru. La fel şi lacrimile, dorul (p. 95): „ludo s-ţâ torni ocl'iri, /vedz scrum ş-cinuşe maşi (...) Iuţido s-ţâ torni ocl'il'i, /Maşi nilă, lăcrihi ş-dor" („Oriunde-ntorci privirea /cenuşă, scrum (...) Oriunde-ntorci privirea /Doar milă, lacrimi, dor" - transp. K.I). Dar, precum spuneam în capitolele de mai sus, lacrima-calvar este semnul transfigurării necesare, al transcederii în eternul spiritual, reprezentat de Spiritul Etern al neamului: (p. 96) „Ma s-nu-agărşiţ fântânile /Şi  munţâl'i  multu  grei.  //S-nu  vă-agârşiţi  părinţâl'i  /Şi  populu-armânesc... /Nu cheare nă pădure //fidănile cându cresc" („Dar nu uitaţi fântâna /Şi munţii cei bătrâni. / /Nu vă uitaţi părinţii /Şi neamu-aromânesc! /Nu piere o pădure. /Vlăstare când îi cresc" - transp. K. I. ). Fântâna, pădurea, muntele - sunt arhetipurile toposului sacru etnic, sunt întruchipările esenţiale şi eterne, în care Spiritul Neamului Aromânesc retras (spre amintire şi, mai mult, spre anamneză, spre trâirea în comuniune cu părinţii - întruchipările succesiv - repetitive ale Neamului) se fixează şi se nemureşte.

   La fel, primavara-foc. din poemul Seara (p.  101), este o prezenţă ocultă, mascată sub plânsul fluierului: „Şi moartă-ni pare canda luţita primuveară - /iu easte Armânamea?... ţe plândzâ, o, fluiară?" (Şi moartă parcă-mi pare frumoasa primăvară - /Unde-i aromânimea? de ce plângi, fluier, iară?" - transp. K.I. Primăvara nu poate să moară - primăvara este starea cristică, este simbolul misticei reînvieri întru eternitatea spiritului.

Muntele este axa lumii aromâne (Grai de jale, p. 91) precum va spune, mai târziu, şi poetul, mai tânăr, VASILE TODE (1958), în poemul Rugare (p. 475): „S-dipună diznou oile tu Pindlu alăvdat" („Mioarele să mâie în Pindul nostru sfânt" - transp. K.I.) - „pi suflitlu dit Pind" („.. .pe vârful lui celest" - transp. K.I.).

     PINDUL este punctul de reper, faţă de care aparent nomazii păcurari aromâni

-    sunt, de fapt, fixaţi spiritual, pentru eternitate. NUŞI TULLIU spune: (p. 92) „Bătuţi de ploaie, de frig şi de furtună (...) bătrânii toţi, pierduţi în vremea lor"

-    nu scapă din ochi „şiragul cel drag al munţilor, /Fântânile, poiana..." (transp. K.I.). Plânsul lor („Amaru plândzea măraţl'i dit frundza di hicate" -„Amar plângeau sărmanii, de dor şi jale grea" - transp. K.I. ) - nu este decât dovada neuitării paradisului - şi, deci, într-o logică sacră, este promisiunea solemnă, de maximă profunzime spirituală, a reîntoarcerii în paradis, a recuperării paradisului. A recuperării axei interioare cosmice, formata prin munţi-fântâni, cu popas la vulodzile (poienele), care sunt „piciorul de plai, gura de rai", adică epifaniile sacralului, arătările sfinţeniei spirituale, în plină lume fenomenală.

Munţii românilor din sudul Dunării (cu centrul spiritual în Pind) comunică, mistic, cu munţii românilor din nordul Dunării - Carpaţii. Comuniunea spirituală, mistica, a românilor, se face doar la nivel de Munte - în rest, este xinitie-străinătate (Prietenilor, p. 119): „Că s-mor auă tu xeană, /Vrut oaspiţ, si­ni săpat /Murmintul pri-ună dzeană /Di muntile Carpaţ" („De mor printre străini. /Prieteni, să-mi săpaţi, /Mormântul pe un creştet /Din falnicii Carpaţi" - transp.

K.Î.).

Doar MUNTELE, ca axă cosmică-spirituală a românilor, păstrează, intacte, nedegradate, arhetipurile paradisiace - pasărea, boarea de vânt, stâna, mioara-niala, bradul, steaua, fluierulorfic. „ S-mi plângă puil'i veara (...) Şi vimtu si-ni bată/Tu-aprilu alb, tu maiu (...) Prit bradzl'i di tu plaiu, /Şi clopute di niale (...) S-mi plângă ş-laile steale (...).... plângu di fluieri" („Să-mi cânte păsări vara (...) Şi vântul să mă bată /Şi-n prier şi în mai (...) Prin brazii de pe plai //Tălăngi de mieluşele (...)          

Să mă bocească stele (...) ...fluierul, la stână"

Totul este în spiritul mioritic, al Soarelui şi Lunii, până şi nunta-înmormântare: „Aua că mă-nsurai, /'Nă feată ca 'nă lună /Niveastă că-ni luai, /Că eseu multu mare, /C-agiumşu om avut, /Că-ntreaga mea aveare /Carpatlu easte tut" („Le spuneţi numai una: /Aci că mă-nsurai /O fată cum e luna /De soaţă că-mi luai, /Că m-aflu în putere, /Că am ajuns bogat, /Că-ntreaga mea avere /E Muntele Carpat..." - transp, K.I.). Averea-nemurire a spiritului este MUNTELE CARPAT, prin care Spiritul Neamului Românesc, atemporal şi aspaţial, identifică Pindul cu Carpatul, românii din sudul Dunării cu cei din nordul Dunării. „C-am chimanei birbil'i, /Lilicile - surări, /Că puil'i mi plâng 'nă nil'i /Când frândza pri carări /Di toamna-ascuturată /Ma cade-ahât lişor, - /Că inima-ni mărată /Nu plandze-aclo di dor..." (Viori-privighetori /Şi florile-surori, /Că pasări mă bocesc /Când frunza pe cărări /Se scutură de toamnă, /Şi pică-aşa uşor... /Că inima mi, sărmana, /N-o sfâşie vreun dor" - transp. K.I.) şi, în registru sacru, mir-adevăr, inima nu poate fi sfâşiată de vreun dor - atâta vreme cât, prin intermediul resorbirii sufletului în Arhetipul MUNTE CARPAT - a recuperat paradisul.

Curios este că, până şi liricul NUŞI TULLIU are aplecare spre epopee (a se vedea Marusea - p. 125 - epopeea nunţii cosmice: ,.Că voi nunta-amirărească ;...) Nu cu silă s-cu puteare, /ma cu bun s-n-achicăsim. //Ca s-nă dat cu vreare bună /Pri maruşea-alba lună —. /Nu-are sândze s-moarte nu-i /Ma, ca s-nu. va s-hibă moarte, /Ca vinim di-ahât diparte /Di tră vrearea gionilui" - transp. aproximativă K.I.: ,,Voi aveţi aici o floare, - /Noi v-aducem mândrul soare. /Care-şj caută pereche. //E Maruşea voastră stea (lună, în textul original) /Şi ni-i tare drag de ea /N-am venit cu gândul rău, /Dar de fi-veţi împotrivă - /'Vă vom pune pe toţi stivă /Pentru dragul nost" flăcău" - a se observa un paralelism între cosmiciiatea mirior din poemul cult Marusea - lună + soare - şi cosmicitatea mirilor potenţiali din balada culta eminesciana - Ea-Lună si El-Luceafâr- Soare Negru). Spiritul liber, mult mai aplecat spre originar, mult mai treaz si mai apropiat de lumea-Natură, marea poveste a lui Dumnezeu, îi face pe aromâni (arhaici - eterni. prin credinţa faţă de misiunea sacră a Neamului) să fie mereu în mijlociu poveştii lui Dumnezeu, să îngâne sau chiar să povestească de-a binelea crâimpeie din povestea iui Dumnezeu: aceste crâmpeie sunt micile epopei păgâne - sau marea epopee creştină: VOSHOPOLE.

NUŞI TULLU este deplin conştient, în spiritul ..Diminuării părinteşti', Logos-ui Neamului poartă în ei înscrisă, mistic, misiunea neamului. Deci, e firesc şi chiar necesar să suferi şi să mori (iniţiatic) pentru sacra misiune -autosacrificiul în favoarea eternizării Logos-ului, ca Spirit al neamului, este o datorie sfântă. Nu contează sacrificiile formale, din domeniul fenomenalului - turme, avere (decât în măsura în care sacralul este învăluit în sacrificiul turmei. şi averea este sufletul jertfit pentru Spiritul neamului) - contează sângele şi lacrimile Cavalerului, ca expresie supremă a „gajului" pe care aromânii i-1 dau lui Dumnezeu, pentru eternizarea Spiritului Neamului (exprimat prin Limba-Logos) sub semnul Muntelui-Axă a Lumii Spirituale (munţi care resorb, în esenţa lor divină, sângele-gaj sacru, lacrimile-gaj sacru - şi le transfigurează, compensatoriu, în păstrarea- „ghiştearea" limbii): (p. 97) „Ş-mutreaşte munţâl'i păduroşi, /Măvula-aţea udată /Cu sândze scumpu-arumânesc, /Cu sândze vrut a noauă. /Agalea-agalea lăcrini cad, /Ca chicuta di-aroauă, /Când minduescu că chirum /Şi turme şi aveare, /ahânţâ gioni cădzuţ di pliumb /Tr-a limbăl'ei ghişteare..." (..Priveşte munţii păduroşi /Movila cea udată /De sânge scump, aromânesc. /De sângele drag nouă. /Agale-agale lacrimi cad /Ca picături de rouă, /Când mă gândesc că ne pierdum /Şi turme- avere mare - /Atâţia juni căzuţi de plumb /Pentru-a limbii păstrare..." - transp. K.I.).

Alchimic, plumbul saturnian este transformat în aurul so/ar-spiritual. Dar, în linia propusă de noi, conform acestor versuri ale lui NUŞI TULLIU, aromânii devin TINERII CAVALERI AI SÂNGELUI - CAVALERII SFANŢULUI POTIR  GRAAL - în  care  se  păstrează  Christos-sângele:   forţa  veşnicei transfigurări spirituale

Aceeaşi viziune, a sângelui-foc cristic, o are şi ZICU ARAIA, în poemul „Armânescul sândzi strigă" („Aromânescul sânge strigă"). Pruncul îi spune tatălui mort („Dus di mult tu-alantă lume") ca nu poate paşte turma pe plaiurile ude de sânge aromânesc: (p. 183) ,.L'ea-mi, tată, ş-du-mi-acasă! /Nu pot nel'i eu şi-am câştigă /Tu un loc iu lăcrini s-vearsă/Ş-iu-armânescul sândzi strigă'' („Ia-mă, tată du-mă-acasă! /Nu pot turma s-o păzesc /Pe aceste plaiuri ude /De sângele-aromânesc" - transp. K.I.). Răspunsul spiritului patern este unul iniţiatic: ,,Fă curaiu, hil'iu! Nu ti-aspare! (Fă-ţi curaj, fiule! Nu te speria!") /Las' si s-avdă-ahtare boaţe. („Lasă sa se audă asemenea voci") /Văzesc treile fântânioare („Vuiesc cele trei fântâni") /Nu ti-aspare. şedz auaţe („Nu te speria, stai aici")". Ne-am permis o transpunere personală - pentru că textul original este unul esoteric, iar transpunerea K.I.. voind să păstreze armonia exterioară a versurilor, sacrifică esenţa lor semnificativă.

Elementul ritualistico-esoteric este implicat adânc, vital, prin aceste versuri:

a - este necesar curajul, ca proba iniţiatică - de străpungere a fenomenalului (atacarea aşezării armâneşti Avdela, de către păgâni, şi masacrarea a trei aromâni) şi ajungere la esenţial: sacrificiul a trei aromâni este unul ritualic, cu corespondenţă în mari transfigurări spirituale, petrecute (după valul fenomenal) in zona sacrală - transfigurări care vizează spiritul Neamului;

b - plânsul-strigăt este vocea care trebuie să se audă, căci este semnalul dat (dinspre zona sacră, spre cea profană) a primirii jertfei spirituale, de către divinitate - şi ceea ce se semnalizează este tocmai eficienţa, în plan sacral, a sacrificiului;

c - cele trei jertfe au însemnul sacral de jertfe: cei trei aromâni sunt desemnaţi prin cuvintele treile fântânioare - ei n-au murit, n-au întrerupt nici un ciclu spiritual – ci, dimpotrivă, tocmai prin jertfa lor, ei au deschis toate ciclurile spirituale, ciclurile cosmice, făcînd posibilă comunicarea între tărâmuri, între regnuri etc - căci fântâna este şi simbol al veşnicei izvorâri-regenerări, şi al tranziţiei eterne între tărâmuri-zone sacrale;

d - în aceste condiţii, turma care paşte sânge se transfigurează în poporul aromânesc, care se împărtăşeşte din Christos: prin jertfa celor trei aromâni, a fost reeditată, epifanic şi hierofanic, jertfa şi transfigurarea cristică. Stai – înseamnă, în limbajul iniţiatic: Fixeiză-te în semantica sacrală a lumii.

De aceea, răspunsul. încă buimac, al fiului, conţine o brusca revelaţie: da, a fost moarte, pământul înroşeşte ţara --- dar se aprinde mistic, totodată, focul din piept, ca transfigurare spirituală a Neamului-Ţară. Ţara înroşită devine patria sfinţită -  focul aprins în piept înseamnă trezirea spiritului, pentru a covârşi valurile materiei, ale fenomenalului: Pri-aroşea ţara, /Ţe foc mare-n chept ţ- aprinde..." Trezindu-se din vis, copilul aude glasul mamei, rostind nişte cuvinte sibilinice: „Dorni ş-nu plândze, lele gionli-ni: /Tuţ armânil'i ahtâri ved vise..." („Dormi .şi nu plânge, dragă băiete, /Toţi aromânii au [ca viziune] astfel de vise..." - transp. K.I.). Se confirmă, astfel, cele spuse, încifrat, esoteric, de către spiritul tatălui: la modul euharistic, sângele celor trei jertfe-fântâni le creează aromânilor-neam starea dublă: viaţa fenomenală, în timpul treziei - şi existenţa esenţială, revelatorie-spirituală, în timpul viseior-somn. Somnul este, deci patria adevărurilor esoterice, ale revelaţiei Spiritului Neamului Românesc. Neam Românesc care, cum spune ZÎCU ARAIA în poemul Samarina ţp. 183), este din sângele Romei: „Samarină scumpă mumă, /A li Rome eşti hil'e /Ş-tr-a tăi hil'i - amirăril'e. /Dumnidzăulu ş-ţâ da ani /Nil'e s-nil'e" („Samarina, mamă scumpă, /Fiica mândrei Rome eşti /Pentru fiii tăi aleşi /Să-ţi dea Domnul veacuri multe /Să trăieşti." - transp. K.Î.). Roma, prin vizionarismu! traianic, este arhetipul românilor, ascuns sub lespedea visului somn. Şi Samarina, fiica Romei, revelează paradisul, care trebuie recuperat de întreg neamul aromânilor (pp. 184-185). la modul orfic, în Muntele-Vis-Poveste: ,,Cresc lilice. tindilina, /Es armânil'i Samarina (...) El'i tut fug nă săptămână, /Gioni cu feate s-ţân di mână, /Calea tuta imnă s-cântă, /Canda-i Paşte, canda-i numtă..." („Din nou florile, sulfina, /Potopiră Samarina (...) şi aşa, cu săptămâna. /Haida-haida. lume-ntr-una. /Fără of şi vai, prin munţi. /Ca-n petreceri, ca la nunţi..." - transp. K. 1.).

Şi ZICU ARAIA vede comuniunea spirituală a românilor de la sud şi de la nord de Dunăre - prin intermediul Muntelui, Axa Sacră a Neamului Românesc (Pind-Carpaţi): forţa spirituală nu poate pieri, ea îşi păstrează, neatinsă, obârşia arhetipală. în afara numelui. Şoimii mei (simbolul forţei spirituale) zboară din Pind spre Carpaţi - dar acest zbor nu este o deplasare pe orizontală (spaţială), ci una pe verticală (revelaţia identităţii esoterice Pind-Carpaţi): (188 - Maiul si Pindul) „Ma, di când văpsita-ni miră/Ni-scrise-a nia-n treile seri /S-bănedz sclav, tu lai ghideri, /Ni-asburară... Ş-tuţ fudziră, /La Carpaţ a mei xifteri." („Dar de când mi-a prevestit /Soarta neagră doar oftat, /Să fiu sclav şi-ndurerat, /Şoimii mei s-au risipit /Spre Carpaţi toţi au zburat" - transp. K.I.). Risipirea pe orizontală devine regăsire, concentrare pe verticala MUNTELUI SACRU AL NEAMULUI.

 

CAPITOLUL XIII:

STRIGĂ TUL PENTRU IMPERIOASA NEVOIE

DE SOLIDARITATE A ROMÂNILOR: MARCU BEZA

 

GEORGE MURNU comemorează o fictivă unire a sud-românilor şi nord-românilor, în poemul „Flambura noastră". Propune o mistică a Misiunii Unirii Spirituale, în „Chita si Bura". MARCU BEZA, alături de CONSTANTIN BELIMACE, este cel mai vehement luptător spiritual pentru nemurirea românilor, prin unire spirituală. Precum majoritatea poeţilor aromâni, şi MARCU BEZA simte Axa-Munte, ca pe suportul ontologic al neamului, ca pe fiinţa adevărată, la care orice aromân se întoarce, pentru a se reidentifica (213 -..Munte, frate"): ,.Munte, frate, mi duc hima /ş-voi s-ţâ grescu doauă zboare /că fum oaspiţ, frate munte /ş-că mi doare." („Munte, frate, acum te las, /Că-mi duc turma la iemat /iar la vară, să te aflu /mai bogat" - transp. K.I.).

Ce este. însă, mai tulburător, la BEZA, pentru noi, românii din nordul Dunării, este faptul că acest poet nu mai ocoleşte problema fundamentală: laşitatea ramurii de nord a neamului, inconştienţa românilor din Nordul Dunării, referitoare la necesara solidaritate spirituală, dar şi în fapt, a celor două ramuri româneşti, nu despărţite doar, ci şi unite, mistic, de Istrul Sacru.

Întâi, îşi clamează disperarea către Dumnezeu (205 - „Clopotele"): „Dumnidzale. toarnă-ţ ocl'il'i /ş-cătră noi". („Dumnezeule. întoarce-ţi ochii şi spre noi"). Apoi, în poemul „Bătrânul" (217), MARCU BEZA, chiar dacă rămâne, încă, aluziv, păstrând o dureroasă discreţie - mesajul ascuns în vălul discreţiei îl descifrăm cu atât mai multă durere şi ruşine, cu cât gândul poetului, reproşurile lui amare sunt mocnite: „Eh! vechiul nostru nume, /Cum cade în noroi... /Şi nimeni nu-şi mai poartă /Măcar un gând la noi."

Dar în poemul mesianic „O scrisoare" (p.p. 218-219), strigătul de durere nu mai poate fi oprit în crucea pieptului: „Di ani aştiptăm noi curmaţ di-una etă, /pri-aţel ţe din vise lu ştim că va s-vină /tea s-vindică jealea. ma multu s-nu ţână: /aleptu ca soarile ncărcat di lunină, /cu flamura timtă ş-cu sfulgul tu mână -/aşiţe din munţâ va s-vină (...) Ţi-aţea, s'nă măraţl'i, urfanea cripată-/s-hiţ ghine - va spunim a voauă tot dorlu: /că ş-vatră ş-cătandă la noi suntu-asparte! /Vă spunim si ştiţ şi s-nă daţ agiutorlu. /moi fraţ di-ună cruţe - ş-cu sândze scriată. /pitreaţim şi-aestă lai carte!" („de ani şi de veacuri - mereu aşteptam /pe cel ce din vise noi ştim c-o să vină /sa vindece jalea, sa curme durerea /ca soarele mândru-ncărcat de lumină, /cu flamura-n vânt, cu fulgeru-n mână /aşa din munţi o să vină. (...) de-aceea, fraţi dragi, vă scriem acum: /să fiţi sănătoşi Ascultaţi-ne dorul: de-avere şi vatră de mult n-avem parte. /V-am scris toate astea, cerând ajutorul! /Voi, fraţi de departe! şi scrisă cu sânge /trimitem la voi, astă carte." - transp. K.I.).

Acei nesimţitori, care ar spune, poate, că BEZA, prin această scrisoare, se adresează aromânilor plecaţi în străinătate, pentru a-i soma să se întoarcă, să salveze vetrele satelor Macedoniei - se-nşală şi rămân nişte vinovaţi înfundaţi în minciună, laşitate şi ticăloşie. BEZA foloseşte, pentru a marca viaţa românilor de la care solicită ajutorul, prezentul etern: „S-hiţ ghine! La voi 'şi-easte bana museată/ ş-ti toţ lunineadză disupră un soare. /Voi nu ştiţ că lăcrini virsăm noi diparte /ş-că tradzim arale. Pri voi nu vă doare, /lai fraţ di-ună cruţe:" (..Sănătate La voi e viaţă frumoasă /lumină aveţi cu toţii de la soare, /Noi numai de lacrimi acum avem parte /Şi doar de nevoi. Pe voi nu va doare, /voi, fraţi, de departe!" - transp. K.Î.).

Iată dovada definitivă că românii către care face scrisoare MARCU BEZA sunt cei din nordul Dunării: fraţ di-ună cruţe. Nu fraţi, prieteni - ci fraţi de (întru) cruce, adică fraţi întru spirit, nu întru spaţiu profan. Şi, dacă nu mă-nşel, BEZA ne numeşte, totuşi, lai* fraţi - negri fraţi, fraţi din umbră (adică, fraţi pe care „nu v-am văzut şi nu vă vedem"...). Acesta credem a fi sensul: fraţi nevăzuţi — nu fraţi negri. Căci pe cine aşteaptă „neamul nostru (care) nu-i încă-adormif"? Un prim răspuns ar

fi că-l aşteaptă pe Făt-Frumos şi Arhanghelul (sau Sfântul Gheorghe) din Nordul Dunării - pur şi simplu. Ar fi prea măgulitor - nedrept de măgulitor, pentru nişte nevolnici că noi. prea lesne uitători de neam, din nordul Dunării. Arhanghelul pe care îl aşteaptă BEZA. ca şi neamul - este Arhanghelul Neamului. Spiritul neamului Românesc. Dar venirea, pogorârea, epifania acestuia - nu sunt posibile decât în cadrul unei condiţionări: trezirea simţului de unitate etnică în ambele ramuri, depărtate, ale Neamului. Deci, ajutorul (agiutorlu) pe care-l solicită BEZA - este trezirea spirituală a celor din nord, conştientizarea (prin revelaţie) a Unităţii Spirituale a Neamului Românesc. Revelaţia nu e posibilă decât prin aprinsă credinţă, prin efort spiritual.

Cartea scrisă cu sânge („Cu sândze scriată, /pitreaţim a voauă nă carte..." -...şi scrisă cu sânge /trimitem la voi, astă carte" - transp. K.I.) întăreşte, încă o dată, valoarea de Cavaleri Căutători ai Sfântului Graal - Sfântul Sânge al Nemuririi - dar nu doar a aromânilor: Potirul Graal, simbolul misiunii sacre a Neamului Românesc, va rămâne ascuns, în negură de sânge, zadarnic jertfit de românii din sud, dacă nu vor veni sa se alăture spiritual, efectiv, la Sfânta Ceată Cavalerească şi Căutătoare - şi românii din Nord - din nordul Dunării. CEI DIN SUD JERTFESC, DAR HARUL SFÂNT SE POGOARĂ PESTE JERTFA DIN NORDUL MISTIC - DIN HIPERBOREEA.

O primă încercare de epopeizare a evenimentelor care au învăluit, în sacralitatea tragică a transfigurării, VOSHOPOLEA, o face NICOLAE VELO, în schiţa epopeică Moscopolea (de fapt, schiţă epopeică, la VELO, este şi Şana şi Arderea Gramostei). Dar suflul epopeic al lui VELO este, încă, prea scurt. pentru a avea zborul revelatoriu al transfigurării - rămânând la interogaţia neputincioasă, la recunoaşterea, doar, (implicită) a unui păcat originar al Moscopolei - ca simbol ai Neamului Aromânesc - iară, însă, a-şi ascuţi privirea, pentru a recunoaşte şi soluţia transfiguratoare, deopotrivă cu paradisul spiritual recuperat: „Doamne, ţe lăieţ au faptă, /Di armânil'i-ahâte au traptă?" („Doamne, aromânii, oare. /ce păcate au făptuit, /de atât au pătimit?" transp. K.I.). Pe acest pământ, lui NIDA BOGA. Doar, i s-a dat harul vizionar. Tot numai neputincios bocet deasupra ruinelor Voshopolei, fără forţa vizionară asupra transfigurării (doar o vagă intuiţie a lucrării divine renovatoare, nu transfiguratoare) îngâna şi N'ICOLAE CARATANĂ (1914) în poemul Bocet pentru Voshopolc (p. 406): ..Cu ţe s-li vindic - Doamne, cu ţe s-li fac s-nu-angreacă? Pi-aceşti muri-mirache aştept'na dzuă s-treacă /S-dipuna Dumnidzălu s-adună cheţră ş-loc. /S-analţă dit ruinuri Voshopolea la ioc" (..Cum să le vindec, Doamne, şi să le, şterg cumva? /O dacă pe murii-aceşti de dor, cândva /S-ar scobori Preaânaltul si ar înălţa la loc Voshopolea-n ruine, cea fără de noroc'" — transp. K.I.C

 

 

 

CUVÂNT ÎNAINTE LA VOSHOPOLE

 

Întrebarea pe care mi-o pun are în ea un sâmbure tragic: de ce nu au avut ...românii, până acum, ambiţia, orgoliul -- să semnaleze, măcar (dacă nu să impună), fraţilor lor români, de la nord de Dunăre, existenţa acestei măreţe si mistice epopei: VOSHOPOLE, de NIDA BOGA? Să fi avut atât de amară conştiinţa a unei înstrăinări ireversibile, între fraţii aceluiaşi Neam-Spirit? Să se fi resemnat să moară, îngropaţi alături de comoara lor inestimabilă — decât să fie subapreciaţi, sau chiar respinşi, atunci când vor fi dezvăluit strălucirea divină a epopeii lui NIDA BOGA, sub ochii fraţilor din nordul Dunării? Ştiau şi ei, cum, ştim şi noi, că marile neamuri se întemeiază pe epopei, pe MAREA POVESTE A ÎNCEPUTULUI, CU GERMENII VIITORULUI - şi sunt respectate (şi temute) de celelalte neamuri, graţie unei cât mai măreţe temelii epopeice?

Marea epopee a preromânilor s-a fărâmiţat şi deformat atât, încât nu mai păstram din ea decât fărâmele, incerte, şi ele, ale unor balade ciudate, veşnic [1] discutate: ciudăţenia şi neînţelegerea veşnică asupra semnificaţiilor lor adânci, decisive (a se vedea disputa eternă în jurul aşa-zisului fatalism din MIORIŢA) sunt singurii martori, care depun pentru originea sacrală a acestor fărâme de soare. Şi atunci? Când mistica (implicită şi explicită) a epopeii lui NIDA BOGA mergea tocmai spre esenţele (de nearătat decât iniţiaţilor) Spiritului Neamului Românesc - de ce nu au împins aromânii, sub ochii noştri, această superbă dovadă a vigorii sacrale intangibile a Neamului Românesc'.'* Câtă neîncredere, câtă amărăciune am produs noi, românii de la Nord, fraţilor noştri de la Sud-prin trădarea noastră către ei, prin părăsirea noastră, inexplicabilă şi impardonabilă, a rădăcinilor noastre, păstrate în limba şi fibra firii fraţilor din sudul Dunării... Doamne, iartă, rogu-te, laşitatea noastră milenară - şi fă ca ruga noastră de iertare sa fie primită de fraţii aceluiaşi sânge, aceluiaşi LOGOS SACRU (cu al nostru) - GRAALUL ROMÂNESC !

 

PARTEA A II-A

„ILIADA " AROMÂNEASCĂ:„ VOSHOPOLEA de NIDA BOGA (epopee de sonete - transpusă de Hristu Cândroveanu)

VOSHOPOLE, - EPOPEEA TRANSFIGURĂRI

 

I

 

Încă de la început, trebuie spus că VOSHOPOLE este epopeea retragerii unui neam eroic, după o luptă eroică - în absolutul divin, în eternitatea Sinelui Spiritual al Neamului. Căci cetatea Voshopole este considerată un centru material, dar, în primul rând, CENTRUL SPIRITUAL AL AROMÂNILOR. Deci, soarta Voshopolei este arhetipul destinului Neamului (Voshopole cuprinzând, esenţial, spiritualitatea, pură şi eternă, gesturile, interioare şi exterioare, pure si ritualice, ale aromânilor). Voshopole este nu doar Ierusalimul,Mecca spirituală a aromânilor-cât, mai ales, este Walhalla,,,spaţiul" edenic, pur spiritual (devenit astfel prin investire spirituală de către eroii Neamului - în frunte cu acest Zeus olimpian al spiritului cultural voshopolean-aromânesc: CAVALIOTI), în care sufletele şi spiritul aromânesc se retrag, pentru a se reîncarca cu eternitate: infinit triumf al speranţei. Dacă vrei să recapeţi durabilitate, neam aromânesc obosit, spulberat, deznădăjduit - întoarce-te, regresează spre originar, în STAREA VOSHOPOLE - Voshopole-Eden, Voshopole-starea de perpetuă rezistenţă şi luptă spirituala a Neamului Aromânesc. Acest statut, subliniem din nou, Voshopole şi l-a câştigat prin trei forţe: înţelepciune ordonatoare, activitate creatoare, şi, mai ales, prin luptă eroică, transfiguratoare: dincolo de mulţimea (cantitativă) a duşmanului etnic, aromânii voshopoleni şi-au întrevăzut eternitatea spirituală, victoria întru spirit, nepierirea veşnică. De aceea şi părăsirea ruinelor materiale ale Voshopolei (a se vedea sfatul preoţilor şi înţelepţilor), pentru a permite transcederea Voshopolei, dincolo de formele epuizate - în SPIRITUL EI INEPUIZABIL: în propriul ei arhetip: ,.Voshopolea-aţea arsă şi surpată, /L'ia ca s-arsară multu ma muşată /Tu mintea-armânilor di tu xinitie. (...) Cu-aistă nividzută nă ciudie /Ş-Voshopolea şi-pitreaţe agiutorlu /S-armână fara armânească vie." („Voshopole cea mândră, spulberată, /Nepieritor, în spirit e-ntrupată, - /Al băjenarilor, al tuturora. (...) miracol straniu, nemaipomenit, - /Voshopolea nu numai s-a luptat /Ci va lupta mereu, la nesfârşit!" - transp. H.C.).

Credem că aceste versuri apoteotice, finale, fac aproape superfluă următoarea afirmaţie: Voshopole nu poate rămâne doar ARHETIPUL MÂNTUIRII SPIRITUALITĂŢII AROMÂNEŞTI (sud-dunărenilor români) - ci a tuturor băjenarilor - adică al tuturor membrilor-indivizi ai Neamului, care membri şovăie şi disperă, se rătăcesc în credinţă şi speranţă, faţă de eternitatea (victoria întru eternitate) Spiritului Neamului: Voshopolea este leagănul arhetipal pentru românii de pretutindeni, în momentele de suportare grea a agresivităţii neantului spiritual, a forţelor entropice (simbolizate, aici, prin turci, albanezi, greci - biserica patriarhală grecească şi monahii greci pervertiţi - Satana fiind, de fapt, cuplul satanic: Ali-paşa din Ianina (turcul) şi Vasilike (grecoaica sinelui pervertit, devastator, Dalila greacă, ce nu suportă durabilitatea monumentalităţii eroic-spirituale, a purităţii spirituale). Dar, paradoxal, ca în toate epopeile autentice, RĂUL are funcţie transfiguratorie: dansul de bucurie al Vasilikeii, atunci când află de distrugerea Voshopolei şi de stingerea în sânge a mândriei aromânilor harnici, creator-activi, denşi din punct de vedere spiritual - este dansul lui Vishnu, sau al lui Dionysos. Dezintegrator, în plan material - dar reintegrator, în plan spiritual. Fără neagra încercare, fără tragica încercare a distrugerii Voshopolei materiale - cetatea exemplară, strălucită din punct de vedere material - aromânii nu ar fi experimentat transcederea spirituală, trecerea lor în regim divin, prin VOSHOPOLEA REVELATĂ, devenită ARHETIP AL SPIRITUALITĂŢII ROMÂNEŞTI.

Diaspora aromânească este una aparentă, cum tot aparentă trebuie să fie despărţirea Neamului Românesc, în românii din sud şi românii din nord: toţi românii se regăsesc, se numesc, peste limitele accidental-istorice, materiale.

 

 

peste spaţiu şi timp, peste răutatea omenească, peste orice slăbiciune şi vrajbă, slujitoare Satanei - în Voshopolea ideală. Pentru noi, românii nord-dunăreni, NIDA BOGA, prin epopeea lui extraordinară, a dat un subiect de meditaţie profundă şi foarte gravă: Voshopolea ne aşteaptă pe toţi românii, spre a ne uni, în spirit şi-n simţire - în vederea împlinirii sacrei misiuni de civilizare a bar­barilor spirituali din acest Răsărit de Europă, de luminare spirituală a întunericului vijelios, distructiv, de transfigurare a unei lumi omise, minimalizate, persiflate, banalizate - cea balcanică (aşa cum apare ea, în superficialitatea de viziune, râu-voitoare, de rea-credinţă, a neamurilor nelămurite, împâclite, orbite spiritual, ale Europei) - o lume discutată, mereu, în termeni peiorativi, o lume adusă, până şi de românul Cioran, la sintagma dispreţuitoare: „cultură minoră". Voshopolea ne cheamă, pe toţi românii (de sud şi de nord), să depăşim aceste obstacole de înţelegere - ÎN LUMEA REVELAŢIEI SPIRITULUI.

Poate că bâjenarii, de care spun versurile inspiratului NIDA BOGA, nu vorbesc atât de rătăcitorii, prin lume, aromâni - cât, mai ales, de rătăcitorii, departe de adevăr (dar care râvnesc şi sunt dispuşi să se închine, pe ei şi viaţa lor, Arhetipului Adevărului - Adevărului Spiritualizat, Regăsit) - din această lume desacralizată, Voshopolea, fără îndoială, ca arhetip al Neamului Românesc (fuzionat în spirit) - este şansa soteriologică a celor care vor să se lase mântuiţi, care vor să se integreze pe traiectoria autentică, gravă, tragică, iniţiatică - dar trimfătoare, pentru cei care ascund (fără ştire) - şi apoi vădesc, stimulaţi de acest drum iniţiatic - calităţi spirituale autentice.

 

/- THIMEL 'ILUALI VOSHOPOLE (VOSHOPOLE SE-NTEMEIAZĂ TÂRG)

 

1 – începutul

 

Voshopole este chiar mai mult decât o epopee: este o etnogeneză, concepută ca o cosmogeneză. Neamul se naşte şi creşte dintr-un nucleu primordial, THIMEL'ILU -ÎNCEPUTUL - nucleul este exilat în neant - pustiul cu fiare (iniţiatice, care păzesc comoara ORIGINII) - pustiul originar: „Vahi nu era puiată niţi stane, /Apanghiu n-avea omlu, pravda, cânil'i, /Sirinlu ţer era a lor tavane, //hirbea pădurile-mpline di avrime, /Di frică ma nu para ştiu Armânil”i, /Nu vor să ştibă niţi di ţingrime." („Şi n-au găsit o streaşină cruciş, /Nici adăposturi - pentru oameni, vite. /Cerul boltit le-a fost acoperiş. //Doar fiare peste tot - şi loc stingher. /Ci au descins, cu inimi oţelite. /Şi n-au fugit - de spaimă, nici de ger." - transp. H.C.).

Acest nucleu incipient are aparenţa sărăciei formale şi a sărăciei vitale: oieri cu puţine oi cristicul este esenţializat - aşteptându-se miracolul expansiunii demiurgice - cinci peşti şi trei pâini, înmulţite - înafara satanicului număr, a satanicelor cantităţi - este calitatea, de sorginte sacră: calitatea învinge numărul şi dimensiunile, debordând peste limitele cosmice, într-o expansiune spiritual-materială. Pâinea vieţii este neagră (sumulaie) : „Ş-cu pane sumulaie tu tisagâ") - neagră ca misterul ascuns al creaţiei. Straiele sunt simple (tâmbarea-zeghea. „Tuţâ cu tâmbarea viniră pi-anumiri"), ca straiele zeului călător, peregrinul demiurg poartă masca derizoriului. Bâtele-ciomege, din mâini („Tu mână cu vârtoasă nă ciumagă") joacă rolul falusului demiurgic: concentrează creaţia pe AXA ORDINII VIITOARE (potenţială, plănuită).

Ceea ce constituie centrul demiurgic al Voshopolei este inima oţelită a demiurgului-Christos (oierii pregătind întemeierea, ca miracol). Ca la orice început, eroismul este instinctual, implicit, non-ostentaliv, consubstanţial cu actul demiurgic: „Di frică ma nu para ştiu Armânil”i".

 

2- Cupiile crescu (Se înmulţesc turmele)

 

Şi, într-adevăr, esenţa calitativă, magică, intră într-o expansiune miraculoasă: ,.Tu an di trei ori canda oile feată. /Cupiile troară acăţară s-crească, /Şi grasa iarbă dipriună s-pască, /Arâuri s-cură lapte tu găleată." („Momite - oile, cu nu-ş ce nadă. /Fătau mai des, să înmulţească turma, „/Şi le pierdeai prin ierburi grase urma, /Iar laptele curgea-n şiştar - cascadă." - transp. H.C.).

Evident, demiurgul a instaurat, odată cu cadrul originar al creaţiei active (deci, scoase de sub masca potenţialităţii, plânuirii), condiţiile Pământului ca Eden.

Belşugul iniţial este expresia descătuşării „măştii", Oierul-Demiurgul, fără nici o teamă de apariţia forţelor adversare creaţiei - îşi desfăşoară totala Iubire: Creaţia Totală nu poate reieşi decât din Iubire totală, fără reţineri, fără limite. Calitatea esenţială, miracolul, depăşeşte cantitatea, dar fără a o neglija: cosmosul trebuie să intre sub Norma Formală, Să se închipuie (să capete înfăţişare şi să Funcţioneze). „Hărăile groase, mari şi andisate, /Cu ascură caprină ş-moale lână" („In sacii mari, de nu-i puteai întoarce, /Lâna ţigaie s-adună mereu" - transp. H.C.). Lâna sorţii este, ca la orice început, insesizabilă sub latura restrictivă: e o abundenţă-miracol, păstrând doar forma-sac (misterul abia conturat, abia ascuns - o ambiguitate, posibilă doar la începuturi, între sacralitate şi fenomenalitate). Centrul demiurgic se impune, încă, autoritar-sacral: „şi foclu arde daima sum căldare. Iar talarile di lapte ma s-gulescu, /Şi butinile nu au acumtinare" („şi focul duduia în orice tindă, /Butoaie-n cercuri împânzeau livada - /Că stâna nu putea să le cuprindă." - transp. H.C.). Focul- la fel şi uterul din care a izbucnit creaţia: butoaiele din Eden, care conţin şi apoi revarsă lumina solidificată, pentru baia originară - laptele (misterios, condensat şi ascuns-disimulat în butoaie, în vederea actului baptismal. exercitat asupra nou-nascutei lumi).

 

 

3 - Voshopolea agiundze hoară (Voshopole ajunge sat)

 

Întemeietorii adamici (- oierii-bărbaţi - ) cheamă, în Eden, femeia-Familie -şi, astfel, normarea spaţială a lumii originare devine mai severă, organizarea se transformă într-o separare (prin introducerea Femeii-Familie în Eden) mult mai pregnantă, mai sofisticată, demiurgia-miracol devenind, printr-un lent declin al sacralităţii, în favoarea fenomenalităţii - CONSTRUCŢIE: colibe-case, organizate în satul-Voshopole: „Pi dzenuri şi călive s-iasă loară. /Uiaril'i singuri cum nu vor s-armână. /Fumel'ile s-li aducă nu amână, /Voshopolea s-vidzu că easte hoară" („Curând se-nalţă şi colibe-n zare. /Oierii, suferind cumplit de dor, /îşi cheamă lângă sine şi pe-ai lor - /Şi-ntemeiază noua aşezare" - transp. H.C.). Pătrunderea Femeii, ca ispită fenomenalizantă (desacralizantă) prefigurează satanismul agresiv viitor, agresor împotriva stârii-Eden (deocamdată, o stare ambiguă, între spiritual şi fenomenal): viitoarea Vasilike, partea instigatoare, plănuitoare şi catalizatoare a dezastrului - devastatoarea Edenului pământesc (devastare, e drept, cu scop ocult, de transfigurare a fenomenalului în sacral-transcedental).

Nimeni nu bagă, însă, de seamă, că în Eden, cu bună-ştiinţă, a fost introdus ŞARPELE (sub forma abstract-tensionată, prefiguratoare, a dorului-chemare). Toţi îşi văd de treabă, de expansiunea miracolului creaţiei - în toate direcţiile şi sensurile: înmulţirea hergheliilor, adunarea brânzei, lânei, untului - în butoaiele-utere ale luminii solidificate şi /sau lichide (lumina sacrală ambivalenţă: secretă, în lichidul amniotic al laptelui - în care plutesc misterele cheagului-închegare - viitoarele forme ale luminii originare: brânza, untul): „ca frândza crescu-aclo şi irghiliile (...) Că munţă au di caş ş-di lână stafiile, /Di umtu, ţi aşteaptă ca s-lu-aducă /Pi cal'iuri făr-di mardzine cărvănile" -„Şi se-nmulţesc într-una herghelii (...) Şi munţi s-adună brânza, lâna-n vale, /Şi untul, cum spuneam - acu-n butoaie, /De gem, cărând la ele, chervanale" - transp. H.C.

Se formează, astfel, MIŞCAREA, ca deplasare, şi sensurile-rosturi (semnatica mişcării), laolaltă cu stăpânii-călăuzitori de rosturi. Se formează un univers al drumurilor şi tranzacţiilor echilibratoare (născătoare de suferinţa-geamăt, aceste tranzacţii - dar necesare pentru stabilizare, prin echilibrare, a universului nou-creat): CHERVANALELE (dar şi chervanagii, ca născători ai chervanalelor şi ai nevoii de chervanale) - gem - prea-plinul-cantitativ începe să producă suferinţă anticipând MAREA CĂDERE.

Acest efort echilibrator, în jurul Şarpelui pătruns în Eden - deja. pune problema unor ispitiri - încă minore, încă suportabile - ba chiar, victoria asupra stavilelor. Ispite (frig, arşiţă, neguri, ploaie: „Tu larga lume cărvănaril'i s-cherdu, /Iu tihea cathe un va s-lu arucă, /Şi s-toarnă hărioşi cu mare-ncherdu" („Iar chervangiii nu mai ştiu de frig, /De arşiţă, de neguri şi de ploaie - /Dar truda şi-o preschimbă-n bun câştig." - transp. H.C.)- Evident, există o ispită benefică (în perspectiva celor ce se vor întâmpla), ispita sistării drumului, ispita suspendării, din nou, în potenţialitate, a sensurilor. Dar intervine ispita malefică, reconfortantă întru fenomenalitate: câştigul-echilibrare în cadrul fenomenalităţii.

 

4-5-6: Cărvunaril'i 7 aduc flurii (Chervanagiii vin cu galbeni), Voshopolea s-faţe pulitie (Voshopole-i de-acum oraş), S-adună fumigame di oamini (Un furnicar de omenire)

 

După FACERE, mişcarea, în esenţa ei, nu poate fi decât malefică, pentru că este centrifugă - este mişcare-ca-rătăcire-faţă-de-CENTRUL SACRAL. Dorul-chemare prefigura Demonul Mişcării.

Mişcarea, deplasarea spaţială, pentru răspândirea-dilatare a nucleului esenţial al Voshopolei - devin caracteristici (cu esenţă malefic-cantitativă), produse de (dar împotriva!) Centrul(ui) Creaţiei-Voshopole şi răspândite spre periferiile universului. Deocamdată, nu se percepe faptul că periferia conţine contraofensiva anticreaţiei, contraofensiva forţelor distructive.

Personajele centrale ale acestei perioade de expansiune formală a nucleului esenţial sunt chervanagiii cu chervane (cărăuşiii cu care). Este, în context epopeic, o translatare şi multiplicare a ARCEI LUI NOE, din mediul lichid (Arca = simbol al vitalităţii esenţializate), în planul spaţiului solid. Este o navigare a Arcei multiplicate - pe pământ. Există o deosebire fundamentală între Arca exclusiv expansivă - şi chervanele tranzacţionale. Prima - dăruieşte doar, împrăştie doar - viaţă, har. Chervanele dăruiesc, dar şi primesc: transformă, transfigurează (în sens negativ, malefic) darurile luminii vii (simbolizată de laptele - lichid, sau solidificat în brânză, unt etc) - în lumina densă, dar rece: galbenii de Veneţie (flurii di Veneţie).

Intervine, prin focul rece, malefic, al banilor - FRICA: „Cu minţă i flurii di Veneţie, /Ţi s-li ascundă cărvănaru ştie" („Că grei sunt galbenii de Veneţie, /Dar fiecare să-i ascundă ştie" - transp. H.C). Banul e o proprietate nesigură - şi, de aceea, fascinantă: orice nu-ţi aparţine definitiv, prin har divin, prin dăruire divină, are gustul vinei, al păcatului obscur - dar, tocmai de aceea, este ispititor. Ispita de a avea ceea ce altul nu are - de a avea ceea ce nu ţi s-a dat, dar tu poţi sili (silui) soarta. Aşa înţelege omul să-şi exercite liberul arbitru, în lume.

Tăcerea şi singurătatea ascetică ale demiurgiei originare - se transformă în proliferare verbală (în taclale-amintiri), într-o existenţă dionysiacă (transgresând apollinicul): „Bat dzua munţâl'i, noaptea şed la hane, /Aduc aminte-nveastele di-acasă /Ş-lă-astindze dorlu vinlu din bujane" („Pe şleauri ziua, noaptea la taclale - /Cei chervangii, cu gândul la neveste, /Vin rubiniu, glumind, îl dau devale" -transp. H.C).

Timpul mitic,  originar,  „da peste margini", căci  acţiunea tranzacţională (aducerea înlăuntrul Edenului a forţelor exterioare, care nu conţin totdeauna germenii binelui...) duce la transfigurarea, fie şi parţială, fie şi păstrând puternice (încă) puncte de rezistenţă mitică - în timpul istoric: „Trec anil'i, eta poate ca s-adună" („şi vremea trece, nu stă-n loc un pic" - transp. H.C.).

Germenii răului sunt, deocamdată, impliciţi, mascaţi (disimulaţi) într-o consolidare a formelor din jurul Centrului Originar: în locul COLIBEI-ARCA MITICĂ - se constituie, prin hybris al mişcării (exces de mişcare) şi prin hybris tranzacţional: oraşul (pulitia) Voshopole.

Acţiunea chervanelor îşi păstrează, încă, sensul mitic, ascensional - şi mediul în care se efectuează mişcarea se păstrează, încă, sănătos (cvasistihial, cvasioriginar): „Sirin i-ntunicat poa' s-hibă ţerlu" - „Pe orice vreme - că-i senin, furtună" - transp. H. C.

Numai că demiurgia se degradează spre artizanal, esenţele sintetice proliferează în elemente formale analitice, fragmentare, ale construcţiei: piroane, ciocane, dălţi, cuie, marmură, var, blană, scânduri, grinzi, mistrie: „Vin una după alta bair ş-cherile /Cu marmură şi-azveste ancărcate, /Cu scânduri ş-grendză ţi suntu tăl'iate /Di tahina pân' tu-armundziş di şerile. //Nu-armâne niadusă nă mistrie..." („Mai urcă-n şiruri lungi şi harabale, /Cărând la marmură şi var, prin vad, /Şi blană, scânduri, grele grinzi de brad /Tăiate-n ferăstraie de din vale. //Aduc de toate - până la mistrie..." - transp. H.C.). Şi demiurgii decad până la nivelul de meşteri iscusiţi (făcătura globală, revelatorie, începe să devină o mioapă şi meschină aranjare a formelor în alte forme, pierzând din vedere esenţa centrală, perspectiva, care nu se poate păstra decât dintr-un centru imuabil şi imobil). Meşterii vin din alte zone exterioare centrului demiurgic - zone incerte, din punct de vedere sacral: Zagor, nemţie (Afstrie-Austria): „Marmaril'i tuţi Zagorlu şi-l'i pitreaţe /Vin ş-masturi alăvdaţi di tu Afstrie" („Sosesc zidarii toţi de prin Zagor /Şi meşteri iscusiţi, de prin nemţie" - transp. H.C.).

Şi totuşi, nu se construieşte Turnul Babei, nu se construieşte necuviincios, sfidător, împotriva lui Dumnezeu. Ci se construieşte cu o inocentă inconştienţă, pentru o prosperitate-proliferare de tip domestic, respectând legile divine şi poruncile măsurii şi cuviinţei. De aici, impresia unei continuităţi a teurgiei, a clădirii omului, dimpreună cu Dumnezeu: „Vahi ş-Dumnidzâ cu mânile-a lui agiută..." („Voshopolei -se pare că-i e naş /Chiar Dumnezeu..." -transp. H.C.).

După cum se poate observa, textul original aromân notează o implicare superioară lui Dumnezeu, sugerând că avem de a face nu cu un oraş, ci cu o CETATE DIVINA, un templu-cetate, un loc unde se refugiază, activ şi pasiv, creator şi meditativ, întâi CREATOR, pentru a putea fi apoi MEDITATIV - Dumnezeu. Numai că din însuşi titlul sonetului: S-ADUNÂ FURNIGAME DE OAMINI - UN FURNICAR DE OMENIRE - se poate trage concluzia că demiurgii titanici, solemni, ai începutului, au degenerat, prin pierderea perspectivei centrale, prin hybrisul acţiunii şi tranzacţiei, prin artizanal - au decăzut: stadiul acesta al decăderii este furnicarul, gregaritatea. Nu este un stadiu avansat de demonizare prin degradare, pentru că lipseşte paradoxul antitetic -gregaritate-superbie (ca în Scrisoarea /eminesciană: „Muşti de-o zi, pe-o lume de măsură cu cotul... Ne succedem generaţii şi ne credem minunaţi").

Nu. Voshopole are ceva dintr-un templu, refugiu al divinităţii - căci construcţia nu a fost făcută pentru fala - ci pentru proliferarea (înmulţirea formală) a neamului. Furnicarul, gregarul - sunt aspecte ale derizoriului, ale decăderii esenţiale - şi totuşi, dacă satanicul sfidării divine nu a pătruns în aceste forme proliferate, furnicarul poate fi doar rezultatul mediocru al unui hybris mediocru - dedesubtul furnicarului putând fi intuită esenţa - Dumnezeu. Faptul că hybrisurile, cu centru VOSHOPOLE, nu au fost grave, ci au avut aspecte atenuate - îl subliniază ocrotirea munţilor, „Diparte cum tu munţă e ascumtă" („Cum munţii-n jur - privirilor o ascund" - transp. H.C.). Voshopolea este ascunsă de munţi - iar privirile Răului n-o văd, încă - sau, mai exact, Răul, încă, n-o poate ataca plenar („Nu are frică vămu di furame" - unde furame înseamnă hoţi mulţi, ca forţe malefice deplin proliferate, nestânjenit).

Şi totuşi, prin hybrisurile acţiunii şi tranzacţiei - a fost introdus, în cetatea-templu - CALUL TROIAN al Răului: BOGÂŢIA (Materială). Oricât ar fi de ocrotită cetatea de palladium-ul munţilor (Pallas - Athena = raţiune divină, prin poarta iniţiaticâ a munţilor) - prin efectele sale. râul este inevitabil: munţii nu pot decât întârzia căderea tragică prin Răul Interior (cădere care, în cazul Voshopolei, va duce la transfigurare, va semnifica, deci. moarte iniţiatică) - aşa cum prezenţa statuii lui Pallas-Athena, în Troia, nu a făcut decât să întârzie zece ani (un ciclu de evoluţie cosmică) pătrunderea lui Ulysse - perfidia distructivă, având drept consecinţă invadarea şi trecerea, în focul transfigurator (în mit), a Troiei.

Bunăstarea-hybris (mizeriile pier. dar bogăţia este hybrisul prosperităţii- bunăstare) nu încetineşte, încă, infiltrarea (pe lângă forţele inductive ale Răului) elementelor de consolidare divină, din interiorul cetăţii-templu: „S-analţă biseariţi" („Se-nalţă mănăstiri") - este titlul următorului sonet

.

7 - Se-nalţă mănăstiri

 

Faptul c păstrează inocenţa, smerenia, starea de recunoştinţa - mulţumire lui Dumnezeu, ca pentru nişte daruri exclusiv divine (neţinând cont că tranzacţiile nu înseamnă doar intervenţia pe verticală, comunicarea cu Dumnezeu - ci şi coruperea, pe orizontală, de către forţele periferiei luciferice) - întârzie consecinţele distructive ale Calului Troian al AVERII - hybrisul bunăstării. Chiar li se dau averilor dimensiuni şi semnificaţii mitice, considerându-se (în mod parţial eronat) că sunt averi exclusiv spirituale, precum cele din basme (uitând de direcţia şi sensul tranzacţiilor prin chervanele. care au contactat periferii cosmico-sacrale. zone străine de esenţa templului - Voshopole, ca ombilic sacrii al   Pământului):   „Averile  ca  tu   părămith   l'ia  s-crească,  /Dit  ţeruri   canda Dumnidză s-dipuse /Vişterile tute di aclo li-aduse /armânil'i di Voshopole s-l'i mească" (.Averile ca-n basme-ncep să crească, /De parcă Dumnezeu se întrecea -/Comorile ce-n ceruri le avea, /Voshopolenilor să li se dăruiască." - transp. H.C.).

Iată inocenţa primară păstrată: voshopolenii-demiurgi nu pot concepe decât că efortul tranzacţiilor a fost unul iniţiatic, de sondare-ispitire a milei lui Dumnezeu. Şi Dumnezeu, găsindu-i curaţi, în demersul lor - le-a oferit, doar pe verticala spirituală - averi. Această inocenţă în exces va fi sancţionată de divinitate - dar prin această inocenţă, caracteristica fundamentală pentru orice stare de sfinţenie - VOSHOPOLEA VA FI TRANSFIGURATA, MÂNTUITĂ: Orice bine conţine germenii răului, dar un rău dobândit din inocenţă nu poate împiedica, nicicum, triumful reconversiei totale în bine.

Inocenţa tranzacţioniştilor voshopoleni se traduce, nu doar formal, ci spiritual, prin biserici, mănăstiri şi schituri - înălţate ca tot atâtea căi ale doritei teurgii, ale colaborării (pe drumuri sfinte, verticale, drumuri ale recunoştinţei şi rugăciunii) cu Dumnezeu: „Fără bisearică nu easte cohe, /S-ved anălţate până ş-tu curie /I mănăstire, iţi nă metohe." („Şi ce biserici i-au meşteşugit - /Şi-n târgul lor şi-n juru-i (expansiunea centrului poate fi şi devierea centrului sacral), prin păduri (totuşi, se păstrează cadrul sacral, pentru zidire-construcţie - deci, se conservă germenele demiurgiei) /Ce mănăstiri şi schituri i-au ivit" - transp. H.C.). Inocenţa vede doar jumătatea plină a paharului şi păstrează, intacte, virtuţile creştine fundamentale: credinţa, speranţa, iubirea. Totul creativ este pus sub semnul Muntelui Sfânt (Sfeta Gora, simbolul transcederii muncii, în acţiune exclusiv divină): „Ş-tut" „Avilu-nor" „s-lu aducă" („puteai să juri /Că-ntregul Sfânt-Munte au sâ-l aducă" - transp. H.C.).

Şi, în continuare, toate acţiunile, chiar dacă încep să capete traiectorii treptat divergente (treptat, depărtate de centrul sacral) păstrează, totuşi, o oarecare coerenţă sacrală. Nici o acţiune nu este strict profitabilă - ci toate au. în ele, păstrat - germenele de magie, germenele sacralităţii. Acestea nu sunt amănunte nesemificative, ci prefaţează şi justifică semantica gesturilor tragice de mai târziu: eroismul, diplomaţia, hotărârea părăsirii ruinelor materiale (conştientizare şi pocăinţă, faţă de revelaţia germenilor luciferici, pe care singuri, dar cu inocenţă, i-au infiltrat în centrul sacral-Voshopole) - în favoarea Voshopolei-Miracol-Arhetip Spiritual.

 

8-,,Voshopolea lucreadză"(„Oraşul fără tihnă")

 

„Hăraie" (p. 250) şi „saclu" (p. 254) înseamnă, în armâneste, cam acelaşi lucru: ceva în care încape mult, în care se poate îndesa şi adăposti mult. Cine se îndeasă şi se adăposteşte, acum, după întemeiere şi după Descătuşarea Mişcării? Tot ce rezultă din firul tors (simbol al sorţii) - lucrat la războiul de ţesut, sau împletit cu andrelele, sub semnul luminii-lumânare: „Pit case noaptea nu s-astingu ţerile" („Iar sfeşnicele nu se sting în casă" - transp. H.C.). Ţesutul sorţii şi bătutul ei în urzeala destinului - sunt acte hiperbolizate - sau, mai curând, avem de-a face cu o condensare enormă a istoriei, în Marele Mit al Voshopolei (Arheul cel Mare al Armânilor). „Şi arâzboilu agripnie are, /Nu e lişor s-ascapă el di spată /Antreaga noapte coapsele s-nu-l'i bată /Că tu-agiutor şi svalniţa Pi-arsare" (Şi el războiul, parcă e la clacă, /îl bate spata fără contenire - /Unealta asta şi-a ieşit din fire, /De nu mai ştie, bietul, ce să facă" - transp. H.C.).

Trebuia să-şi iasă din fire, războiul de ţesut - pentru că „timpul nu mai avea răbdare", după vorba celebră a lui Marin Preda: trebuia îndesată vremea, până la transfigurarea calitativă, în mit - pentru a forma rezerva de eternitate a neamului armânesc. Apoi, rezerva de eternitate, obţinută prin „ieşirea din fire", prin tranfigurarea cantităţii de activitate în calitate-a sorţii-întru-veşnicie - urmează să fie ascunsă în matricea-sac: marele mister al coagulării acvaticului (p. 250: taina obţinerii brânzei), ca şi cel al ţeserii sorţii, din firele, aparent, fără rost (în realitate, conţinând rost potenţial, fiecare), trebuie izolate de ochiul profan, trebuie apărate în întunericul magic al sacralităţii matriceale: sacul. Breasla ţesătorilor, deci, este fundamentală: de la ea încolo se poate citi destinul - sau se poate cere socoteală destinului.

 

9. „SarmacheşVi" („Mătăsarii")

 

Evident, după ţesătorii globalităţii firelor sorţii, vin maeştrii subtilităţii nuanţelor destinului, aristocraţii rafinamentelor destinului (rafinamente viclene şi perverse, ca orice rafinamente: rafinamentul este hybrisul interogaţiei profund luciferice): mătăsarii. Ei devin, inconştient, cauza catastrofei de mai târziu. Mătasea este hybrisul firului - este pervertirea calitativă a firului vizibil - în invizibilitatea extrem de activă. Ochiul cedează în faţa degetelor - iar degetele facerii, prin hybris, devin degetele crimei. Degetele mângâierii vor deveni degetele strangulării: beii, care sunt atraşi-traşi pe firele (invizibile) ale mătăsii, vin în Voshopole-templu, pentru că sunt covârşiţi de lumina care li se strecoară, . prin degete, spre suflet. Dar lumina mătăsii, în drum spre suflet, se transformă în invidie, pizmă, lăcomie, ură - într-un cuvânt, templul, prin mătase, va deveni abator. Cel puţin, în structurile lumii aparente. Deja energia beilor, prin mătase, este canalizată spre târguiala violentă, spre tranzacţia cu ameninţări („Se ceartă, pleacă, se întorc din drum"): mătasea e doar cortina din faţa dezastrului evidenţei. Mătasea e hotarul între soarta umană, pervertită de forţe ahrimanjce -şi eternitatea orbitor-luminoasă (eternitate care se substrage cu atât mai mult tactilului, cu cât se sustrage ochiului uman - cedând în favoarea viziunii - ca transcedere a senzorialităţii). Invazia, prin mătase, începe, în templul Voshopole: „Vin beianil'i di Şcodra i di Ghiorge, /ş-di tu dugheane nu vor el'i si-s mină/Pân' nu-şi păltescu ţi-au ti strane borge" („Din Ghiorghe vin, şi de prin Scodra, bey -/Se cearta, pleacă, se întorc din drum, /Şi varsă prăvăliilor bani grei" - transp. H.C.).

 

10. „Cuiumgeadzl'i" („Giuvaergiii")

 

Aurul zlătarilor este tocmai opusul mătăsii: aurul este inima spirituală a templului-Voshopole, inima de foc a purităţii eterne, de dincolo chiar de formele-simboluri visate (revelate) întru eternizarea prin esenţa-aur (lănţuguri, cruci, brăţări, colane, mărgele): „Şi foclu nu s-astindze vărnă oară, /Că suntu aţe ş-neale dimândate, /Ţi la isozmate va s-hibă date /Di dziniri ică di părinţă dhoară" („Şi arde focul - parcă-i de vestale, /Se cumpără inele, verighete, /Flăcăii logodesc întruna fete, - /Ca să le facă daruri e cu cale" - transp. H.C.)

Focul-aur produce solidarizarea spirituală prin iubire. Focul-aur menţine tinereţea eternă. Focul-aur este centrul mistic, de solidarizare interioară, de concentrare a tuturor forţelor spirituale (care converg la construcţia Arheului Neamului) - pentru a exorciza, astfel, acţiunea de pervertire a mătăsii - cea aducătoare de străinătate şi de învrăjbire, ca urmare a orbirii profane (opusă orbirii-transcendere) în faţa supremaţiei tactilului. Leacul contra mătăsii, antidotul împotriva versatilităţii sorţii-istorie - pare că este focul-aur. Efortul spiritual pentru aur (menţinerea Arheului Neamului) este exprimat prin apa-foc a sudorii (sinteza magică a contrariilor): „Ş-hărvia l'i-află frâmtea asudată" („Şi toate le storc râuri de sudoare" - transp. H.C). Nu lipseşte, nici măcar la nivelul aur, demonul invidiei - contracarat de forţa solidarizantă a centrului-foc: „Ianotisle vor ca s-li zilipsească" („Suratele de-aiurea să turbeze" - transp. H.C).

 

11. „ Vise di asime" („ Vise de argint")

 

Cu o treaptă mai jos decât aurarii, şi anume la nivelul imaginării aurului (căci argintul devine imaginarea neimaginatului) - sunt argintarii. Aceeaşi solidaritate spirituală sugerează munca lor - numai că această solidaritate nu este faţă de centrul ascuns-mistic, ci faţă de formele cantitative: „Tu-asime pulitia cum să- * nveaşte" („Şi-acoperă cu-argint oraşul tot" - transp. H.C).

Tot în sfera sacrului lucrează şi argintarii - dar un sacru posibil de vizualizat, un sacru accesibil - şi el iluminatoriu, dar preponderent la nivel vizual-material, şi mai puţin la nivelul sudorii-sinteză mistică: „Iconili au di-asime caplu ş-mânile, /Di-asime signele, polieleile, /Di pi biseriţi cruţle ş-cubeile, /Di-asime-i thimiatorlu cu şăndânile" („Icoanele-n argint le toarnă, grele /Şi prapuri, candelabre poleiesc - /La fel cupole, cruci - le meşteresc, /Cădelniţele asemeni sunt şi ele" - transp. H.C).

În loc de sudoarea mistică, rezultat al efortului spiritual interior - apar două categorii de sugestii despre acvatic:

a - acvaticul dorit, posibil, chemat pentru a sacraliza - VINUL, care transcede la AUR caloarea cupelor (formale) de ARGINT: conţinutul esenţial ..contaminează". în sens pozitiv, formele care-l aşteaptă, îl prevăd, îi pregătesc leagăn de eternitate - sau traseu euharistie;

b - acvaticul revelatoriu, al fântânilor împodobite cu argint. Argintul fântânilor este solidar cu argintul apei profunde, venite dinspre esenţele pământului. Şi totuşi, argintul rămâne ca VIS - visele fiind, şi ele, de argint: „Au şoputle di-asime şulinare, /Curată ca asimea apa cura: /Voshopolea di-asime ş-vise are" („împodobesc fântâni cu-argint, duium - /A căror apă parcă de argint e, /Precum le-ajung şi visele, de-acum..." - transp. H.C). Nu se atinge, astfel, nivelul tărâmului etern: „tinereţea fără bătrâneţe" a flăcăilor logodiţi cu fete, sub semnul focului-aur. Meşterilor aurului „somnul le-a pierit": ci au viznini-visuri visează doar „lănţuguri, cruci, brăţări...") - pe când meşterii argintului aduc visul adormitor, paralizant, al formelor sacre invadatoare. E o hipnoză a argintului - opusă revelaţiei aurului - ca foc, care stoarce din aleşii sacri-zlătari „râuri de sudoare" („Ş-harghia Fi-aflâ frâmtea asudata").

 

12 - „Băcaladzl'i" ('„Băcăniile")

 

Tranzitivitatea şi proliferarea formelor se accentuează la nivelul breslei băcanilor, din xinitie (străinătate) aduc nucleii proliferam formale desacralizante, aduc maldăre cantitative - din pricina cărora extazul (zlătarilor sau argintarilor) dispare, fund înlocuit cu strigătul: „Măraţi ciraţl'i stigă şi azgheară" („Şi fac strigare slugile, vârtos" - transp. H.C).

Apare cuvântul pervertit, cuvântul-capcană demonizantă, pentru momirea-ispitirea-atragerea muşteriului: „Nu tac el'i până nu avrăhnisescu, /Un singur muştiri nu vor s-lu cheară" („De răguşesc de-atâta gălăgie. /Şi-ntâmpina clienţii drăgăstos" - transp. H.CA Lăcomia de câştig este rezultatul firesc al pierderii reperului interior al focului-aur, prin entropizarea în zona formelor proliferante, scăpate de sub controlul spiritual. Cei care muncesc sunt uitaţi, în favoarea câştigului: „Iar băcăladzl'i scriu tu-a lor tiftere, ./Măcare s-da ciraţlor agărşescu /Ş-păradzl'i seara intră tu chimere" („Ci trec băcanii-n catastife tot. /Uitând să dea doar slugilor simbrie.,, /Câştigul numai, limpede-l socot" - transp. H.C). lată apărute catastifele şi scrisul în ele: nu sunt literele şi cifrele verticalei spiritului - ci reflectă orizontala proliferării materiale (din care esenţa s-a retras, în faţa agresivităţii materiale şi a poftelor carnale, inferioare, ţinând de jumătatea de jos a fiinţei). Catastifele autoconsemnării păcatelor.

 

13 - „Căldărarirl'i" („Căldărarii")

Astfel ARAMA căldărarilor, spre deosebire de AURUL zlătarilor şi ARGINTUL argintarilor - devine simbolul degradării cu încă o treaptă mistică, spirituală: treapta degradării vizualului - spre auditivul-zgomot (profanarea auditivă) „Iu s-află poţi lişor ca s-anguceşti, /După a ciocurlor maşi lavă mare"' (,.Pe unde se-află ştii numaidecât, /Din ciocănitul lor asurzitor" - transp. H.C.).

Ciocănitul este marcatorul, ameninţător, al mârunţirii timpului şi al micşorării intervalului până la evenimentul contrar întemeierii: desfacerea lumii întocmite. Căldărarii îndoaie (înmoaie), nu durifică, nu transcend materia - spre centrul-spirit. Cântecul lor nu este orfism pur, ci orfism alterat, orfism corupt de glume (bruiaj al sacrului, carnaval pătruns în sacralitate). Ei nu mai sunt coagulatorii logodnelor, ca aurarii - şi sunt corupătorii (prin cuvânt-cântec corupt) fetelor şi nevestelor. Pepelea - Anton Pann apare, în acest context, nu atât un geniu naţional, cai un demon corupător cu vorba entropică (palavrageala corupătoare şi degradanta a sacrului). Rezultă sugestia unui balcanism, în sens inferior - ca disoluţie a CUVÂNTULUI DEMIURGIC.

 

14 - ,, Tufecciadzl'i ş-cuţătarl'i " (..Armurierii'')

 

Zgomotul aramei asurzeşte şi alungă forţele orfice - care vor refuza să se mai implice, cu acţiunea lor benefic-soteriologică, în Iumea misterioasă a metalelor. Astfel ca, armurierii ating, în mod inconştient, culmi ale pervertirii spirituale: în loc să întărească benefic, prin munca lor asupra nucleului sacral al metalelor - nucleul de foc al templului - Voshopole - ei transfigurează, în sens negativ, foiţa metalelor - aducând-o la stadiul de catastrofă (desacralizatoare) prin metale: armele-din-metale (sau: metalele-din-arme) intră în stăpânirea străinilor albanezi-musulmani (prinţii ghegi) - şi vor contribui, în mod hotărâtor, la agresiunea demonică (din partea xinitiei-străinătate-înstrăinare a esenţei - sau a preajmei esenţei) împotriva templului-Voshopole: „Li vindu-a Gheganlor -Armâni măraţl'i /Ş-pil minte vărnă oară s-nu lă treacă /Că lă-ndridzea chirearea lor - gileaţl'i' („Şi nici gândesc armânii-bieţi, că toate /Pieirea lor le-o pregătesc - proclete, În mâinile unor duşmani de moarte'' - transp. H.C.).

AURUL şi ARGINTUL vor rămâne exilate, într-o spiritualitate mistică - si care nu se va releva decât după mistuirea zidului demonic al celorlalte metale demonizate (ARAMA, prin dez-orfizarea ei, dând semnalul demonizării zidului de metale, care înconjură sacralitatea nucleului AUR-ARGINT). Demonul e Moartea. Dar Moartea va fi transfiguratoare. Prin moarte se va produce, paradoxal, exorcizarea de demonii metalelor. Vor rămâne AURUL ARGINTUL MIRACOLULUI VOSHOPOLEI - SPIRITUL NEAMULUI.

 

15 - „Araţăl'i" („Croitorii")

 

Ceea ce ţesuseră, ca destin, ţesătorii - taie-croiesc, sub semnul demonilor-ghiduşi, croitorii. Firul sorţii este desacralizat în luxosul ibrisin (forma strălucitoare face sa fie ocultată esenţă-fir-destin). Acul este ridiculizarea armei - translarea ei, din câmpul semantic sacral, în cei exclusiv raţional. „Tu-a lor cirşie canda-i faptu draclu (s.n./ /Când treţi pre-acio arâdzâ şi fără s-cafţă" („În piaţa lor descinse parcă dracul. /Ca sunt mereu pe glume groase puşi"  transp. ÎI.C). şi mai departe: ..Au chipitoasă foartică tu gură, /Ş-pitrec cu trastu dit duvăni şicadzl'i" („Mergându-le lor mintea - veşnic trează, /împung cu ea pe-oricine, iar şi iar" - transp. H.C.i.

Cuvântul se desacralizează în glumă groasă (logos demonizat) şi desacralizează pe oricine şi orice (acţiunea lor nu este doar reflexivă, ci şi tranzitivă): „Vahi Cavalioti u are pătată /Tu di arafţă ş-căldărari cirşie, /Şi-nglimele a lor le-are avdzâtă" („Un Cavalioti, însuşi, va fi fost - /Trecând prin piaţa asta, forfecat... /Ca nu ţin croitorii nici un post*' - transp. H.C.).

Hristu Cândroveanu merge, în transpunerea sa, mai departe decât... Nida Boga, cu sugestia asupra satanismului raţional, introdus prin ridiculizarea esenţelor solemne, prin ridiculizarea Arheilor - de către croitor, el numeşte acţiunea breslei croitorilor, precum si spaţiul de desfăşurare a vârtejului, reunit, al croirii-ciopârţirii pânzei şi croirii-ciopârtirii CUVÂNTULUI SACRU si a Arheilor (piaţa) - îl numeşte SABAT: „Păcat ca învăţatul nu ne lasă /O mărturie despre acest... sabat".

 

16 - „Chiurcciadzi"i' („Blănarii")

 

Croitorii forfecau-despicau materia până la Arhei - şi apoi despicau-forfecau şi Arheii. Sau cel puţin aşa credea Demonul. Blănarii sunt rude spirituale ale croitorilor - căci ei smulg învelişul Arheilor Vieţii, distrugând Misterul de Foc al Vieţii (vulpi roşcate... veveriţe neastâmpărate, nevăstuici) - şi apoi. cos în alt fel, ceea ce a mai rămas ca formă a Arheului. Acest alt fel nu mai e viaţa - este luxul, hybrisul parazitării vieţii: „Nihiţile vor s-intră tu săraie /Chiralele s-li poartă si vizirlu" („Jivinele ajunge-vor curând /Pe umeri de viziri şi de cadâne" - transp. H.C: avem de-a face cu simboluri ale pervertirii vieţii - prin putere desacralizată, prin abuz, violare a vieţii-echilibru - viziri-pseudoprinţi ai Puterii (Desacralizate) şi cadâne-pseudofemei. pervertiri ale femeii-viaţă, în femeie-plăcere-lux-parazitare a vieţii reale, spirituale).

NIDA BOGA sesizează demonizarea, translarea sorţii vii, sacrale - în soarta „nătângă" (nefirească) a ZIBELINEI („sâmure"). simbol al purităţii.

Voshopole trebuie să rămână Voshopole - adică Arheul Neamului - nu are nevoie de confuzia cu străinâtatea-Lipsca, confuzie care duce la înstrăinarea, împuţinarea, falsificarea prin dublare - a Esenţei: „Avdzătlu ca di Lipsca păn.

ălvirlu /Voshopole antreg s-avea mutată" („Ci târgul din Voshopole - ca mâne, /O altă Lipsca-n blanuri, o s-ajungă" - transp. H.C.). Blana e îmbrăcămintea Arhcului Vieţii, siluit să se părăsească-pervertească pe sine însuşi. Şi Voshopole începe, din acest moment, să-şi autoatace esenţa mitică - prin râvna de a se „alinia" zonei demitizate, a tranzacţionării desacralizante: Lipsca.

 

16 - 17: „Sărahil'i" şi „Cum lucreadză sărahil'i" („Zarafii" şi „Zarafii la lucru"')

 

„Sărahil'i şed tu a lor bizistene, /Iu soarle şi ploaia nu agiungu" („Zarafii au o piaţă acoperită - /Nici soarele, nici ploaia să nu-i bată" - transp. H.C.). Acoperirea-separarea de soare-ploaie (cosmosul natural) - face ca zarafii lirelor să devină nişte prinţi ai întunericului- măşti care înlocuiesc viaţa prin surogatul aparenţeior-vopsire, falsificare a FEŢEI: „Săraflu-auş târliche-aroşe are, /Mustăţle, perlu ş-barba cu măzie. /Tu mână cumbuloi di chihlimbare" („Zaraful-sef, un fes cârmâz îşi are... /Mustăţi şi plete, barbă-le vopseşte - /Şi-nvârte-n mâini mătănij-chihlimbare" - transp. H.C.). Mâinile zarafului-şef, trecute prin locul, de data aceasta, rece, al aurului (nu mai avem de-a face cu aurul făuririi, de la zlătari -- ci cu nurul tranzacţionist, aurul cu care sunt înşelaţi oamenii) - aceste mâini parodiază satanic liturghia divină, satanizează rugăciunea, inversează scara rugăciunii-din-mătănii: o transformă, din scara ascensională. în rotaţie sterilă: ...Şi-nvârte-n mâini mătanii-chihlimbare".

Aparent, prin plata haraciului prin intermediul lirelor zarafilor - aceştia apar ca mântuitori ai cetăţii. Dar tocmai aurul satanic, rece şi tranzacţionist, îi va hipnotiza pe demonii dinafară. îi va isteriza, îi va chema, ca un strigăt asurzitor. Aparent, zarafii îi alungă pe turci, pe agii: în realitate, tocmai ei, prin licărirea-semnal a aurului rece, îi aduc pe duşmani, pentru dezastrul formelor Voshopolei.

18 - „Sarahi armâni cunuscuţi ş-tu xinitie" („Bancheri aromâni in lume")

Paradoxal: celebritatea Voshopolei, Numele Ei Desacralizat. este asigurat, în primul rând, prin bancheri: Gojdu, Vreta, Ghiza, Şina - însă, tot prin bancheri, celebritatea hrăneşte demonul lăcomiei care pândeşte dinafară: „U ştie ş-Pa-dişahlu Voshopolea /La Valide Sultan că easte dată, /Di-aoa tisădzi di amalamă l'ia Polea" („Chiar Padişahul ştie că-i aşa... /Iar Valide-Sultan cu mare sârg /îi ocroteşte... pentru cât le ia" - transp. H.C.).

  Evident, cine ia - va mai lua. Vârtejul care suge Arheii Voshopolei este,în mod paradoxal, catalizat de banii bancherilor. Şi, tot paradoxal, unul dintre cei care i-au ispitit-stârnit pe demonii lăcomiei, şi anume Gojdu - îi va ţine în frâu, îi va domoli pe musulmani, va încetini ritmul lor distructiv, atunci când aceştia vor năvăli în cetate. Şi acţiunea lui Gojdu se va îndrepta tot spre Arhei - cei demonici, ai Lăcomiei, spre prinţii comandanţi (beii) musulmani.

 

19 - „Isnăhile" (,,Isnafurile")

 

NIDA BOGA vrea sa îndulcească semnificaţiile, dezvoltate până acum. de bresle. încearcă să evidenţieze, în afară de contribuţia lor la translarea. spre Răul-'Ispită, a Cetăţii - binefacerile, Răul e drept, poate duce si spre Bine: Iadul e pavat cu intenţii bune - dar orice rău aduce un bine, făcătorii de bani pervertesc focul vieţii - dar il si alimentează:,,Biseriţi stampă şi sculie mare /Ţi di isnăhi vor agiutate s-hibă" („Biserici, tipografie şi şcoli mari /Trebuie să fie ajutate de isnafi" - transp. H.C.).

Răul dezorganizează Binele? Da, dar are şi Răul o contribuţie la ordine - nu ia cea spirituală, ci  la aceea formală, raţională: isnafurile judeca, prin legi formale, sting certurile - conform unor datini străbune. lata ceea ce face ca Demonul să fie ţinut în frâu, ..civilizat", supravegheat si „reorientat": datina, apelul la (legătura cu) Arheii cei Vii ai Cetăţii Eterne. Prin isnafuri se mai produce un fenomen paradoxal: banii, desacraliztori ridică şcoli şi biserici. lată deci  ambivalenţa Răului, iată Răul ca Misterul Iniţierii in Sacralitalea Profundă.

 

20- ..Isnaf- Başlu" („Mai marele breslei")

 

În felul acesta, satan este si Prinţ-înger, iar croitorul-raţionalistul, casapul-distructiv al duhului vieţii, săpungiul - alunecos ca sofismele demonice - pot deveni, împreună. Înaltul Stăpân al Obştilor, pot accede la Cuvântul Sacru-Creator, din Academie: ..aţei'i di la Academia Nauă. /Lu-acl'eamă la a lor migilişle tute /Şi zborlu îl'i ascultă cu harauă" („Şi e poftit alesu-a-şi spune gândul /Chiar şi la Noua lor Academie. /Unde-învaţaţii la vorbire îi dau rândul" - transp. H.C.).

 

21- „Voshopolea fără turtâ" („Târg fără turci")

 

Metamorfozarea răului în bine. alchimia spirituală a Voshopolei. menţine „închiderea cărărilor" pentru Demonul cel Mare - Străinul: „S-aproache Turţâ, nu s-avea vidzută" (..închid, pentru păgâni, orice cărări" - transp. H.C.).

 

22  -Voshopoleas-chivemiseaşte singură"
(„ Voshopole se cârmuieşte însăşi")

 

Inafară (rău) este transfigurat (prin această alchimie, având ca piatră filozofală - datina) în înăuntrul fertil, orânduitor (fertil în învăţătura-ştiintă, orânduitor conform ştiinţei - dar pe temelia datinii): ,.Ş-ca alte nale pulitii s-undzească, /Au alăgată-ntreagă xinitia" („Iau seama la oraşele vecine /Şi-nvaţă, de la toate, lucruri noi'' - transp. H.C.). Alchimia se face prin „bărbaţi de soi (..bărbaţi alepţă') /Ce ştiu a rândui-o cât mai bine"; ei sunt misterioşii magi, păzitori ai temeliei datinilor, ai vieţii focului vieţii, prin Arheii-Datini. Iată dezlegarea. mântuirea (parţială şi temporară, evident) a maleficului, înspre benefic: bărbaţii de soi îi conduc pe membrii breslelor şi isnafurile, în general, iar nu invers. Demonul în Slujba Spiritului Divin, Orânduitor, Negentropic. Identificarea şi pedepsirea date răului sunt paza cea bună: ,.Slăbinţe. iţi furtu când s-adară. /Nâşi giudicăţle tute va s-li-aleagă. /După adeţi strapachil'i ţi-alăsară" („Iar când se-ntâmplă şi în târg-aci, /Vreun furt, vreo nedreptate, alte rele - /Voshopolemi ştiu a pedepsi" - transp. H.C.). Demonul este exorcizat, este stăpânit, este distorsionată influenţa malefică. Demonul este adus între limitele datinii - este zăgăzuit între paznicii Arheilor. Bărbaţii de soi, demiurgii mistici ai CETĂŢII.

 

23- „Un giuvair di munte" („Un giuvaier de munte")

 

Ordinea Divină înseamnă Iubirea Divină. Frumuseţea Divină. Voshopole. care, prin alchimia Misticilor Magi, a supus şi transfigurat Demonii - este Mireasa Spiritului. Este Biserica lui Christos-Neamul Armânesc. Iar Biserica este prefigurarea Edenului: „Nu pulitie mare, ma ş-grădină" (..Nu doar oraş în lege - ci grădină" - transp. H.C.).

 

24 - „Nă ţitate di lunină" („Cetate de lumină")

 

Este locul în care cei plecaţi şi, prin plecare. îmbătrâniţi - se vor reîntoarce. ca-n Matricea Divină: evident, pentru a redobândi tinereţea arhetipală, eternă. Voshopole-giuvaer este cristalul Perfecţiunii şi Purităţii, al Luminii Eterne. Spiritul şi Logosul. Academia (alături de biserici) şi Stampa (Tipografia), alături de şcoli şi spitale - sunt esenţa spirituală a Cetăţii eterne: Logosul Cânii se păstrează nu atât pe hârtia de la stampă, cât în minţile, în spiritele, iluminateprin Logosul Divin: tranzacţionismul negustoresc, demonic, prin alchimia îndemnului mistic al „bărbaţilor de soi" - se transforma (transfigurează) în flux unidirecţional (aducere - şi nu ducere) de Carte-Spirit-Lumină: „Tuţi emburil'i când vin dit xeane părţă /Ti a voshopoleanilor luninare /Aduc sfinduchi ampline si cu cărţă" („Iar negustorii peste tot plecaţi, /Cu cărţi se-ntorc acasă întotdeauna, /Să-nveţe şi s-ajungă luminaţi" - transp. H.C.).

 

25- ..Academia nauă. Theodor Caval 'ioţi" (Noua Academie - Theodor Cavalioti"]

 

„Armânil'i nu-au chimeri maşi ti umpleare." („Armânii nu se bat doar pentru aur" - transp. H.C., - ci se bat pentru aurul spiritual, aurul transfigurat: piatra filozofală: Academia - Templul Spiritului Neamului, Arheul Arheilor - şi magul Paznic — fruntea Academiei (revelaţia misticului din sintagma bărbaţi de soi. Theodor Cavalioti (Theodor - dăruitul de Dumnezeu, Cavalioti -- Orfeu - de la caval - fluierul orfic.)

Aurul este  transformat în lumină, sub privegherea magilor Neamului (al căror simbol este Cavalioti): „Armânil"i nu-au chimeri maşi ti umpleare /El’i suntu anvitaţi si s-li gulească, /Un zbor di alăvdare fără s-grească. /Când vor si-amintă-a minţil'ei vişteare" ( Armânii nu se bat doar pentru aur /Ei îşi deschid şi pungile uşor. ,/Să-şi lumineze-ntregul lor popor. /S-aducă faima pe acest coclaur" -transp. H.C)

În felul acesta, Voshopole reveleuză Atena. Voshopole este ipostaza spirituală a Atenei: ,,Mintiminl'ea aţea veacl’e tuta //Anthina ti u are adunată. /Voshopole cuibarlu troară şi-mută" (..Înţelepciunii strânse din vechime /Do-atenieni -- ştim bine - fel de fel. /Şi în Voshopole se pare, l-ar sta bine" transp. H.C.). Theodor Cavalioti este încarnarea (epifania) Academiei Platoniciene - de fapt. este sinteza creştinismului cu platonicianismul: „Theodor Caval'ioti ca nă steauă /Pi ţerlu armânescu anălţată. /Luţeaşte la Academia Nauă" („Atunci, pe Cavalioti l-au chemat, /Să stea în fruntea Academiei - el, /Un învăţat cum rar s-a mai aflat" -transp. H.C.).

 

26 - „Bisearica şi grailu armânescu" („Biserica şi graiul armânesc")

 

Magul, mystul Theodor Cavalioti. determină resacralizarea spaţiului-Voshopole. Academia devine ieslea sfântă a naşterii Logosului-Christos:

a -  Apostolul si   Tatăl nostru se nasc  armâneşte  (în  Spiritul  neamului Armânesc). prin intermediul Academiei: „Aţel’i di la Academia nauă /Pi tu' biseariţi vin di ghiuvăsescu /„Apostolul" pi graiulu armânescu /Şi „Tatăl nostru-l

cântă cu harauă" („Tot cărturari de la Academie, /S-aţin pe la biserici - să citească/„Apostolul" pre limba armânească/Şi „Tatăl nostru", cu cucernicie" -transp. H.C.).

b - La ieslea sfântă a Logosului-Crist-Academie vin sa se închine celnicii (stapânii de turme), păstorii din nucleele spiritului armânesc, pentru a desăvârşi sinteza Spiritului Armânesc prin Templul-Academia-Voshopole (Academia fiind Arheul-Logos): celnicii „Di Gramoste tuţi celniţl'i alagă, /Di Şipisca, Grava s-dipărtoase horile //Bitcuchi, Nicea, Linătopea vine" („Din Gramoste, din Sipsea, alte părţi, /De prin Bituchi. din Linotopi sosiţi, /Din multe aşezări vechi, armâneşti" - transp, H.C.).

Prin pastorii înfăţişaţi la ieslea sacră a Logosului - se produce înflorirea sufletului omenirii-neam. Cartea, născută în ieslea logosului-Crist, este Biblia. Biblia, însă, este Neamul - prin epifania Academiei, Academia devine expresia cea mai înalta a Neamului, revelaţia esenţei spirituale a Neamului,

 

27 - „Ifhie ti eupatridzi" („Predici pentru oameni însemnaţi")

 

Cavalioti este întruparea Logosului Sacru al Neamului: el, Logosul Sacru, este coagulantul şi transfiguratorul neamului. Cavalioti este loan Gura de Aur şi Christos, reuniţi în aceeaşi ipostază umană (gura ..hrisusită" - aurită, dar, în acelaşi timp, „Cu focu spuse ş-criştinească vreare" - deci, este foc al voinţei lui Christos-Logosul),

Spiritul Neamului, prin orfismul cavaliotic, îşi revelează propria măreţie - prin limbă îşi redescoperă Sinele Sacru: ..Voshopoleani’l alepţă s-l'i mărească. /Pân'ază cum nu are grită altu" („Şi inima-ţi tresaltă, când slăveşte /Fruntaşi ai obştei, de-azi şi de altcând" - transp, H, C): aceşti fruntaşi sunt Arheii spirituali si magii mistici, care conduc neamul Spiritului din istorie în eternitatea-ÂNISTORIE).

Mulţimea, recoagulată Într-Unul Sacru, regresează temporal până la Edenul - sinele spiritual recuperat, prin Logosul Sacru Recuperat: „L'i-ascultă armânamea adunată /A graiului şi-a minţil'ei vişteare. /Di ete ţi va s-hibă alăvdată" („Mulţimea-i soarbe vorbele cu dor, /Şi-ar vrea să-i fie toţi învăţăcei -- /In graiul cel străbun si drag al lor" -transp, H.C).

 

28-„Cartea armânească". „Voshopolea pare 'na sculie". „Lunină armânească". „Anveadză grailu părintescu tu cărţă"

(„Cartea armânească". ,,Voshopole învaţă într-una". „Lumină arminească". „învie graiul părintesc în cărţi")

 

În slujba Logosului Sacru al Neamului - se pun călugării. Are loc o mişcare inversă. Ceea ce au primit (centripet) şi transfigurat (aducerea ştiinţei, în cărţi, prin negustori) - armânii răspândesc acum ei, centrifug, spre lume: esenţa Neamului, revelată în Logos, este împărtăşită (în sensul euharistic, transfigurator al lumii, dinspre centrul sacral Voshopole-Eden) către umanitate, Slava graiului înseamnă nu simpla mândrie - ci revelarea sacralităţii, pentru a transfigura, la modul centrifug, lumea. „Anveadză" trimite si Ia învăţare şi la răspândire-dezvoltare: „Călugri di la mănăstir lucreadză, / La stampă tipusescu carţă nale, /Diparti cărvănaril'i s-duc cu eale. /Vor cartea armânească s-u anveadză" („Călugări de la schituri nevoiesc /În stampa din oraş - sa tragă cărţi, /Purtate apoi cu sârg şi-n alte părţi, /Spre slava graiului lor armânesc" - transp. H.C). Precum a spus Eminescu. misiunea noastră ca neam este de a fi strat de cultură iluminatoare, aici, în Răsăritul Lumii - pentru a veni să se împărtăşească (adică să-şi reveleze propriul Eu Spiritual) celelalte neamuri de primprejur. Acest împrejur poate fi lumea întreagă, care-şi va da seama de tragedia despiritualizării ei - şi de şansa oferită de aceasta fântână ca apa vie, fântână spirituală, care este zona spirituală de Răsărit. Nu există vârstă pentru revelaţia Logosului sau, mai exact, prin Logos dispar:

a - atât diferenţele de vârstă, topindu-se într-o tinereţe eternă a spiritului (p. 267: ..Meseriaşi (...) precum cei mici");

b - cât si diferentele de sex (învaţă si mamele = generaţia trecută, împreună cu copiii);

c - Cartea-Spirit, faţa cristică a lui Dumnezeu, desfiinţează barierele sociale, de breaslă etc. Cartea-Spirit re-creează starea de comuniune originară: „Isnăhile tute loară si-s antreacă. /Nu s-veade fără carte na duvane. /Aţel'i di la păzare s-di la hane, /Când şed, cu cartea oara vor si-u treacă" („Se ntrec isnafurile întru carte. /Orice dugheană, orice han, bazar,/Privesc învăţătura ca pe-un har. /Fără de care nu ajungi departe" - transp. H.C).

Oamenii care slujesc lui Dumnezeu-Logosul (preoţi, diaconi) devin călăuzele spirituale ale oamenilor aurului: aurul rece este retransfigurat în aurul fierbinte al sacralităţii, într-o mişcare reintegratoare de sine, într-o mişcare uriaşă, de centripetism spiritual (I - a fost centripetismul ştiinţei, efortului propriu, cu finalitate revelatorie, II - a urmat centrifugismul euharistic, III - mişcarea fundamentală rămâne cea centripetă, reintegratoare a Sinelui Spiritual, mişcarea de regăsire, prin Cartea-Logos Revelat, a Edenului-Voshopole: „Cu mânile-n sân că şed nu vor s-l'i-acată /Di la biseariţi dhiaconil'i si prefţăl’i,,/Dumânica l'i-acl’eamă părmătefţăl’i. /Tuţi carte armânească s-l'i anveaţă" - „Iar preoţi, diaconi din cele biserici, /Necontenit i-adună-n jur pe toţi - /Că-i de folos a ştire să socoţi, /Să buchiseşti - şi mintea să-ţi desfereci" - transp. H. C: desferecarea minţii = eliberarea Sinelui Spiritual. Sacral).

Regăsirea Sinelui Sacru-Logos Sacru - este socotită reînvierea Neamului: Christos reintră în neamul Românesc, prin Logosul Sacru Revelat (dinspre biserică, spre stampa şi Academie). Lumina Edenului îi cheamă pe toţi, îi resfinţeşte pe toţi, prin Logos: „Cum cu aprimtă ţeară preftul iase /Ş-lunină s-l’ia  acl'eamă el laolu /Apoi lă spune că anvie Hristolu, /Aşi Voshopolea lunină aprease. //Aprease armânească nă lunină /La stampa ş-la Academia Nauă, /Şi ca la hăgilăche cu harauă /Acl'eamă armânamea-ntregă s-vină." („Cum preoţii co­boară din altar /Şi-şi cheamă poporenii la lumină, /Intru credinţă dreaptă să şi-i ţină - /Nici târgul, timpul nu-şi pierde-n zadar... //Şi iată că, Voshopolea întreagă, /Prin stampa ei, prin Noua Academie, /Din adormirea veacului reînvie. /Şi lumea-ncepe altfel s-o-nţeleagă" - transp. H.C.).

Această nouă înţelegere este transcederea Neamului în Arheul său de Logos Etern. Din această Cetate a Spiritului iradiază, mistic, forţa Neamului. Această Cetate a Spiritului neamului s-a arătat (epifanie şi hierofanie, în acelaşi timp;: de-.acum încolo, de la acest final al primului ciclu al epopeii Voshopolei, ştim ca Neamul Românesc nu poate fi biruit, este intangibil în esenţa sa spirituală, nu doar invincibil: esenţa-Carte, esenţa-Logos, nu va putea fi atinsă de nimeni dinafară. Demonii au fost exorcizaţi, la nivelul esenţei. CALVARUL VOSHOPOLEI va porni de la Christos-Logosul Divin întru Mântuirea Neamului de Moarte - întru eternitate: „Hristolu cum dit groapă are-nviată. /Ca şi-ascapă si grailu-a nostru bana /Voshopolea să spună-i aştiptatâ" - „Că dintr-o moarte - târgul tot se scoală (sau, mai aproape de text: „Aşa cum Hristos a-nviat din groapă, /tot aşa îşi salvează [la modul spiritual] şi graiul nostru viata - /Voshopolea e aşteptată [chemată] să dea mărturie în acest sens").

Ceea ce i se va întâmpla Voshopolei, nu va atinge nicicum Arheul - Logos (regăsit, resimţit întru veşnicie): va fi o încercare pentru a dovedi lumii întregi. pentru a revela lumii întregi, acelei lumi încă nesfinţite, încă nedemnă de revelaţie - că Spiritul este nemuritor că nu există moarte.

Învierea lui Lazăr precede calvarul şi învierea Supremă, Mântuitoare de Cosmos, a lui Christos. Moarte nu există. Aceasta va urma să demonstreze Calvarul Voshopolei, că moarte spirituală nu există, pentru cei care sunt conştienţi de existenţa Spiritului. Voshopolea nu-şi va demonstra sieşi acest adevăr (axiomatic, de fapt. pentru orice creştin adevărat), căci Sinele său s-a revelat prin hierofanie - ci celeilalte, neluminatei, încă, de revelaţia Spiritului - lumi.

Voshopole ca stea-soare (..Voshopolea ca soarele lunineadză" - ..Voshopole străluce ca o stea" - transp. H.C.) este Voshopole-Crist: de acum încolo, destinul Voshopolei nu va mai fi în sine pentru sine - ci va fi un destin exemplar, o hierofanie cosmică, o theofanie cosmică. De acum încolo, privirile trebuie aţintite asupra Voshopolei ca asupra Bethleemului şi ca asupra întregului traseu de destin exemplar-cristic: Bethleem - Golgota. De acum încolo, va fi liturghia pentru popoare, pentru alte neamuri - prin epopeea Voshopolei: „Voshopolea ca soarele lunineadză, /Di-armâni ciudia aştiptată s-faţe /Şi grailu părintescu-a lor anveadză" („Voshopole străluce ca o stea, /De când străbunul grai aci învie, /Cum fiece armân visa. dorea" - transp. H.C). Fiecare neam trebuie sa se privească pe sine în Calvarul şi Transfigurarea Cristică a Voshopolei – trebuie, fiecare neam să se regăsească pe sine, să se recupereze pe sine, prin tragica liturghie, a Voshopolei. Spectacolul liturgic trebuie asumat ca epifanie, ca theofanie - ca revelare a Sinelui Tuturor Neamurilor, sub stăpânirea călăuzitoare a Arhanghelului Mihail.

Să primim Calvarul Voshopolei - dar, privind, să avem, ca o permanenţă imperioasă, în minte, nu ca o consecuţie, ci ca o simultaneitate cu Calvarul: ÎNVIEREA, Biruinţa definitivă a Spiritului-Sinelui Spiritual, asupra formelor istorice.

Armânii sunt neamul ales. Voshopole este hierofania către Neamuri - este catalizatorul spiritual al identităţii Neamurilor. Armânii s-au luptat cu toate legiunile de demoni (a se vedea superba şi subtila înşiruire, desfăşurare a acţiunilor demonice, a ispitelor creatoare de forţă spirituală: breslele sunt influenţe demonice, dar, în acelaşi timp, au ca misiune întărirea spirituală a Neamului - până la transfigurarea cristică). Acum, din ipostaza Sinelui Sacru Intangibil, atemporal, revelat - ei oferă neamurilor spectacolul apocatastazei: cei care vor privi destinul cristic al Voshopolei, şi-i vor înţelege sensul profund - vor fi mântuiţi, vor fi reintegraţi în Sacralitatea Logosului Cosmic. Voshopole este Inima Sfântă, care pulsează răspândind lumină şi adunând, spre luminare, în centrul-Logos sacru, Neamurile Lumii.

 

// - .. VOSHOPOLEA SUM NIORI" („ VOSHOPOLE ÎN FURTUNĂ ")

„Buhil'i avi" („Cucernicele" buhe)

 

Dacă NIDA BOGA nu si-ar sfârşi epopeea prin acel sonet-apoteoză mistică: „Miracolul Voshopolei" - valoarea spirituală a părţii a doua („Voshopole în furtună") ar rămâne una minoră. Întreaga operă ar fi una cu valenţe aproape strict estetice: o simplă construcţie epică motivaţională, intriga, în vederea descătuşării unei acţiuni - catastrofale, e drept, dar cu semnificaţii, totuşi, limitate la o realitate fenomenală oarecare. Un târg bogat, ameninţat de jefuitori lacomi, stârniţi la nelegiuire de nişte invidioşi intriganţi.

Nu. NIDA BOGA construieşte un mit, o epopee-mit. Şi părţile obscure, deci încărcate de energie semantică sacră, ale secţiunii a Il-a - devin elemente fundamentale pentru o operaţie magică, exorcizatoare şi soteriologică. Există două cuvinte cu încărcătura semantico-mitică deosebită: buhă şi Gomora:

a - buha - bufniţa, în limbajul esoteric, are dublă valenţă semantico-mitică:

1 - simbol al înţelepciunii sacre (este pasărea - simbol al zeiţei Pallas-Athena);   2   -  element   motrice   (sau   doar  catalizator,   sau   proteguitor) al operaţiunilor magice nocturne, ale esoterismului profund, neînţeles de vulg. Aparent (şi aceasta e valabil doar pentru fenomenalitate), patriarhia grecească (cea care stă sub semnul nocturn al bufniţei) lucrează împotriva aromânilor, pentru distrugerea Voshopolei: „Aşiţe suntu buhil'i-aţel'i tu-arasă /Aoa ţi vin di la patriarhie, /Lunina armânească nu u-alasă" („Croncăni [de fapt, transpunerea mai apropiată de texl: bufniţele] la fel sunt cei ce rasă poartă, /Trimişi de la Stambul [de fapt, textul original spune: patriarhie - adică patriarhia grecească de la Constantinopole, centrul puterii bisericeşti greceşti] - să spioneze, /Voshopolei [de fapt, textul original indică clar esenţa spirituală sacră a oraşului: lumina spiritului armânesc] menindu-i cruntă soartă" - transp. H.C.). Dar, în plan sacru, nu cumva, cu totul independent de voinţa patriarhiei greceşti, se ţese o cu totul altă semantică a acţiunii care duce la zona catastrofală, la cataclismul fenomenal? Răspunsul trebuie sa-l căutam în adâncurile mitice ale celui de-al doilea cuvânt-cheie: Gomora: „Au nă buneaţă di criştini tea s-facă /S-u pustusească vor Naua Gomora, /Voshopole ţi ma s-analţă tora, /Ş-ti totna grailu armânescu s-tacă" („şi cum zâzania e slujba lor [a ,.bufniţelor" de Ia patriarhia grecească]. /Pe musulmani i-aţâţă cu-nfocare, /"Noua Gomora" a o dărâmare. /Sa fie-nvăţătura tuturor" - transp. H.C.).

b - Gomora, ca şi Sodoma, este simbolul limitei pe care o poate atinge pervertirea spirituală, exprimată în zona fenomenalului. Dincolo de această limită, dacă se trece, intervine sacralul - printr-o dublă acţiune; 1 - distructivă (a fenomenalului pervertit) si 2 - transfiguratoare (ceea ce era hybbris în zona fenomenală, devine forţa motrice pentru resacralizare, în zona spirituală). Da: Voshopole devenise Gomora Aromână. Adică, depăşise limitele de structurare în zona .,belşugului"' material, în zona fenomenală. Voshopole nu numai ca se împlinise total, nu mai avea ce sa mai dezvolte pentru fenomenalitate - mai mult decât atât: intervenise autoblocajul fenomenal, pervertirea sensurilor divine, implicate în structurarea fenomenalului. Nu se spune un cuvânt măcar despre milostenia voshopolenilor de rând (excepţie fac „bărbaţii de soi", iniţiaţii întru ale spiritului, din biserici, de la stampă şi de la Academie), despre generozitatea celor bogaţi către cei săraci: dimpotrivă, băcanii „uită" să plătească simbriile slugilor lor, adică tocmai ale celor care le asigură îmbelşugarea fenomenală. Era necesară sancţiunea divină - mai exact, era necesară restructurarea a ceea ce fu sese fenomenal — într-o zonă a esenţialului. Transfigurarea, transcenderea. Dar transfigurarea este precedată, obligatoriu, de CALVAR - ca instrument al resacralizării. Treptele cataclismului sunt absolut necesar de urcat - pentru a accede la planul superior de existenţă, cel spiritual. Şi pentru aceasta, toate structurile fenomenale trebuie atacate şi distruse, de către agenţii demonici (transfiguratori). Cuplul demonic ALÎ-VASILIKE este cuplul transfigurator, asigurând Calvarul, pregătind astfel,în registru sacral - eliberarea spirituală a Arhanghelului: spiritul nemuritor al voshopolei: ,.Scândil'e bune troară suntu tease /Ali Păşelu că lu au tu mâna. /Ş-Vasiliche   dil zborlu-a lor nu ease. //Un semnu-aşteaptă şcreta Ghegărie /ca cheatră pisti cheatră s-nu armână /Voshopolea iu ază-i pulitie" („Şi curse-ntind şi ţes cloncanii şui, /Aii Paşa le cade-ndată pradă, /Ca şi Vasilike, metresa lui... //Un semn satrapu'-aşteaptă, şi ai săi, /Vosho­polea - s-o darme şi s-o radă, /Că nu degeaba se numesc călăi" - transp. H.C.).

Calvarul este provocat printr-o ierarhizare dublă: 1 - ierarhizarea forţelor Răului care atacă, structurând Calvarul; 2 - ierarhizarea zonelor Martirei Voshopole, unde aceasta este atacată. Căci există o ierarhie a centrilor luminii, care provoacă atacul forţelor din zona bufniţelor subtile - ca şi din zona demonilor primitivi, în prima ierarhie (forţele agresive ale Răului) se disting:

a - un centru mistic, nevăzut, dar atoateactivant, al Răului: Patriarhia gre­cească din Stambul, care nu este folosită, ci ea foloseşte forţa brută a turcilor. Patriarhia este Bufniţa, înţelepciune a Răului, pusă în slujba realizării Calvarului - ca şi Iuda, trădător, dar şi catalizator necesar al Calvarului;

b - actanţii vizibili, puşi în mişcare prin impulsurile centrului mistic: arhierei şi preoţi, care vin la Voshopole („Di Ianina dhispoti şi di Custuril'i /Voshopolea ţi-adară-avdzară troară /Lă vine di inate mare s-moară, /Ma pi-ascumta lucreadză el'i ca furiil'i. //Pitrec tu cărţă taha ivlughie, /Cu prefţăl'i di aţel'i ma buni şi gionil'i /Ţi pot lişor tea s-veadă ca spionl'i /La stampă ţi s-lucreadză ş-la sculie" „Din Ianina, Castoria - înalţii /Arhierei pornesc să afle-ndată - /Acolo, în Voshopolea bogată, /Ce coc armânii ăştia, blestemaţii... //Şi vin în roiuri preoţi vechi în rele. /Şi trag cu ochiul... binecuvântând - /Şi cercetează toate, rând pe rând, /La stampă, pe la şcolile acele..." - transp. H.C.) - cu scopul de a-si întreţine flacăra zavistnică-distructivă, de anticrişti;

c - cuplul foarte interesant de demoni - actanţi. colaboratori ai arhiereilor greci: demonul primitiv, sângeros, ALI („Nu-l'i si usucă mânlie-a lui di sândze. /Tu lăi aproape celnicamea tută /Gileatlu-Ali u are anviscută, /Arâde maş, duneaua cându plândze" - „Se simte bine - şiroindu-i sânge /Pe labele de lup şi de călău, /Se bucură nespus, când face rău - /Şi-ar râde, dacă toată lumea ar plânge" - transp. H.C.) - şi BELFEGORUL FEMININ, perfid şi seducător: cadâna grecoaică, dansatoare cu corpul şi cuvintele, creatoarea reţelei hipnotice, în jurul sângerosului demon IRINWE-ALI: VASILIKE este însufleţitoarea Golemului-Ali, prin incantaţii, dans, teatru al ispitei şi spaimei, totul într-un dozaj savant: „Cum easte ma nă theatrină bună /După minută nu para l'i-angreacă /Cu lişureaţa la arâs ca s-treacă, /Şi dulţi zboară al Aii s-l'i spună. //Avonea piră braţă-le l'ia s-l'i -ardă /Şi ocl'i ş-budzăle s-l'i si-aprindă, /S-l'i başă mâna, barba s-l'i dizneardă. //Şi blăstimata greacă nu s-alasă, /Va gheganilor Voshopolea s-u vindă //Ca s-nu armână niţi tor di casă" - „Că şi „teatrul" prinde bine... //Ba e geroasă, ba nu e - îndată, /Ba plânge, ba s-alintă, îl dezmiardă, /Cât paşa n-are cum să nu se piardă /în piesa asta, măiestrit jucată. //Se pierde că metresa-i toată foc, /Îi arde trupul-ntreg, de doruri multe... /Şi se aprinde şi Ali pe loc. //Şi bătălia-i câştigată, gata. /Satrapul e învins - şi bun s-asculte /Şi să-mplinească ce vrea blestemata" - transp. H.C). Vasilike este demonul intermediar, grecoaica fiind - între Mitropolia grecească şi demonii de rând, ucigaşii din Ianina, sub comanda Golemului-Ali: „Că blăstimata greacă tu hărvie, /Di vărnu că s-nu hibă cunuscută, /Că ună călugriţă anviscută, /Avea vinită la mitrupulie" - ..O poartă greacă la Mitropolie, /Venită-n straie noi, călugăreşti, - /Aşa se-aduc aci, asemeni veşti, /ca nici pământul chiar să nu le ştie" - transp. H. C;

d - ghegii (albanezii) desculţi şi fără de cămaşă - simpli executanţi, demoni mărunţi, activaţi foarte uşor, prin impulsuri primitive, de tipul lăcomiei josnice: „Di sirmă stranile şi di cumaşă, /Giubeile di sămure şi bidenile, /Li spun a gheganilor făr-di cămeaşă" - „Făgăduie năimiţilor" [de fapt, în textul original: gheganilor - ghegii fiind unul dintre triburile albaneze războinice, care, însă, fiind foarte sărace, s-au angajat, prin majoritatea membrilor lor, în simbria turcilor].

A două ierarhie este de mare profunzime:

1 - centrul mistic al Luminii, care trebuie atacat, de către centrul întunoricului-Bufniţă: graiul armânesc (scopul arhiereilor şi preoţilor greci este ca „grailu armânescu s-taca" - „Lunina armânească nu u-alasă" - adică scopul grecilor este sa stingă lumina spirituală a Neamului Armânesc);

2 - tot ce poate ajuta, susţine, răspândi, întreţine focul mistic al Graiului (Logos divin — prin care „steagul armâniului îl ţin"— adică prin care evidenţiază spiritualitatea armânească): biserici, şcoli, stampă, Noua Academie nu le place, căci, totul, în Voshopole, poartă ampreta slavei duhului viu, Logosului Sfânt.

3 - centrul al doilea, vizibil, al Voshopole). este ceva abstract, un principiu: bunăstarea, suprasaturarea cu forme materiale (care dublează structura esenţelor spirituale): Noua Gomora. Acest centru, pe de o parte, face Gomora vulnerabilă - pe de alta parte, pentru ca Voshopole-Gomora şi-a împlinii misiunea formală pe pământ, centrul bunăstării favorizează drumul Calvarului: va urma desăvârşirea misiunii spirituale, mai exact, decantarea desăvârşita a misiunii spirituale, de cea antrenată în formele materiei;

4 - dinspre acest centru material sesizabil la modul suprasensibil (ca un fel de corp eteric, sau ca fantasma corpului fizic al Voshopolei) iradiază două direcţii de finalitate a „vânării": I - amalma (adică aurul duium, mulţimea aurului), cu variaţiunii formale: „pălăţile di mirmer" (palatele de marmură) şi II - armele-armătulame (adică mulţimea armelor). Voshopolea spirituală-crestină se zvoneşte că ar fi intrat în legături directe, prin cărţi-scrisori venite dinspre ..muscali" - aliaţii creştini ai armânilor, contra musulmanilor: „Că vin di Moscova acloţe cărţă /Ţi scriu disci'is cu-ntreaga criştiname ./Să scoală cap şi tu aiste părţă" („Ba se zvoneşte că muscalii vor /Să sprijine ghiaurii, să ne sfarme [pe musulmani] /Ce-ar fi... de am lovi naintea lor?" - transp. H.C.i;

5 - în fine, formele primitive de proliferare a aurului rece, imediat - perceptibile de către demonii simpli: giubele de samur, scurteici blănite etc - bune pentru ghegii „făr-di cămeaşă" (deci, cu nevoi materiale elementare, care tin, uneori, de supravieţuire, pur şi simplu).

Interesant e jocul fascinatoriu al lui BELFEGOR-VASILIKE, alternanţele lui atitudinale ameţitoare, ducând până la adevărate transfigurări:

I- prima ipostază este aceea în care VASILIKE ia chipul solului (şi, în acelaşi timp, unealtă), cu misiune de la centrul negru-magic al Mitropoliei greceşti, de a da viaţă Golemului-Ali. Vasilike percepe intens-periculos celalalt centru, dihotomic, ca situare faţă de Mitropolia grecească: Voshopole. Vasilike percepe Voshopole în toată complexitatea periculozităţii lui (sau, mai exact, în totalitatea structurii care trebuie purificată), percepe, global, întreaga ierarhie a centrilor de iradiere ai Voshopolei (semnale pentru a indica loviturile, cu efect soteriologic).
Această Vasilike este ca o flacără veselă, neastâmpărată şi perpetuu (extrem de vânat) insinuantă, persuadantă. În jurul nemişcatului demon al crimei-Irinwe, ea dezlănţuie dansul dionysiac-însufleţitor prin patimă carnală, dezlănţuie viscolul Logosului negativ, pentru a putea scrie pe fruntea Golemului: „VIAŢA" - iar pe fruntea Voshopolei-Gomoră (Voshopole-pentru-Calvar): „MOARTE" (iniţiatică). Logosul ei conţine şi indicaţii despre surse aţâţătoare primitive (bogăţiile materiale, bune de jefuit), dar şi indicaţii subtile, despre „cărţile"- scrisori de la Moscova, şi instigări la atac preventiv.

Acţiunea ei are intensităţi subtil gradate: de la anarga (= domol - p. 271), până la teatrul-theatrinei (p. 272), jucat între plâns şi alintare, mimând focul dragostei, de la descrieri aţâţătoare („nă noapte singură nu-alasă s-treacă /Voshopolea păşelui s-nu u-alavdă, /Că Io ş-tu xeane numa s-l'i si avdă, /Avonea ş-Polea vahi ca s-u antreacă" - „şi-i turuia întruna în ureche, /De câte averi Voshopole ascunde - /Că târg bogat ca el nu e niciunde, /Poate Stambulul doar, cetate veche" - transp. H.C.), până la promisiuni de codoaşă-proxenetă („Voshopolea... are, /Dulbere-nveaste şi feate daileane /Ţi s-vină la Ali Păşe au vreare" -„Şi se mai spune - Vasilike-i şopteşte - /Că fete armâne [textul original spune şi despre neveste] pe aci s-aţin... /O, lumea - pe Alah -, cum se prosteşte" - transp. H. C. - de fapt, ultimul vers sugerează că toată partea femeiască din Voshopole îl doreşte-vrea pe paşa Ali). Vasilike insinuează că el, golemul nemişcat, s-ar fi mişcat-implicat în mărirea Voshopolei - mai exact, îl acuză în mod pervers pe Ali că, prin pasivitatea lui condescendentă, ar fi favorizat dezvoltarea Voshopolei („şi-Ali că-ncl'ide ocl'i vor el'i s-dzăcă" - renunţăm, deocamdată la tran­spunerea lui H.C. pentru că trebuie urmărită întocmai manevra diplomatică a Vasilikei: Vasilike îi spune lui Ali că sunt guri rele care pretind că Ali ar fi corupt, ar închide ochii, pentru că ar fi mână în mâna cu voshopolenii şi că ar trage foloase personale - situându-se astfel pe poziţii contrare intereselor sultanului - iar sultanul, dacă ar auzi aceste zvonuri, evident că l-ar pedepsi cu moartea pe coruptul Ali, care îi încurajează pe creştini să-şi crească puterea chiar în sânul statului turcesc. Iată că Ali va trebui să reacţioneze şi de frică să nu-şi piardă capul sub sabia călăului oficial - acuzat fiind de trădare).

II    - După ce Golemul-Ali este trezit şi devine Irinwe-demonul sângeros - iar Vasilike îi .şterge de pe faţă, cu dragoste, sângele crimei (începută cu asasinarea, în temniţă, a unor căpetenii armâne) - greaca Vasilike se transfigurează: devenită călugăriţă, prin îmbracare-travestire actoricească - ea apare ca ,,înger", la Mitropolia grecească - de fapt, înger al Apocalipsului, travestit în (fals) Mântuitor al Lumii: „Ca anghilu ţi naua u aduse /Că vine-a Lumil-ei Ascăpătorlu mântuitorul lumii, Christos], /Chira Vasilichi aşi lă spuse/Păşelu că Voshopolea u chiare /Ş-că nu va s-li-armână niţi torlu. /Cum poţi s-l'i-aravdză, Dumnidzale mare?" („Şi e primită ca un înger bun, Deşi aduce groaznica vestire - /Cum că satrapul paşă-căpcăun //A hotărât, Voshopolea întreagă /S-o-aducă-n jale şi în risipire, /Prin foc şi sabie s-o treacă" - transp. H.C. - de fapt, transpunerea exactă a ultimului vers conţine un apel disperat şi o mustrare revoltată, adresate lui Dunmezeu: „Cum poţi să rabzi aceste lucruri, Dumnezeule mare?").

Beii turci şi ghegii albanezi ..discuiţi" sunt porniţi, sub porunca Golemului activat-Ali - să atace în mod mascat: este un misteriu al crimei transfiguratoare (si transfigurate: crima, ca unealtă mistică, cu înfăţişare revoltătoare, ca răstignirea lui Crist - în vederea mântuirii).

Goiemul-AIi se retrage sub văl: el a pornit, a activat, prin cuvânt-poruncă, alţi golemi, subordonaţi lui (aşa cum el, Ali, era subordonat Vasilikei). Teatrul de budoar al Vasilikei-Belfegor este transferat, din acest moment, în teatru sângeros. în misteriul sângeros, având drept finalitate transfigurarea spirituală, prin răstignire, a Voshopolei: ,,Păşelu ma ună rigeaie are, //Ghiauril'i di Voshopole s-nu ştibă - Voshopolea cu ştirea lui că cheare" („Ci vrerea lui Ali mai glăsuieşte. /Porunca lui s-o ţină acoperită, /Să n-afle nimeni - cine îi loveşte" - transp. H.C). Urzeala secretă a epopeii transfigurării s-a ţesut.

Comedia s-a sfârşit - tragedia poate să înceapă. Sunt două misterii distincte? Nu: sunt două acte. de importanţă egală, două etape, ale aceluiaşi măreţ misteriu transfigurator. Drumul Calvarului este „amenajat" cu toate accesoriile, prin ..dezghiocarea" Logosului din sânul (deschis-oferit) al materiei lunar-.solare (bivalenţa: materie brută-duh viu).

 

/// - „PÂNĂ VIRLU DI VOSHOPOLE" („LA TÂRGUL DIN VOSHOPOLE")

 

Oraşul-Cetate se oferă pe sine că jertfă; se pregăteşte de sărbătoarea nuntii cu moartea - pentru nemurire. Oferă soarelui - toate formele, proliferate din esenţa solară: Cetatea Luminii, cetatea parfumului ceresc (căci acesta este sensul cuvântului Voshopole-Moscopole: oraşul cu parfum de mosc, oraşul cu parfum ca acela din ceruri; a se observa că şi Voshopole, ca şi Bethleemul şi. probabil. ca toate toposurile sacre ale pământului, are un nume predestinat - reamintim că Bethleem = cetatea pâinii = cetatea vieţii).

Ca o mireasă care-şi exibă zestrea în aşteptarea peţitorilor - aşa-şi exibă Voshopole formele material-spirituale, în aşteptarea Mirelui Divin, pe care-l va întâlni după Calvar. Niciodată nu va mai arăta lumii văzutelor ceea ce arată acum, la marea aşteptare-priveghi: tot ce va fi, este aici, în arătarea- exibare, doar ca formă, ca promisiune a mântuirii formelor, întru esenţă.

Argintarul, Croitorul şi Căldărarul - devin, astfel, trepte-simboluri ale viitoarei coborâri iniţiatice în Infern: „Şi hrisihlu, şi-araftul, ş-căldărarlu („Şi argintarul, şi croitorul, şi căldărarul"). Argintarul deţine Luna Mistică, Croitorul introduce Căile Croirii (adică ale Despărţirii şi întâlnirii) Sorţii (iar Soarta uneşte divinul cu infernalul), Căldărarul este cel care pregăteşte scufundarea, regresia în Uterul Lumii, pentru Renaşterea Spirituală.

Aglomerarea materială („Cărvăni după cărvăni cu părmătie" - „Caravane după caravane cu marfă") şi penetrarea, prin formalul proliferant, demoniac, a „xinitiei"-străinătăţii (cu valenţe agresive, pentru o comunitate ideală) pre­faţează, în mod logic, o etapă necesară: a demascării, a smulgerii măştilor for­melor proliferant-aberante („Di dzuă-dzuă părmătia creaşte" - „Din ziuă-n ziuă mormanele de marfă cresc"), pentru revelarea esenţei-Crist: Spiritul Voshopolei. Mai există un semn că avem de a face cu Cina cea de taină a Voshopolei: toate mărfurile, ca şi caii (formele şi stihiile cosmice) sunt trase dinspre întuneric {beciuri, respectiv grajduri: „Când ascapaţi s-vidzură dit ahure /Şi aţil'i, ş-iapele mea şi bineţl'i /Ca vimtu vor s-azboară canda şcreţl'i, /Nu ştiu di-analtu munte, i pădure" („Scăpaţi din grajduri ca din hrube adânci /Şi bidivii, şi iepele sirepe /Ţâşnesc în soare, ca loviţi de streche, /Şi parcă zboară-n codru, printre stânci" - transp. H.C), spre lumina revelaţiei, în care vor fi retopite toate formele, ca-ntr-un cuptor alchimic - pentru a se transfigura în Spiritul Solar al Cetăţii Parfumului Ceresc: Voshopolea Spirituală.

Ciobanii coboară din munţi, pentru „pănăvir" (sărbătoare a tuturor sfinţilor-şi bâlci al formelor pentru retopire în esenţe), îmbrăcaţi, ca-n Mioriţa pre-romană (dacică), pentru nunta nemuririi: „Tu albe-armătusită, ca la numţă" („Gătiţi în straie albe - ca de nunţi) - şi beau din ploşti (ritual dionysiac, anticipând sacrificiul şi euharistia-împărtăşire a Duhului Sfânt de Nemurire întru toţi credincioşii) şi puşcă necurmat (ş-tufechi tu mână") - pistoalele, ca şi arcurile săgetând ale dacilor, au funcţia de a îndepărta duhurile rele, din jurul lui Zalmoxis Preastrălucitul (şi Mântuitorul).

Numai că a lor coborâre se face având în frunte caprele şi ţapii (elemente demonice), apoi abia berbecii şi oile - dar acestea din urmă pentru sacrificiu, nu pentru înmulţire: „Aduc şi capre mări deadun cu ţachil'i, /Birbeţi şi oi ţi codzle şi-trag mizie, /Di s-niră cându-l’i ved până ş-căsachil'i" („Şi capre mâna-n târg, şi ţapi vârtoşi, /Oi sterpe, berbecuţi - să tot aleagă. /Cum nici nu s-au văzut mai graşi, frumoşi" - transp. H.C. - dar, spre a sublinia pregătirea pentru sacrificiul celor nevinovaţi, suntem nevoiţi să ne apropiem, iarăşi, de textul original, ultimul vers conţinând următoarele cuvinte: ..încât se miră, când le văd şi măcelarii').

Caii aduşi de geambaşi de la Muzachia („Geambaşil'i tuţi avdzâţi di Muză-chie") sunt elemente importante, în economia mitologiei epopeice: nu vor fi doar animale cu funcţie psihopompă, ci elemente de tranzacţie: caii ucişi ai beilor-căpcăuni (golemi) vor fi înviaţi (înlocuiţi) prin caii Voshopolei - pentru a-i îndepărta pe golemi de Voshopolea devastată formal (căci esenţa, Spiritul şi Mitropolia Armânească - a rămas neatinsă): este vorba de funcţia de exorcizare, pe care caii o preiau de la oameni. Caii demonici sunt înlocuiţi de caii solari (căci sunt caii scăpaţi din legământul cu hrubele-grajduri ale infernului — şi năvălind spre soarele-esenţa lor adevărată, de după zona intermediară păduri, de după Vârful Muntelui - scară spre cer: „Când ascăpaţi s-vidzură dit ahure... /Şi aţil'i. ş-iapele mea şi bineţl'i, /Că vimtu vor s-azboara canda şcreţl'i, /Nu ştiu di-analtu munte, i pădure" („Scăpaţi din grajduri, ca din hrube adânci /Şi bidivii, şi iepele sirepe /Ţâşnesc în soare, ca loviţi de streche, /Şi'parcă zboară-n codru, printre stânci" - transp. H.C. - sau, mai aproape de textul original, ultimul vers ar suna aşa: [caii zburători] nu ştiu [adică depăşesc cu voinţa lor spiritual-zburătoare] nici de înaltul munte [verticala cosmică], nici de pădure [orizontala cosmică]" -proiectându-se în spaţio-temporalitatea eternă).

În sfârşit, la Cina cea de taină, la solemna etalare a trupului şi duhului Voshopolei-mireasmă, către cerul, de care-l desparte Drumul Calvarului - apare inima frântă prin milă. Niciodată, până acum, nu apăruseră milogii, încercătorii comorilor milei, comorilor sufletului. Ca în basmele tuturor neamurilor, cine nu trece de proba inimii frânte-împărtăşite, împărţite, prin milă - se-ntoarce la punctul zero al existenţei, în neant.

Doar mila-euharistie dă dreptul la înscrierea pe drumul iniţiatic: Drumul Calvarului - cu un capăt pe pământ (GOLGOTA CRUCII) şi cu altul în cer (MÂNTUIREA-ÎNVIEREA ÎNTRU NEMURIRE). „Şi inima Voshopoleaniior s-frândze" - „Şi inima voshopolenilor se frânge". Milogii pot fi măştile zeilor, sau ale lui Dumnezeu şi Sfântului Petru, din basmele româneşti - cei care cutreieră pământul sub măşti de cerşetori, pentru a încerca sufletele oamenilor. Milogii sunt străinii - neliniştitori nu prin răul material, ci prin răul spiritual - pe care nu îl aduc ei, ci îl relevă în tine, dacă nu eşti tare, dacă nu ai în tine mugurele, din care să pornească şi pe care să se întemeieze treptele Calvarului Iniţiatic. Infăţişarea-mască este deprimantă, este adusă din zona celui mai umil derizoriu - dar misiunea lor sacră are ca finalitate tocmai trezirea ochilor spirituali, care să străpungă masca derizoriului - ochii inimii: „Şi-s veadă cama ghine-a lor urfane /Vin fără di ţăruhe pi cicioare, /Şi cu bucăţi-bucăţi arupte strane" („Desculţi, rufoşi, flămânzi ca vai de ei. /Se-ntrec să pară cât mai prăpădiţi - /Să fie ruga lor mai cu temei"). Teatralitatea mizeriei face parte din încercarea inţiatică. Finalul, adică efectul asupra voshopolenilor, este important pentru stoparea sau desfăşurarea epicului ~ pentru eşuarea versurilor în banalitate - sau transfigurarea a tot ce s-a spus până acum şi se va spune de acum încolo - în epopee: .,Şi inima voshopoleanilor s-frândze". Voshopole şi-a căpătat dreptul la Calvar (la iniţiere).

 

 

IV-„DZUA DIPÂNÂVIR" („ŞI IATĂ TÂRGUL")!

 

Există un hybris al exibării formelor, care înconjoară esenţa: „Şi-aduc voshopoleanil’i ghine-aminte /Că ni tu xinitie pri iu fură, /Ahâtă părmătie nu vidzură, /La pănăvirile-aţeale di ma ninte" („Fiind oameni pretutindinea umblând, /Voshopolenii ştiu ce e un târg mare - /Da'- l vor pe-al lor chiar făr-de-asemănare, /Cum nimenea, cândva, va fi ţinând" - transp. H.C). Este acea stare de concentrare a euforiei, ducând la dansul distructiv al lui Vishnu: de la acest nivel al lui „a fost odată că niciodată", de la starea de hybris prin care se provoacă şi se proclamă CREAŢIA - începe epopeea, începe lupta cu duhurile potrivnice (agresive, în mod treptat accelerat) şi lupta cu credinţa: cine va crede în ceea ce urmează, după acest start în mit, este iniţiat, care va avea oricând acces la starea de mit. Cine nu crede - nu va avea acces decât la un şir de cuvinte (banale sau enigmatice). Din acest moment, al marelui hybris al dramei creaţiunii - se separă şi calitatea cititorului:

a - cititor cu acces la epopee şi, deci, intrat pe calea iniţiatică, cititor-coparticipant la iniţierea prin tragedia Voshopolei - şi, deci, mântuit spiritual prin mântuirea Voshopolei;

b - cititor fără acces la epopeea - Logos Sacru, Logos întemeietor în altă lume şi a altei lumi: Cetatea Ideală, cititor care va citi doar ca pe o povestire greoaie, umflată, exagerată, hiperbolizată din raţiuni estetice - tot ce se va întâmpla de acum încolo {şi nu dinir-o înaltă etică a mitului, conform căreia, tot ce se produce, se produce prin hybris, iar tot ce se mântuie, se măntuie prin Calvar - Calvar care este tot un hybris, dar cu orientarea schimbată, spre originile-esenţe). Câmpul de luptă, starea de tensiune-hybris - s-a conturat. Apar actorii tragediei: agresivi şi unii, şi alţii, la întrecere - doar că unii sunt agresivi pentru dăinuirea eternă a CETÂŢII PARFUMULUI CERESC - iar ceilalţi, pentru distrugerea Cetăţii Logosului Divin.

„Lume xeană", lume străină, duhuri infiltrate, prin porţile deschise de hybris, pătrund cu „tufechi" (arme, pistoale). Ca-ntro apocatastază, după care se hotărăşte, pentru eternitate, victoria Binelui - se înfrunta, deocamdată la modul strict ritualistic, teatral (într-un „agon" al prefeţei tragediei profund semnificative): de o parte, demonii-bei, călări - „pompos împodobiţi" (sunt semne ale sărbătorii şi pentru ei, căci demonii, ca şi îngerii, vin către cea mai înaltă limită a rostului lor: ultima bătălie, cea care hotărăşte şi, deci, desparte pentru eternitate. Răul de Bine - şi aceasta înseamnă duhul sărbătoririi: duhul evenimentului decisiv - pe de o parte catastrofal, pe de altă parte, măreţ, constructiv-spiritual) - de altă parte, celnicii armâni „pe bidiviii lor focoşi". Din nou, se remarcă funcţia importantă a cailor, direct implicaţi în misteriu: caii sunt întrupările spirituale ale oamenilor, sunt semnele heraldice, care preced intrarea în luptă a cavalerilor - albi şi negri, ai MIELULUI şi ai SATANEI-GOLEM.

Urmează proliferarea formelor umane, din spatele însemnelor heraldice ecvestre: „ghegani ţi curară" („urdii de anăuţi") - „Cu gânduri dintre cele mai urâte"' - transpunere Hristu Cândroveanu.

Deocamdată, este un potop potenţial, apele încă nu s-au pomit să ucidă, pentru a spăla-purifica - deocamdată, este doar haosul primordial, dinainte de despicarea verticalelor şi orizontalelor Creaţiei: „Şi-u-aduţe ază ca ună amare /Ţi şi-Ii frimită dălzile di ape (...) /Să-ncace-ndoi, iar alţă tut aurlă, /Şi vreava iuţido ma mare creaşte /M-păzare canda-i ună lume zurlă" („Se ceartă, urlă, dau să se tocmească, - /îşi cată parcă toţi - ziua de ieri, /Şi neaflând-o... or să-nebunească"' - transp. H.C.: aceasta este atmosfera iarmarocului din Voshopole). Haosul e aberant - doar dacă nu cunoşti, nu întrevezi planul, liniile care, ca nişte subtile fulgere, deja trasează desenul Noii Lumi, peste şi prin valurile oceanului originar, ale potopului, după care urmează structurile severe ale Cetăţii Luminii.

Vise şi gânduri {„Şi căldăraril'i anviseadză chere (...) /Nu ştiu iu lă e caplu sărmăcheşl'i"' - „Căldările visează harabale (...) /Sunt mătăsari toţi făcuţi doar gând") care visează şi gândesc neantul, lipsa momentului prezent: ..Tot târgu-i mort" transpune H.C. - e teama de neant, dinaintea apocatastazei. Aşa sunt condensate energiile în cele două zone - încât tranzacţia-vănzare, puntea între lumi, senzaţia continuităţii existenţei - dispare. A nu putea funcţiona târgul (vânzarea) înseamnă, în limbaj mitic, a te afla exact în momentul care precede Calvarul transfigurării: înspăimântătorul ochi calm, vid de tensiune, din mijlocul ciclonului. Cavalerii Mielului s-au strâns, grijulii să nu apară vidul satanic, în jurul fricii de nevânzare. Tranzacţia, însă, evident, rămâne deasupra lor, la modul simbolic: VASILlKE şi MITROPOLIA GRECEASCA DIN lANINA pot să pară acum - în acest vid spectral, ca fantoma lui IUDA ISCARIOTEANUL - necesari şi odioşi, în acelaşi timp - necesari, pentru că ei întrerup vidul şi fac posibilă deschiderea iadului şi a cerului - având ca finalitate transfigurarea: „Di aştiptare ş-picuraril'i s-curmă. /A tutulor lă easte mare frică /Cu lâna că armân şi-adusa turma" („Cei păcurari, acum şi ei se-ntreabă /De au să deie, fie şi un miel, /Din turmele purtate aci, degeaba" - transp. H.C). Atragem atenţia asupra simbolisticii mitice a lânei: LÂNA DE AUR, ca şi POTIRUL GRAAL - este însemnul heraldic al Divinităţii Misterioase.

Uneltele-mercenari, uneltele diabolicului, apar derizorii, sub semnul Fanfaronului - în această tensiune apocatastatică:„ghegani tiniri gulişani" („ghegi tineri dezbrăcaţi") „l'ia s-treacă, /Au iatăgănile scoase di tu teacă. /Păzarea tută canda vor s-u moară" (,.Se vântură... /Cu iataganele purtate abraş. /De-ai zice ca nu-ş ce prăpăd se coace" - transp. H.C).

 

 

V-„VOSHOPOLEA APLUCUSITĂ DI ARBINEŞI" („ VOSHOPOLEA STRIVITĂ DE ARNĂUŢI")

 

Centrul este al formelor. Mahalalele - sunt zonă mistică, ascunsă, în care se petrec minunile şi transfigurările. Atacul asupra formelor, logic deci, s-a dat în largul-centru. Confruntarea apocatastatică are, deci, două trepte: cea vizibilă (şi sângeroasă, epopeică) şi cea invizibilă, magică, ciudată, minunată (în care sângele îşi recapătă rolul sacral-transfigurator: sângele va fi nu măcelul, ci victoria Mitropoliei Armâneşti, a Icoanei Sântă-Măriei, a discursului lui Theodor Cavalioti, ca esenţă vie a Noii Academii care, formal, s-a transformat în cenuşă).

Proliferarea Răului, în zona centrală-târg, este enorma şi de o instantaneitate halucinantă: „Cirşia şi păzarea tuta s-veade /Di arbişame greu aplucusită" („Şi uliţe şi urbe s-nţesate /De-anăuţimea - cât nisipurile" - transp. H.C).

Da - târguirea, puntea-tranzacţie - este moartea iniţiatică. Arnăuţii sunt instrumentele oarbe ale cuplului Ali-Vasilike şi personaje ale unui misteriu transfigurator. Voshopolenii, încă prizonieri ai strălucirii-abundenţei-proliferare, consideră ya/u/ şi omorul ca indezirabile în târg, în primul rând. Va veni, curând, vremea Schimbării la Faţă: vor fi disperaţi şi eroici în faţa Noii Academii şi a Mitropoliei Armâneşti.

Averea făcută în sudori (structurile materiale, care le acoperă-nconjoară pe cele spirituale) trebuie, dintr-un orgoliu strict uman apărată. Va veni vremea transfigurării orgoliului în credinţa, în onoare, în jertfa leoaicei (regalitatea divină a sacrificiului, trecut prin zona de expiere feminină: Eva va fi transfigurată în Maica Măria, şi va sta sub semnul miraculos salvatei, de flăcări şi jaf - icoană a Măriei).

E, deocamdată, o harţă, o încercare a forţelor, o aţâţare a orgoliilor deşarte: „Pi grailu-a lor aurlă şi angiură, /Când ved că emburil'i cu lişureaţă /Nu vor duvănile-a lor ca s-lă si fură" (, Jefuitorii ţipă, urlă-n limba lor - /Că târgoveţii nu se tem de ei, /Şi nu le dau degeaba tot ce vor" - transp. H.C).

Este evident un dispreţ al celor care sunt iradiatori de forme, la modul paroxistic şi hiperbohc - faţă de agresorii lor, cu deficit mare la nivel formal: „Ti pleaşca ţi lă si avea tăxită, /Fudziră tuţi cu capiu gol ş-disculţâ" („Pentru pleaşca ce le-a fost promisă [de către Ali], /Au fugit toţi cu capul gol şi desculţi"). Dar, încă nu iau în seamă forţa interioară care-i împinge la agresivitate: ei sunt chiar demonii care se nutresc din forme, din belşugul formelor - sunt demonii, saprofiţi şi paraziţi ai formelor. Înfăţişarea lor derizorie ar fi trebuit să fie un semnal pentru lăcomia, compensatorie pentru lipsa formală dinafară: „Di ani aistă dzuă u avină. /Cusaţl'i gol'i si-s toarnă nu vor tora, /Acasă că li-aşteaptă-nveasta, sora, /Şi dadele cu muşiteţ s-lă vină" („De când visează ei aşa o iarnă -/Să vâre-n saci mai tot ce le lipseşte, /Că jaful doară nici nu se plăteşte... /Şi se şi văd cu beii lor de-o seamă" - transp. H.C.). De observat că demonii saprofiţi ai formelor ascund, în spatele lor, legiuni de alţi demoni, pe care trebuie să-i hrănească din forme, sau să-i liniştească şi îmbie, până la contopire, cu hrana formelor.

Între demonii saprofiţi ai formelor (gheganii-arnăuţii) şi producătorii de forme (armânii) încep să se lămurească poziţiile - mai exact, să se dovedească ireconciliabile. Bătălia apocatastatică, din moment ce esenţa celor două categorii de combatanţi s-a precizat, trebuie să se încingă. Ar fi absurd, atunci când lotul s-a lămurit între cele două forţe dihotomice, ele să se retragă din înfruntare, din încercarea de suprimare reciprocă: misiunea, şi de o parte şi de alta, este tocmai de a hotări, o dată pentru totdeauna, care parte are dreptul, nu doar ia supremaţia cosmică, ci la însăşi existenţa finală cosmică: Binele - sau Răul: „Ma ghine-aoaţe cu tinie s-moară, /Dicât cu-arşine azghuniţi el'i s-hibă" („E vorba doar să mori precum se cere, /Ca bravii, fără frică, vitejeşte" - transp. H.C.).

Tensiunile acumulate, de/între cele două părţi, cu esenţe dihotomice (demonii saprofiţi ai formelor, arnăuţii, de o parte şi de altă parte Meşterii producători de forme, dar şi de duh mistic, care se ascunde în spatele formelor, împinge formele în faţă, pentru consolidarea nucleului spiritual mistic - le susţine, dar, în acelaşi timp. le împinge spre proba de foc, a sacrificiului de sine, pentru revelaţia esenţei spirituale - (armânii) - sunt aşa de mari, încât nu e nevoie decât de un semn, de o scânteie: „Fu dure s'hibă traptă nă piştoală /Şi arbinşescu sândzele si-s veadă. /Ca s-nu amână semnul di crămoală" (Sau în transpunere: „Şi abia s-a tras din flinte primul foc. /Ca sângele a curs, apoi, şiroaie /Şi începu măcelul crunt, pe loc" - transp. H.C.).

Oceanul-mare. potenţială forţă agresivă, se cristalizează, devenind agresiune cinetică, dezlănţuită, agresiune esenţială, mânie şi judecată a cerului, implicat deplin în orice apocatastază: „Ca grindina fişechile loara s-cadă" („Ca grindina gloanţele lor cad" - transp. H.C.).

Deşteptarea spirituală a Voshopolei, sau, mai exact, vădirea forţei spirituale, din spatele formelor încăierate cu demonii, se face, reverberant, treptat, dinspre centrul mistic (Mitropolia Armânească), prin „boţi" - vocile ,,di her" (de fier = toacele), spre toate zonele sacrale, care stimulează şi susţin lupta formală: „De la Prodom, jălalnic se aud, /de la Sân-Chetru şi Sânta-Maria /Zvonind despre primejdia de-acia, /Şi sună toate felurit, zălud" (textul original este chiar mai expresiv decât transpunerea: „S-cutreambură când le-avde iţi om" - ,,Se cutremură, când le aude, orice om": .se produce seismul spiritual, revelaţia spirituală a momentului crucial - când responsabilitatea faptei este maximă, şi fapta nu se pierde în banalitate: încărcătura semantică a oricărui gest îl inscripţionează îl fixează în CARTEA ETERNA, în EPOPEE. Acestea sunt „orele astrale ale omenirii", de care vorbeşte Zweig: orele când fapta devine propriul ei arhetip, propria ei reprezentare-dublare în planul sacru). Zonele stimulate de nucleul mistic au nume parcă predestinate: Prodom = precursor, Sfântu Petru = Apostolul vestitor şi vicar al lui Christos, iar Sfânta Măria = ocrotitoarea şi mijlocitoarea omenirii formale, pentru redobândirea locului în zona sacrală.

Se produce transfigurarea, la mahalale (totdeauna, transfigurarea se face în umbră, cu discreţie, aparentă umilinţă periferică):

1 - bătrânii redevin tineri războinici, retrezindu-şi rostul de oameni-ai - fulgerelor, zei ai cerurilor (ai luminii): „Auşl'i es avonea cu piştole, /Sucache nu - are fără caracole, /Nu s-mină di tu loclu-a lor măraţl'i" (Bătrânii stau cu mâna pe pistoale /Şi-n mahalale, uliţi, dau ocoale - /Să-nfrunte, dârz, orice năvălitor" transp. H.C.).
    2- Revelaţia Evei, devenită, din instrument al Şarpelui - LEOAICA- ASLANĂ. De fapt, se produce reandroginizarea sacră, femeia ocrotindu-şi bărbatul-jumătate, deci neispitindu-l, ci recuperându-l, realipindu-şi-l, nu ca jumătate, ci întru întreg. Eva, până a deveni Maria-Mijlocitoarea pentru Mântuire, este zeiţă (un rang inferior, similar aceluia de înger - dar necesar pentru accederea la Tronul Femeii Complet Resacralizate întru Dumnezeul Unic): poartă în mâini focul izbăvitor, sub chipul toporului lui Thor, sau al Sapei mamei Geea - şi are ochii aprinşi, combustie spirituală pentru a însufleţi şi spiritualiza, cu solaritatea-fulger, fierul degenerat: „Cu ocl'i apreşi, cu codzle displătite /'Es cu tupoare iţi sapă /Şi featile aţeale isusite" („Logodnice - înnebunite toate, /Cu părul despletit, purtând topoare, /Sunt peste tot şi dauîntruna roate" - transp. H.C.). Zeiţa-leoaică îşi apără integritatea androginică -iubiţii-gionil’i:,.S-duc tu cirşie tute ca aslane /Di funico vor gionil'i şi-l'i ascapă, /Ti năşi ş-bana ca şi-u da curbane" („Leoaice, unele pornesc avan /Sa-şi apere iubiţii cu ardoare - /Şi o să fie moarte şi aman" - transp. H.C.). Femeia, înger al morţii, pentru reizbăvirea-androginizare, recuperarea Spiritului Vieţii Eterne - Voshopolea Sacră

În sfârşit, centrul târgului se pune în stare de mişcare agresivă, stimulat fiind de transfigurările mahalalei: Bătrânii-tineri şi femeile-aslane-leoaice (Eve reandroginizate): bărbaţii, astfel stimulaţi, nu mai sunt dezbinaţi de proliferarea entropică a formelor, în bresle, categorii formale, proliferante, îndepărtate de esenţă. Au redevenit singura categorie formală-esenţială, demnă de numele de bărbat: războinici. Nu croitori, nu cărăuşi, nu băcani, nu blănari eic. Ci zei epopeici, aflaţi direct sub binecuvântarea centrului sacru: Mitropolia. „Cu patru ghegani un arman maşi s-bate, /Ahtare nă alumtă nu-i lişoară, /Ma perce multe-mpade s-ved arcate" („Se bate orice armân cu mulţi mişei /Şi-i culcă, hoituri - pe oriunde-i văd. /Şi cad destui viteji şi dintre ei" - transp. H.C.). În definiţiv, este vorba de acţiunea de exorcizare a demonilor - mai exact, exorcizare şi acţiune soteriologică: fiecare armân-esenţă spirituală trebuie să extragă esenţa divină din labirinturile formale. Ipostazele formale-albanezi-ghegani sunt, de fapt. propriile ipostaze, demonizate, ale armânilor. Armânii trebuie sa redevină armâni spirituali, distrugându-şi ipostazele formale: conform tradiţiei multimilenare, venite dinspre Asia, 5 sunt ipostazele lui Vishnu. Deci. patru trupuri din ..oglindă" produc demascarea celui de-al cincilea trup (căci transpunerea exactă a versului despre numărul combatanţilor este: ,.Cu patru ghegi se bate fiecare armân", sau „Un armân se bate cu patru ghegi"). Al cincilea trup (4+1: unu esle armânul) este cel oglindit. De aceea, cad ucişi iniţiatic (exorcizaţi) patru demoni ai formei înafară, producând căderea demonului dinăuntru - cădere concomitentă cu revelaţia supraformală: Spiritul Armân. 4+1 = 5 ~ dar rezultatul, deasupra operaţiei alchimico-exorcizante formale, este o entitate sintetică superioară: Spiritul Armânesc, etern.

„Părmatia"-marfa nu mai poate reprezenta, din acest moment al revelaţiei adevărului-esenţă spirituală - finalitatea bătăliei apocatastatice. Se ajunge la nivelul superior al finalităţii, părăsindu-se fontialitatea, agoniseala, în favoarea onoarei şi vieţii: .,Ma ghine s-cheardă vor averea tută" (..Mai bine să piardă averea [formală] toată") ,.Ca s-poală s-apară ea di xiniţil'i /A pulitiilei veacl'ea aname" (,.Ca sa poată apăra de străini A'eşnicul renume al oraşului").

Spiritualitatea revelată, în spatele mărfurilor-forme - devine suport şi finalitate a bătăliei apocatastatice, exorcizatoare. De fapt. autoexorcizatoare: negustorii-tranzacţioniştii vor deveni RĂZBOINICII RENUMELUI, ai Acţiunii Directe-drepte - vor redeveni CAVALERII MIELULUI (AI LUI ISUS). Toate formele din zona centrală a formelor, zona perimată a târgului, decad în derizoriu. Deci, nu mai merită sa fie apărat nimic aici - căci nimic nu este aici esenţial. Autoexorcizarea conduce, instictiv, spre zona de combustionare a Acţiunii Drepte-Directe (Netranzacţioniste): zona mahalalelor, unde nu mai este marfa (proliferare a formelor), ci elementele de maximă densitate spirituală (cu forme care. chiar distruse aparent, îşi au lăsată amprenta de neşters în sufletul aromânilor): Mitropoha-Logosul Sacru, Stampa Logosului Sacru al Neamului, Noua Academie a Logosului (Elitist) al Neamului: „Băgara zbor avonea tu cirşie /Dit măgăzii un după altu s-easă. /Tu-arafe părmătia s-u alasă, /Ş-tu măhălădzi si-s tragă cât ma-nvie" („S-a dat consemn să fie părăsite /Şi mârfuri şi averi de orice fel. - /Să scape omul tânăr şi prin el /Să fie mahalalele-ntărite" - transp. H.C.). Zona de proliferare formală este dublu exorcizată:

a - prin moartea 4+1. prin focul purificator al formelor. revelator al esenţei solar-divine. Mărfurile-forme.,dughenele-forme şi adăposturi de forme - devin verticale de foc, cât şi orizontale de foc: ..Cât muntele al Costi al Manduca /S-analţă foclu-aistu di iangâne /Scântel'i ş-tăciuni a-primţă ţi arucă" (..Cât muntele Coste-a! lui Manducă /Se-nalţă pălălaia-n val de fum. Vestirea tristă lumii sa i-o ducă" ~ transp. H.C.). Orizontala - foc curgător, ocean de foc purificator, se uneşte cu cerul-foc vertical: „Di foc arâuri loară ca si-s vearsă. /Iar ţerlu ş-focul di diparte pare /Di fleaca fără mărdzini nă amare /Iu s-neaca nă cirşie-ntreagă arsă" (,,Râuri de foc se nalţă şi .se varsă /Cerul pare că-i de foc, de departe. /Mare de flăcări fără margini. /În ea .se-neacă târgul întreg, ars" - transp. personală, neglijând estetica textului, dar urmărind exactitatea semantică a textului original).

Pentru ultima oară, în acest dans al focului care exorcizează de forme -esenţialul - apare DANSATOAREA (a se vedea funcţia mitică a lui Vishnu -Dansatorul Zeu, care distruge lumile, pentru a recrea lumile): greaca VASILIKE - Belfegor, cea care a instrumentat asaltul demonilor, pentru ca, prin foc, să reveleze Cetatea Parfumului Ceresc Etern. Râsul Demonului...: „şi râde Vasilike" ...Textul original spune „Chira Vasilichi ca nă căţaua /Di lanina, mitrupulitlui, mâne /Hăbarea va s-l'i-u-aducă cu harauă" - adică: ,Prinţesa Vasilike, ca o căţea [rea] /Mitropolitului din lanina /îi va aduce mâine vestea [cea bună, pentru grecii uneltitori - cea neagră pentru aromâni] cu bucurie". Demonul e în slujba lui Dumnezeu. Bucuria Demonului, în mijlocul focului izbăvitor, nu cumva este una instinctivă, complet independentă de voinţa Demonului, dar nu şi de esenţa ascunsă a Demonului: nu cumva Demonul a fost exorcizat, şi acum Vasilike (nu Satan-Mitropolia grecească Pervertită din lanina) se bucură, sincer, de propria izbăvire, respiritualizare întru sacralitate? E o pură întrebare - dar conform cu funcţionarea mitologică a personajului Vasilike. Şi conform cu doctrina lui Origene, creştinul foarte logic şi lucid, trăitor în sec. al IV-lea după Christos, care ridică (cel mai clar dintre toţi teologii începutului) problema izbăvirii a însuşi Demonului, ca slujitor al lui Dumnezeu. în definitiv, Belfegor nu e cel mai nesimpatic demon. Întunecata şi ascunsa, perfida Mitropolie grecească, care-i cere lui Vasilike să-şi nege însăşi natura neastâmpărată (obligînd-o la veştmântul de călugăriţă) este, cel puţin pentru bieţii armâni, izvorul răului adevărat.

 

 

VI - „ALUMTA DI TU MĂHĂLADZI" („ CUM S-AU LUPTAT ÎN MAHALALE")

 

Mahalalele nu mai înseamnă atracţia formelor proliferante, aberante, instabile - „părmatia" - marfă: aici sunt simbolurile spirituale ale Voshopolei - simboluri prin care Voshopolea nu aparţine decât parţial pământului, şi aproape total Logosului Sacru. Aici sunt simboluri stabile, foarte bine definite în esenţa lor: de neînlocuit şi de neclintit (căci imaginea lor adevărată nu e cea văzută, de care sunt înfometaţi demonii saprofiţi ai formelor - ci aceea nevăzută, întipărită, pentru veşnicie, în spiritul armânesc):

a - aurul şi argintul, solar-lunar (se va vedea că spiritualizarea aurului se face prin contactul lui cu cei bogaţi din punct de vedere spiritual, înţelepţii, tip Gojdu),

b - frumuseţea-feminitate („Voshopoleane feate ca s-arache, /Ti care-au beianil’i a lor mirache, /Vor s-le-aibă tu hareme ş-paşalaril'i" - „Voshopolene fete cu frumuseţe răpitoare, /Pentru care prinţii au dorinţă arzătoare /Şi pe care vor să le aibă în haremuri şi păşii");

c - dar, mai ales Icoana, Cartea, Crucea: Imaginea Logosului Sacru Întipărit, întrupat (spre Mântuirea prin Calvar), aparţinând Bisericii-chip spintual al Neamului Armânesc: „Tu-amalămă şi-asime anviscute /Li au iconile. cărţăle si cruţle /Biseariţle a voshopoleanilor tute" („Din aur masiv şi din argint sunt turnate icoanele, coperţile de cărţi şi crucile /Din toate bisericile voshopolenilor").

Aici, deci, este Focul Viu, Ploaia de Foc prin care vor trebui să treacă demonii (demoni, de fapt, aparţinători aromânilor - demoni care trebuie exorcizaţi, după ce au fost identificaţi şi fixaţi într-un înafară apocastatic): „Ţi ved cu ocl'i-a lor nu pistisescu" („Ceea ce văd cu ochii nu le vine să creadă") //Armânil'i cu tufechile şi cuburile /Na ploaie di gugoaşe l’ia s-pitreacă /Ti totuna ţi lă astupă gurile" („Şi trag armânii nemilos, cu ură - /Din puşti şi din pistoale, foc ţintit, /Că-i lasă pe mişelnici fără gură" - transp. H.C.). Sângele până la genunchi - adică, până unde se poate schimba radical mişcarea fiinţei (de la orizontal la vertical, şi invers), se poate obţine transfigurarea: a nu se uita, în basme, afundarea zmeului, de către Făt-Frumos, până la genunchi - urmând, uneori, tăierea (transfiguratoare a) capului, chiar la această fază - neaşteptând celelalte încheieturi-balamale ale fiinţei, la nivelul cărora e posibilă transfigurarea: brâu, respectiv gât. Genunchiul, prin rotulă este primul cap, de la care poate începe transfigurarea: ,,Sa-ntăvălescu oamni s-cal’i tu sândze /Ţi lă agiundze-aproape di dzinucl'i" - „Se tăvălesc oameni şi cai în sângele care le ajunge aproape până la genunchi".

Evident, unii mor iniţiatic - dar „legiune e numărul tău, demone": alţii vin, spre a înlocui pe cei transfiguraţi, prin moarte, din demoni ai lăcomiei-înghiţirii formelor, din demoni ai degradării Logosului, prin urlet - în hoituri - corpuri fizice - eliberând astralitatea spiritului, spre Sinele-Logos Sacru, dinafară oricărei aglomerări formale. („Aurlă ghegahil’i turbaţi" - „Urlă ghegii cu turbare").

Urletul, Logos degradat din Cuvânt (dezarticulare în neant a Cuvântului) - se izbeşte de esenţa voshopolenilor, sinteza armânească spirituală: „Aoa e armânimea adunată: din Gramoste, din Aminciu" etc Aici, originalul e mai densificat semantic decât transpunerea - femeile sunt lupoane (lupoaice) ,,care s-himusesc" (se năpustesc sălbatic). Lupul Fenrir (zeitate geto-gotică) înghite lumea veche, degradată - pentru a înnoi lumea esenţial (a o transfigura).

Elementul feminin transfigurator este, prin natura lui, şi regenerator. Acest ultim aspect este resimţit, măcar, şi de către demonii agresori - ei îl traduc ca pe o chestiune de orgoliu, când, de fapt, este teama de izvorul perpetuator al vieţii. Evident că ghegii sunt ucişi şi de bărbaţii armâni, dar orgoliul lor nu e rănit, subconştientul lor nu e răscolit de spaimă, ca atunci când ei, demoni războinici vestiţi în locurile lor de baştină, se văd înfruntaţi de Androginii Mântuiţi (şi Mântuitori), sub chip de femei (imperiale-aslane-leoaice sau /Şi veşnic regeneratoare-exorcizatoare: lupoane): „Că ţi ş-lu vor giunaticlu şi neate, /Când va si-s avdă tu antreaga etă /Că fură-asvimţă di mul'eri şi feate" („Păi, cum se cheamă - că bărbaţi îşi zic, /Şi-n faţa unor fuste, iată, /Nu reuşesc, în luptă mai nimic" - transp. H.C.).

Forma „asvimţă" conduce la cuvântul „asfinţit", „des-luminat" - adică, prin puterea Androginului (femeia-lupoaică-aslană, femeia-lupoaică-lupoană), demonii sunt trimişi, în mod irevocabil, în întuneric, acolo de unde au venit (misiunea lor aici se încheie - vor aştepta, acolo, o cu totul altă misiune, dar, cel puţin, în această misiune - asvinţitul-asfinţitul este semnul eşecului demonic şi al exorcizării reuşitei).

Demonii-fiare continuă, descendenţi din Irinwe, din Golemul-Ali - să pregătească sfârşitul lumii - de fapt, începutul lumii eterne, spirituale, adevărata formă de existenţă a Voshopolei.

Se produc semne cosmice de părăsire a Voshopolei materiale, pentru a fi supusă unei dezagregări totale:

a - prin diluviu, sub chipul pădurilor răzvrătite ca valurile oceanului disolutiv;

b - prin semnele negre ale păsărilor-rândunele înfricoşate, vestind pierzarea: „Se-analţă-n ţer alăndurile fricoase /S-ascapă laile vor di chirdăciune" („Se-nalţă spre cer rândunelele înfricoşate /Să scape vor, bietele, de pierzanie");

c - berzele, zeii protectori ai căminelor-familii, pleacă luate de o furtună care bate cu turbare „di patru părţă" (adică din toate părţile, din cele patru puncte cardinale ale lumii);

d - norii „di cătrane" (negrii ca smoala dau semnal că „di oară-oară-a lumil'ei chirită /Voshopolea aşteaptă canda s-vină" („Din ceas în ceas Voshopolea aşteaptă să vină pierzania lumii [adică sfârşitul lumii]"). Urmează „Noaptea blăstimată" - Starea de pritocire ultimă a sorţii. Se unesc stihiile, pentru a curăţa stratul de materie rămas în Focul Viu al Spiritului:

a - stihia foc-pojar (mistuitor de forme);

b - furtună-vânt, care să schimbe roata sorţii;

c - apa-potopul biblic, pentru înnoirea transfiguratoare a lumii.

Blestemul nopţii este, de fapt, pregătirea mistică a măreţiei tragice a Calvarului Transfigurator: „Voshopolea ca s-chiară fu scriată" („Voshopolea să piară fu menită"- transp. H.C.) - să piară orice zgură formală, materială, orice ,sentiment egoist, legat de materie, de rămânerea în imperiul iluzoriu al formelor. Voshopolea e „scriată"- menită, din ceruri - să fie, iarăşi, CETATEA LUMINII - antinomică faţă de proliferatoarea paroxistică de forme: NOUA GOMORÂ.

Capii oraşului sunt conştienţi de solemnitatea şi transcendenţa momentului: de aceea,fac, din foc (propriul suflet aprins de rugăciune), scara către Dumnezeu, care este ,astfel,  invocai    se  implice   semantic  în  epopeea Voshopolei: Dumnezeu este chemat să înfigă, adânc, suliţa ROSTULUI JERTFEI - suliţa transfiguratoare a sacrificiului, în suprema victorie. Toată comunitatea ia parte la acest ritual al implicării de sens a lui Dumnezeu, în mod egal feciorii şi femeile (de remarcat aprinderea dzadei, copac care stă între ei ca o axă aprinsă a lumii, ca primul brad-axă a Creaţiei, înălţat, prin cuvântul lui Dumnezeu, dintre apele oceanului originar - cf.. MITOLOGIA ROMÂNEASCĂ, de Romulus Vulcănescu): „Ficioril'i ţân tu mâni apreasă dzad /lumbardză-aprease au tute mul'erile: Urghia ş-Dumnidză din ţer s-u veadă" („Flăcăii poartă facle, să privească - /Urgia asta făr'de-asemânare, /Şi Dumnezeu, din bolta lui cerească" - transp. H.C.). Urgia nu are, mitologic vorbind, alt sens decât acela pozitiv: cataclism transfigurator (la care cataclism să ia parte, pe calea fulgerului creator-vedere. Dumnezeu: vederea-privire a lui Dumnezeu este cea care cuprinde valenţe semantice, voinţă şi putere demiurgică, de a preschimba, în sânul misterului nopţii, apa în vin, un eveniment oarecare în epopee, un şir de accidente formale - în victoria verticalei-esenţialitate.

Se subliniază funcţia de instrumente demonice congenitale, pe care o au ghegii - care nu pot fi fericiţi, şi nici binele nu-1 ştiu şi nu-1 vor şti (aceasta este adevărata întunecare demonică: impotenţan revelaţiei divine, asupra BINELUI, ADEVĂRULUI, DREPTĂŢII): „Şi nu s-alasă blăstimata fară, /Maş sândze s-vearsă canda easte faptă, /Tu bana gheganil'i /multe au traptă /Şi vama oară minte nu-nviţara" („Dar nu se lasă neamul blestemat, /Născut să pedepsească fără vină - /deşi nici soarta lui n-a fost senină... /Ci el, la bine tot nu s-a dedat" -transp. H.C.).

Nu au cum „să-nveţe minte, vreodată" - gheganii, cât şi tot ceea ce este străin complet - atât naturii, cât şi menirii lor: „fara" (neamul) lor este constrâns, de la nivelul instanţei divine, să verse sânge, pentru a transfigura sângele scurs pe crucea torturii, în sângele (duh viu) strâns (resintetizat) transcens în POTIRUL GRAAL - SIMBOLUL NEMURIRII.

Este evidentă inconştienţa împlinirii misiunii şi din imaginea scării de foc, în care ei, străinii demoni, transformă casa jefuită: golesc de zăbrelele materiei casa, eliberându-i spiritul, etern viu, în „pira" (flacăra) înălţată până la cer (redată Voshopolei Spiritual-Ideale): „Iuruşe fac ma pitu case alţă, /Şi pi iu intră blăstimaţl’i seacă, /Apoia pira până-n ţer s-analţă" („Năvală fac prin case mari /Şi unde intră blestemaţii furând, pustiesc, /Apoi flacăra se-nalţă până la cer").

Autosacrificiul dublului trup (trup de mamă-trup de copil), întru unicul Spirit - este un moment de înaltă mistică: femeia-lupoaică se aruncă (nesocotind complet furtul avuţiilor: brăţări, cingători, cercei, salbă), se aruncă având cu ea copilul, se aruncă asupra „gileatlui" (călăului). De ce se aruncă? Se aruncă singură? Răspunsul nu-i putem afla în textul propriu-zis, ci în ambiguitatea, în suspensia semantică a versului sonetului „SE LUPTA ŞI-0 LĂUZĂ: nu semnalează clar, fază cu fază, evenimentul, nu ştim cum a fost implicat copilul în eveniment.   Şi  atunci,  recurgem  la  mitologia  strămoşilor comuni  de  la Sarmizegetusa: oare nu, şi acolo, femeile şi copiii se dădeau de bună voie, morţii, pentru a transcede la Zalmoxis? Oare Ana lui Manole nu intră în zid cu tot cu pruncul din ea? Aceasta o face pentru a consolida, ca pe o coloana a infinitului, durabilitatea zidului vertical, întru eternitate. Moartea lor transfiguratoare este prefaţa transfigurării întregii armânimi - tot aşa cum stâlpul de foc al caselor incendiate transfigurează întreaga Voshopole în CETATEA ARHETIPALĂ: „Lu-alasă s-l'ia şi biligidzi, s-minghiuşe /Şi neale, di amalămă culane, /Muşată di mărgăritari ghiurdane, /trei baiere flurii ţi-avea di guşe. //Când veade ma că va s-l'i-arache ş-natlu /arsare ca lupoane pliguită, /Cu dinţăl’i s-lu dinică va gileatlu" („îl lasă pe păgân să-i ia brăţări /Şi cingători de aur, şi cercei /Şi salbe câteva, de ale ei, /Şiraguri - tot din galbeni grei şi mari //Când vede însă că şi pruncu-1 vrea - /S-aruncă pe barbar, precum o fiară, /Şi s-a bătut, pân' n-a ştiut de ea" - transp. H.C.). rezultatul: două leşuri - răcite-strivite, adică esenţa lor spirituală fiind eliberată din corpul fizic: „Viţinile a dauădzi di dimneaţă /U află corba - mpade-arucutită, /Deadun cu sărmăniţa moartă-n braţă" („A doua zi, o găsiră leş răcit, /Cu chipul galben-negru, ca de ceară, /Alături de copil, şi el strivit"). Cine a ucis copilul? Ghegul sau mama? Nu credem că aşa se pune problema - sau, nu aşa s-a pus la Sarmizegetusa: copilul-germenele de viaţă a unui neam, nu trebuie să nimerească în zona necunoscută, întunecată, a altui neam: chiar dacă străinul nu ucide copilul, mama nu are dreptul să lase germenele neamului ei să fie batjocorit, pervertit, înstrăinat (şi, aşa cum spune şi istoria, în cazul ienicerilor: folosit de către străini împotriva propriului său neam). Femeia ocroritoare devine FEMEIA ARHETIPALĂ - ARHETIPUL MÂNTUIRII (intermediate) şi al TRANSFIGURĂRII: icoana Sfintei Măria, pe care toate femeile, o salvează, trecând-o prin flăcări - mai exact, în limbaj mitologic, icoana este aceea care le trece pe toate femeile credinciose, cu duh de transfigurare în ele (femei-aslane sau femei-lupoane), prin focul transfigurator: prin această probă a focului, femeile Voshopolei se reîntorc,se resintetizează în ARHETIPUL MĂRIEI (MÂNTUITOAREA PRIN INTERMEDIERE): „Di fleacă limbe s-easă nu păfsescu, /Anveaste ţi n-au strănilu-apres ni perlu /Tu mâni cu Stămăria s-himusescu. //Ni adză nica nu să ştie /Cum di putu aşi s-adară ţerlu /Ahtare nividzută nă ciudie" („Ci, printre flăcările învolburate, /Ţâşnesc femei ce le-ocoleşte focul, /Purtând icoana STĂMĂRIEI, toate //Şi se-ntrebau femeile, mirate, /De le-a scăpat cumva de-aci norocul - /Ori fură de Prea-înaltul apărate?" - transp. H.C.). Pe aceste femei le-a pătruns focul, la modul transfigurator, le-a înglobat în sine focul - sunt una cu fiinţa Focului - deci, nu pot fi distruse, căci sunt femei redevenite ARHEI.

„BĂTÂND MĂTĂNII" este poemul cel mai important al acestei părţi a Vl-a, din punctul de vedere al viziunii profund mistice-arhetipale a lui NIDA BOGA-viziune implicată profund în întreaga sa epopee creştină „VOSHOPOLE". Este un tablou solemn, dominat de nemişcare - complinită de o credinţă atât de profundă, încât planurile sacral şi terestru se întrepătund, se confundă - si se produce minunea transfiguratoare: Voshopole este HRISTOSUL DE PE CRUCE, femeile cu rol transfigurator (aslane, lupoane) sunt asimilate ARHETIPULUI MĂRIA.

 „Muierile" şed în genunchi („şed pi dzinucl'i") la icoane, aşteptând să se producă PUNTEA DE MILĂ, care să resoarbă OMUL în imaginea sa arhetipală (MAMA CU PRUNCUL): „Şi-aşteaptă s-la pitreacă eale nilă (aşteaptă să trimită ele, icoanele, milă). Se produce plânsul focului (unirea mistică a stihiilor apă şi foc): „Li plândze canda iasca dit căndilă" („le plânge, parcă, iasca din candelă") - şi ipostaza a Il-a a focului unit cu apa: contopirea în jale a cerii arzânde cu ceara lichidă: „Di jalea lor s-tuchescu-anarga ş-ţerile" („De jalea lor se topesc încet lumânările").

„Iconile-asimusite li mutrescu" („Icoanele argintate le privesc" („Cum tu ahtare-arauă noapte-neadză („Cum oftează în miez de noapte rea" - de la nivelul de misteriu iniţiatic, până la REVELAŢIE). „Măratele anveaste lăcrimeadză, /La vruţl'i-a lor cădzuţi când s-minduescu" („Plinele de amărăciune neveste lăcrimează /la iubiţii lor căzuţi [dragii lor căzuţi] când se gândesc"). Deci, cu mintea-gând, îi adună pe toţi bărbaţii, într-o sinteză magică a virilităţii Voshopolei - transfigurându-i în HRISTOSUL CALVARULUI: „Hristolu di pi frâmte cu-a lui schini, (Hristos având pe frunte spini) /Cu sândzinatele di penuri manile (Cu însângeratele, de cuie, mâini) /Curbanea spune că e ti creştini (Sacrificiul se spune că e făcut către creştini)". Dacă ultimul vers al primei terţine este astfel transpus - atunci semnificaţia apare mult mai profundă şi decisivă, în economia mistică-mitică a epopeii: SACRIFICIUL VOSHOPOLEI-HRISTOS este în numele şi pentru mântuirea tuturor creştinilor.

CURBANEA are două echivalenţe semantice în dialectul de la nord de Dunăre: a - SACRIFICIU - şi b - MIEL.

Voshopolenii devin, prin sacrificiu, cu adevărat MIELUL- sau CAVALERII MIELULUI, cum am dat noi titlul acestei cărţi despre prigoana mistică a neamului armânesc: armânii spală păcatele şi mântuie, prin suferinţa lor, întreg NEAMUL ROMÂNESC - mai mult, îi respiritualizează întru Christos pe cei depărtaţi de Christos. Prin armâni se produce re-creştinarea lumii. Misiunea Neamului, despre care vorbea Eminescu - se îndeplineşte prin prigoana şi sacrificiul mistic nu al nord-dunărenilor români - ci al sud-dunărenilor români. „Luţita va s-lu-ascundă tu-a l'ei sin [Strâlucita-Maica Domnului] vrea sâ-l ascundă la al ei sân) /Cum natlu şi-strângu totuna mumânile [Aşa cum şi-l strâng toate mamele] /Când li dinică vârnu greu virin [Atunci când dă peste ei vreun chin vreo suferinţă) greu (grea)]".

Iată suprapunerea perfectă într-o icoană cosmică, a destinului cristic şi a misiunii cristice - cu destinul şi misiunea Voshopolei. „îmbrăţişarea la sân" - este încercuirea cu noua viaţă - redarea libertăţii divinului din zdreanţă umană, derizorie, compromisă, epuizată în primul cerc, cel ai chinurilor infernale. VOSHOPOLEA SE PREGĂTEŞTE DE ÎNVIERE - pregătind de înviere întreaga spiritualitate uman-cosmică.

Academia Nouă, Spiritul, Logosul Sacru fixat în pagină - nu mai rezistă: apa udă focul (pulberea de puşcă) - şi zadarnic este eroismul tinerilor. Dar Logosul Sacru, cel pur, eliberat de pagină, resoarbe Noua Academie, a cărei misiune sacră, de păstrare, conform „dimândării părinteşti", a CUVÂNTULUI ARMÂNESC, se împlineşte întocmai - tocmai datorită scrumului, dincolo de proba focului, dincolo de scrumul formelor - dăinuie SPIRITUL ETERN DATATOR DE LOGOS.

La fel, bătălia de la stampă nu e decât un ritual al eroilor, în care se autosacrifică (la modul dacic) toţi tinerii-flăcăi, orfanii ocrotiţi (aşa cum DUMNEZEU-LOGOSUL e ocrotit, în fiecare din noi, după credinţa fiecăruia dintre noi), precum şi bătrânii înţelepţi, în fapt, literele armâneşti s-au înscris în ceruri, nemuritoare: bărbaţii au datoria să moară vitejeşte, la stampă, doar pentru a fi asmilaţi perfect de LOGOSUL SACRU. Celest-drumul spre Dumnezeu trece prin LOGOS, prin FOCUL CĂRŢII (aprinsa carte este ipostaza divină: a se vedea în CARTEA APOCALIPSEI, DUMNEZEU cu limba-spadă şi DUMNEZEUL CĂRŢILOR), prin LUMINA ATOTPURIFICATOARE, simbolizată de stampa cu cărţile aprinse şi cu bărbaţii care mor pentru /întru CARTE, cuprinşi în CARTEA-DUMNEZEU, în CRUCEA-CARTE: „ŞI AZĂ NICA POATE CA SI-S ARDĂ" („Şi azi încă pot să ardă") /Aţel'i ţi ti lunină vrură s-cadă /Acei ce pentru (către) lumină au vrut să cadă - jertfească) /Cum cruţle-armase numa lă alavdă" (Cum crucile rămase numele li-l laudă)".

Interesant: crucile de la capetele morţilor la Stampă - sau cei de la Stampă, prin moartea lor, au devenit CRUCI CU MÂNTUITOR? Oricum, moartea aceasta ritualică este resorbitoare în ARHETIPUL LUMINII ŞI MÂNTUIRII. Tot ce era de ars, ca formă - a ars, la nivelul LOGOSULUI ARMÂNESC, legat prin blestem părintesc să se nemurească - a ars ca să redevină spirit pur.

 

VII - „LA PALATEA AL GOJDU" („ÎN CASTELUL LUI GOJDU")

 

Ritualul straniu de la castelul lui Gojdu - „împuşcarea" - transfigurarea cailor (din cei ai primejdiei-venire, în cai ai mântuirii-plecare) are loc cu o singură finalitate: SALVAREA MITROPOLIEI - centrul spiritual al Voshopolei, TEMPLUL LOGOSULUI SACRU.

Pătrunderea în casa-athanor este premeditată subtil - sub masca străjerului prost, NEBUNUL - este înţelepciunea MARELUI ALCHIMIST, stăpân al cailor-zmei, al TRECERII PE TĂRÂMUL CELALALT. „La poarta ca nubete s-facă /Vahi s-tihisi aţel ma lişuraclu, //S-lu pistipsească beulu l-pimse draclu /Şi lu-alasă ca pi tu poartă s-treacă" („Străjer nechibzuit, cu mintea seacă /Un gură- cască făr-de-asemanare, - /ce-i dă şiretului păgân crezare, /Şi îi deschide, şi-l lasă să treacă" - transp. H.C.).

„Lişuraclu" (uşuratecul) străjer este masca intermediarului, CHARON sau lANUS. Tot ce se va petrece, va fi un carnaval exorcizator - şi o operaţie alchimică.

Demonii-bei - şi ei, instrumente ale GOLEMULUI-ALI şi ale MITROPO­LIEI DIN lANINA - trebuie resorbiţi, reciclaţi calitativ - în fine, mântuiţi prin şi pentru femeie: „ Vor vii s-l'i-alasă domni ti chirale" („Vor să-i lase vii pentru femei (prinţese, cadâne)" - sau, în transp. H.C.: „Pe bei îi cruţa dar, pentru cadâne")."

Beii sunt materia ordinară, plumbul saturnian - care, în cuptorul alchimic al lui GOJDU (palatele lui Gojdu) este copt şi transfigurat: beii vor ordona oprirea focului, de către arnăuţi - şi, mai ales, beii se vor lega (vor jura) să cruţe MITROPOLIA „zborlu beianilor" (cuvântul beilor era dat) „Mitropolia antreagă ma n-alasă /Ţiva nu pate vârnu tu turnată" („Mitropolia întreagă, în continuare, o lasă, /Dacă nimic nu păţeşte vreunul <dintre bei> la întoarcere").

Demonii au plecat - resorbiţi, transfiguraţi - sau exorcizaţi, pur şi simplu. Voshopolea-corp fizic - nu mai este: demonii care o ţineau în chip de corp material, au părăsit-o - demonii vieţii pământeşti, ai ispitelor terestre, şi-au făcut pe deplin datoria; nimeni şi nimic din ce-a rămas nu mai e ce-a fost, înainte de operaţia alchimică de transfigurare. Orice urmă materială a pierit: „Voshopolea armasă e ca moartă" („şi-aşa a fost în vremurile acele, /Când mândrul târg se stinse şi pieri" - transp. H.C.). După cum se observă, în original totul este mai simplu numit şi mai direct, implicând toate operaţiunile intermediare, între pătrunderea demonilor materiei şi exorcizarea lor, executată odată cu curăţarea, până la dispariţia lor din sfera senzorială, a corpului fizic-Voshopole: „VOSHOPOLEA ARMASÂ E CA MOARTA". Ca moartă, iar nu moartă. Căci, abia acum este vie, îşi decantează SPIRITUL NEMURITOR, dintre cenuşile şi putregaiurile, arse în athanor.

 

VIII - „DUPĂ FURTUNĂ" („DUPĂ FURTUNĂ")

 

Furtuna de pe Golgota s-a stins. Duhurile rele au fost exorcizate. Ghegii şi beii lor, câţi au mai rămas în viaţă, s-au retras spre alte zone, ducînd cu ei păcatele Voshopolei: averile materiale jefuite (materialitatea Voshopolei s-a decantat de Spiritul Voshopolei. prin acţiunea violent-agresivă, cu valenţe iniţiatice, a jafului din partea ghegilor şi beilor). De fapt, din momentul exorcizării Voshopolei - păcatele pe care le duc, sub diverse forme, străinii-demoni - sunt diverse aspecte pe care le-a luat efectul acţiunii soteriologice divine. Aceste forme-ipostaze ale contribuţiei fenomenalităţii la descătuşarea Spiritului (incendierea, jaful, măcelul etc) nu mai aparţin Voshopolei: sunt păcatele lumii, de care se va încărca oricare NOUA GOMORÂ - indiferent de nume sau aspect spaţio-temporal. Până când vor fi blestemaţi să peregrineze beii şi ghegii? Până la ULTIMA JUDECATA, probabil. Căci demonii exorcizaţi într-o parte a existenţei lumii - primesc, mereu, misiuni de ispitire - găsesc, mereu, alte slăbiciuni, în lume - deci, mereu vor găsi sălaş, în cadrul fenomenalităţii. Păcatele de care a fost scăpată Voshopolea, prin capacitatea (dovedită) de autosacrificiu a oamenilor ei (bărbaţii de soi şi femeile aslane-lupoane), prin punerea oamenilor ei exclusiv în slujba şi sub semnul LOGOSULUI SACRU RECUPERAT, în numele căruia au şi murit, în numele căruia femeile aslane şi lupoane s-au reandroginizat (tragic, prin autosacrificiul propriei fiinţe, al propriilor fiinţe din fiinţe - copiii lor) - păcatele acestea de moarte (care „ucid" iniţiatic pe cei ce vor să scape de ele, dar „ucid" conform unei karme riguroase, duse spre capătul unei MAHAPRALAYA - aceste păcate au pornit-o prin lume. Să ispitească, cu finalitate soteriologică - alte sectoare ale CREAŢIEI DIVINE. Alte CETĂŢI, alţi OAMENI.

Deocamdată, cetatea ispitita-Voshopole s-a dovedit demnă de a se lăsa exorcizată şi mântuită (mântuirea - ca o consecuţie a exorcizării dureroase, intens primejdioase). Aceasta nu înseamnă că a dispărut crucea de pe Golgota şi sângele de pe ea. Aceasta nu înseamnă că pe apele potopului nu plutesc cadavrele. Dar VOSHOPOLEA-IISUS înseamnă speranţă, credinţă, iubire: „Zavonlu albu di lunină s-tinde" („Aci, lumină nouă se împarte" - este minunata şi foarte exacta, din punct de vedere esoteric, transpunere a lui Hristu Cândroveanu). Şi uluitorul, sublimul tabolu esoteric al jertfei şi mântuirii prin jertfă-purificarea-sacrificiu a lui NOE-ISUS: „Hărvia ca aţea al Noe prota, /I ca aţea Hristolu cându s-deade /Curbane sus pi muntele Golgota //Amână canda astândză ca s-vină /Voshopolea surpată când u veade /Şi s-deapiră di jale şi canină" („Vin apoi zorii tatei Noe, anume - /Ori dimineaţa Golgotei s-arată, /Când se jertfi lisus, pentru o lume... /Vin zorii, îndoindu-se de sine, /Peste Voshopolea cea arsă şi surpată, /Care jeleşte şi tot speră-n bine..." - transp. H.C.).

„E cerul iarăşi larg şi limpezit" (transp. H.C.) - ca la începutul epopeii, ca în zorii FACERII LUMII. „Zăvonlu" înseamnă voal de mireasă. Voshopolea-Iisus poartă giulgiul - ca semn al ÎNVIERII şi al morţii - şi e mireasa lisus, mireasa Sinelui ei mistic, în acelaşi timp.

Magului Gojdu i se dă cinstirea cuvenită unui preot al deşteptării spirituale: „Să-ncl'ină la iconi a doaua oară, /Al Gojdu mintea ş-suflitlu alavda" („Se-nchină lung icoanelor sfinţite /Şi-l laudă pe Gojdu cu glas mare" - transp. H.C). El, Gojdu,""a salvat TEMPLUL LOGOSULUI SACRU - MITROPOLIA DIN VOSHOPOLE. Dar. prin GOJDU, supravieţuitorii spiritualizaţi-transfiguraţi-recunosc SIMBOLUL MÂNTUIRII sufletelor Voshopolei.

O întrebare, acum, în zorii mântuirii, în pragul Revelaţiei - îi frământă, pe cei care au înfruntat Răul: de unde a venit, de ce a venit Răul? L-au stârnit ei?

Răspunsul, care şi el are valoare esoterică - îl dă o scrisoare găsită asupra unui bei, într-un chimir de aur (o altă ipostaza a athanorului), pe care, „în focul luptei" (al transfigurării) - l-o fi lepădat... Una dintre scrisorile din chimir este în greceşte, şi indică faptul că Voshopolea, una dintre trei ţinte (cele trei încercări ritualice), a fost atacată la porunca Mitropoliei greceşti din lanina. Îndemnul din scrisoare este ca arnăuţii să distrugă total Voshopolea - jaful să nu fie doar asupra lirelor de aur - ci şi asupra icoanelor, candelelor, sfeşnicelor argintate, prapuri, straie preoţeşti - şi, mai cu seamă şi deasupra a toate, jaful să aibă că ţintă distrugerea Voshopolei, iar centrul distrugerii să fie NUCLEUL DE LOGOS: să ardă STAMPA şi ACADEMIA.

Jaful, deci, nu este un jaf, ci un ritual demonic, o liturghie neagră. Este, de asemenea, clar, că ANTIHRISTUL s-a ivit pe lume: din moment ce vrea distrugerea imaginilor lui HRISTOS, a luminilor către HRISTOS, a straielor slujirii întru HRISTOS - nu poate fi decât porunca diavolului travestit în „aghios" (sfânt), în mitropolit (grec). Nu orice ortodoxie numită este ortodoxie şi în spirit. Dacă diavolul poate împrumuta, vremelnic, şi chipul lui HRISTOS - de ce nu l-ar împrumuta şi pe al MITROPOLIEI DIN lANINA, cu toţi falşii ei slujitori ai lui Hristos şi ai dreptei credinţe?

Un nou sfârşit al lumii se arată: „Canda s-surpară ţerlu-ntreg şi loclu. /Biseariţle di tu thimeal'e s-muta, /Iar chisa ş-colasea şi-Iu vearsă foclu" („Era parcă sfârşitul lumii-ntregi. /O, cum de rabdă dară. Dumnezeul - /Bisericile, slujitorii greci?" - transp. H.C.). Acest nou sfârşit de lume este sfârşitul oricărei iluzii-aratări. SINELE DIVIN REGĂSIT - e singura certitudine. În rest, orice înafară înseamnă o cutie a Pandorei, veşnic deschisă. Un cerc vicios al Răului.

Descoperirea, după exorcizare, a cauzei Răului, ca fiind ANTIHRISTUL, cu chipul lui HRISTOS, produce o a doua etapă a trezirii SPIRITULUI ARMÂNESC: „Ca după somnu greu lumea s-dişteaptă". Revelaţia are, şi ea, trepte, SPIRITUL se regăseşte pe sine, dar se recunoaşte în etape. Dar această recunoaştere este, de fapt, o RENAŞTERE, din propriul scrum, ca aceea a PÂSÂRII PHOENIX: „Voshopoleanil'i di tu-a lor cinuşa / Va s-poată, ti ciudie, ca să-ngheadză /Şi-a lumil'ei s-discl'idă singuri uşa" („Şi uite-aşa. renaşte-va din scrum, /Şi va ajunge-n lume (lumea miraculoasă, cea transcensă) iarăşi bine -/Un neam ce-şi făureşte, veşnic, drum" - transp. H.C.),

Locul coşmarului, locul bântuit de ANTIHRIST, este locul iluziei primejdioase: permanent se poate crea starea de întoarcere a demonilor Voshopolei - Noua Gomoră. Locul trebuie părăsit, pentru ca scrumul să nu nască, Ia fel ca gâtul Hidrei din Lerna, alte capete - capetele răzbunării. Trebuie evitată înscrierea într-un nou ciclu al iluziei, urmată de exorcizare - şi aşa, la nesfârşit, în mod absolut steril.

Locul - spaţiul fenomenalităţii, corpul fizic al Voshopolei - trebuie părăsit de către corpurile superioare, ca grad de evoluţie spirituală, ale Voshopolei. Sângele nestrâns într-o idealitate - POTIR GRAAL, multiplică, aberant, sângele, şi sângele - licoare sacră - devine o umoare infernală, care încarcă iarăşi karma, la nesfârşit: „Ti sândzele di ghegani ţi virsară, /Ali Păşel - tiranlu nu va-l'i l'iartă /Voshopoleanil'i pân' di un va-l'i cheară" („Ci sângele arnăuţilor păgâni /Dori-va el (Ali) a-l răzbuna cumplit /Şi-n veci nu-i va ierta pe aromâni" - transp. H.C.). (Golemul nu poate fi oprit decât prin ştergerea primei slove a cuvântului ,,VIAŢA", pentru a rezulta cuvântul „MOARTE". Or, Voshopolea nu mai are nimic de-a face cu moartea, în esenţa ei - ci în tălmăcirea ei - ca nemurire: „Lă spune Gojdu prinde si-s dispartă /S-ruiasca-nvie tu antreaga etă" („ Grăieşte (Gojdu, rar şi cumpănit, - /Să ne urnim de-aici, cu Dumnezeu" - transp. H.C.). Risipirea în jurul iluziei agresive, care ar atrage SPIRITUL, din nou, în fenomenal - risipirea pentru regăsirea deasupra oricărui fenomenal-capcană. Mitropolitul armân vorbeşte cu glasul şi rostul lui Dumnezeu: el va rămâne pentru a linişti corpul fizic al Voshopolei (îngrijind de morţi) - cât despre ce-a fost, măcelul asupra Voshopolei - Noua Gomoră a formelor, el tălmăceşte cu o clarviziune sacră: „Urghia di aseară pitricută /Nu fu ti el'i cu-a totalul chirdeare, /Ma easte semnu bun di ascăpare /Că Dumnidză va iară s-l'i agiută" („ Urgia care îi lovi aseară, /Nu doar pierzanie înseamnă, mare - /Ci e şi semnul lor pentru scăpare - /Iar neamul lor, nici vorbă, n-o să piară" - transp. H.C.). De observat insistenţa, în textul original, asupra a două metafore: metafora serii-nopţii (pentru a desemna cuptorul alchimic, zona şi perioada de acţiune transfiguratoare) - şi metafora dimineţii (pentru a desemna însăşi noua realitate - Spiritul eliberat-transfigurat).

Cavalioti, şi el preot al LOGOSULUI, rămâne să liniştească trupul fizic al LITERELOR ARSE - rămâne pe ruinele ACADEMIEI - plângând, spre liniştirea LOGOSULUI ÎNTRUPAT ŞI SUPUS CALVARULUI, ca un nou Ieremia, pe ruinele Ierusalimului: „Surpată stampă şi Academia /S-lu-alasă singur el nă bană-ntreagă /S-li plângă ca profitlu Eremia" („Iar unde Stampa - au fost şi-Academia - /îşi va vărsa el lacrime - izvor, /precum cândva profetul Ieremia" - transp. H.C.). Amintirile fenomenalului încă se amestecă cu năzuinţa SPIRITULUI NOU, ELIBERAT. Şi Gojdu dă glas hotărârii de despărţire de nefireasca promiscuitate dintre morţi şi vii, dintre demonii învinşi şi îngerii învingători: „Cum bradlu ma cu-a lui arădăţină, /Dit loclu iu criscu lişor nu-l mână /Furtunile ţi vor s-lu surpă-mpade, //Aşiţe ază armânească fără /Di ete tu aistu loc armasă, /Di aoa s-u mută nu para s-alasă, /S-băneadză va, strauşil'i iu bănară. //Că sândzâle di fără ţi-i virsat /Chirdut digeaba nu e vârnăoară /Di naua bană easte aloat. //Dit cărţă vecl'i Gojdu-auşlu ştie /Că fara ţi tu-alumtă nu va s-moară /E moartă luvursită şi di vie" („Aşa cum bradul - se gândeşte el, /Nu-l smulg din loc furtunile de fel, /Fiind înfipt cu rădăcina-n stâncă (piatra filozofală) //Şi neamul nostru mândru, lăudat, /De zeci de veacuri aici pomenit - /Din casa lui nu s-ar lăsa clintit, /S-ajungă cumva slugă la argat. //Doar sângele vărsat de-atâţi eroi /N-a curs în van, şi poate fi izvor/De viaţă nouă şi de vremuri noi. /Ci scrie-n cărţi - iar Gojdu ştie asta - /Că e pierdut orice popor, /Când nu ştie a depăşi năpasta" - transp. H.C.). Alchimistul Neamului, GOJDU, e superior lui CAVALIOTI, IEREMIE al Voshopolei, hoinărind, rătăcind în promiscuitatea ruinelor - litere-scrum, de după exorcizarea SPIRITULUI de demonii fenomenalităţii.

Este prezentă, chiar în titlul acestui sonet citat („ SÂNDZELE ALOAT DI NAUÂ BANĂ" - „SÂNGELE, IZVOR DE VIAŢA NOUA"), mistica sângelui, mistica POTIRULUI GRAAL: prin autosacrificiu se produce transfigurarea vieţii şi lumii „sândzile... ţi i virsat... /Di nauă bană easte aloat" (aluatul-temelia noii vieţi este sacralitatea - sânge - CHRISTOS-AUTOJERFITUL pentru CREAREA LUMII NOI, FĂRA MOARTE ŞI FÂRA PACAT: LUMEA SPIRITUALA.

Gojdu ştie cum să-i pornească în exod pe voshopolenii solidari: nu-şi vor putea uni spiritele întru SPIRITUL SACRU decât după ce vor scăpa prin incantaţii, de bruiajul, încă exercitat, de către corpurile fizice, autosacrificate (dar nu în deplina voinţă, cât din spirit de onoare) ale celor apropiaţi. După liniştirea zonei inferioare, vor putea accede la exodul spre cele superioare - spre SPIRITUL PUR, care nu ţine seama de spaţiul şi timpul istorice. Exodul va fi, paradoxal, regăsirea în mit, în epopee, în SPIRITUL DIVIN.

Athanorul lui Gojdu (palatele şi curţile minunilor lui) au terminat de separat VIUL DUH AL VOSHOPOLEI - de reziduurile fizice ale amintirilor înrobitoare în materie. Trebuia depăşită treapta jalei - pentru treapta forţei spirituale regăsite. Iată sentimentul care îi încearcă pe spiritualizaţii voshopoleni, încă nedebarasaţi de bruiajul corpului fizic, care îi împiedica să acceadă la NATURA-FIRE (percepţia scrumului-moarte este percepţie nouă, pentru ei: pentru prima oară, ei se percep pe ei înşişi, în calitate de corporalităţi fizice degradate-depreciate, până în faza ultimă, a inutilităţii, care produce autoeliminarea definitivă): „şi firea moartă canda lă si pare" („Când firea însăşi pare-a fi de scrum..." - transp. H.C.). Drumul spre fire-natură divină trebuie deblocat - prin îngropări, cu incantaţii libere (va dispărea forma fixă a sonetului, sugerându-se, astfel, intrarea în contact cu alte entităţi, altfel structurate. în altfel de modalităţi de existenţă).

 

IX - „ADUNAREA A AUŞLOR " („SFATUL BATRÂNILOR")

 

Pentru prima oară după bătălia apocatastatică, intervine proba milei (reluată de dinainte de bătălie): ei bine. mila nu mai e doar milă (sentiment profan, deşi profund creştin: mila e doar-prima treaptă, încercarea temeliilor spirituale ale fiinţei) - mila devine comuniune sacră-frăţească, mistică (similară misteriului CINEI DE TAINA) - toţi sunt UNA. A învins omenia voshopoleanâ - partea cristică a acestei omenii: „Frăţia armanească învingea". Noua Gomoră a dispărut cu desăvârşire, de parcă nici n-ar fi fost. Bătrânii Cetăţii se identifică cu VOSHOPOLEA-HRISTOS: „Auşil'i oarfăni ş-lândziţi s-l'i adună" („Pe cei lipsiţi, bătrânii îi adună" - transp. H.C.).

 

X - „APRINDU ANGRUPÂCIUNE" („AJUN DE ÎNGROPĂCIUNE")

 

Cavalioti a rămas blocat între lumi, de obsesia cărţii fenomenale - nu are acces la CARTEA DIVINA, COSMICA: „Cu saţâ tu mână Caval'ioti nearse /La stampă cum şi la Academie /S-aleagă tute cărţăle niarse <să fie, oare, cărţile care au ars şi, apoi, au „înviat", întru LOGOSUL NEARS, ETERN>" („La Stampă, ca şi-n alte părţi, /Printre ruine la Academie, /Tot umbla Cavalioti, după cărţi" -transp. H.C.).

Muntele şi pădurea cooperează la liniştirea spiritelor, la înglobarea lor în ordinea aspră şi cristalină, desăvârşită, a firii: „Că s-deapiră anveastele ş-mu-mânile /Chirduţl'i cându şi-l'i arădăpsescu, /Lă-agiută di diparte şi fântânile. //Birbil’il'i di tu apirită plângu, /Şi izvurile canda li-agidisescu, /Di jale bradz lumăchile şi-li frângu" („Iar vocile femeilor bocind /La căpătâiul celor prea iubiţi, /Fântâni le ţin isonul, clipocind. //Şi pretutindeni murmură izvoare, /Şi plâng şi brazi pe culme, vânzoliţi, /In cântul jălalnic, de privighetoare" - transp. H. C).

 

XI - „DZUA DI ANGROPÂCIUNE"

(„ÎN ZIUA DESPĂRŢIRII DE CEI DRAGI")

 

Ieremia-Cavalioti are, în legătură cu ce nu-i priveşte fiinţa proprie, o tresărire vizionară. El face analiza metafizică a dialecticii beznă-lumină, relativ la necesitatea beznei, spre a se zidi, la adăpostul ei mistic - „lume de-aur": „Lunina cu-ntuneariclu nu s-l'iartă /Ş-di cându lumea easte amintată /Va întuneariclu ca s-u ampartă /Ma cum lunina e di ţerlu apreasă, /Armânil'i ţi ti ea s-au alumtată, /Nu va .s-lă hibă numa-a lor asteasă" („Dintotdeauna, bezna cată price /Luminii celei binefăcătoare /Cum tocmai se petrece şi aice... //Luminii dară, ce de sus ne vine, /Noi, pururea oşteni i-om fi sub soare. /Fiind crezul nostru neclintit, în bine" - transp. H.C.).

 

 

XII - „ VOSHOPOLEANLE ŞI-PLINGU MORŢÂL’I („ VOSHOPOLENCELE ÎŞI PLÂNG MOR ŢII DRAGI")

 

Pentru prima oară, incantaţiile pentru liniştirea, chiar măgulirea (pentru convingere-liniştire) corpurilor fizice, autosacrificate, ale VOSHOPOLEI -părăsesc forma fixă a sonetului. Spiritul trebuie dus spre o lume liberă - şi, de aceea, taumaturgul NIDA BOGA îşi poate îngădui aparenta iregularitate a bocetului - de fapt, o foarte severă reglare, interioară şi implicită, a specificului drumului pe care apucă fiecare categorie de trup fizic.

Se desfăşoară o întreagă ţesătură diplomatică a logosului feminin, pentru a-i ţintui pe morţi în lumea lor - spre a lăsa SPIRITUL NEAMULUI să evolueze conform misiunii lui sacre, în lumea ideală. Există bocete care respectă, cu condescendenţă faţă de trupul-corporalitatea fizică trecută-epuizată - categoriile ontologice, dar şi pe cele funcţionale - profesionale (din fosta lume-cadru existenţial): bocet pentru fecior, bocet pentru fecioară, bocet pentru omul drag - apoi, bocetele pentru liniştirea foştilor proliferatori de forme: chervanagiu, păstor, căldărari şi spoitori, zaraf. Ultimul plâns este al cerului: „PLÂNGE ŞI CERUL - munţii, codrul, plaiurile, drumurile, soarele, luna, stelele, armânii rămaşi pentru Logos, pentru epopee - toţi contribuie la integrarea (cu funcţie clarificatoare, structuratoare a CORPORALITÂŢILOR EVOLUTIVE ALE SPIRITULUI UMAN) fizicului, în fizic, a astralului. în astral, a Logosului, în Logos - o reordonare, înafara hybrisului, a lumii noi, pure. Reordonarea - este celălalt sens, cealaltă funcţie, a LOGOSULUI SACRU. Poate ar fi de remarcat că nu există bocete pentru aurar-zlătar, argintar - nici pentru armurier Aurul şi argintul nu produc proliferare demonică, pentru că ele sunt întrupări ale sacralului, hierofanii ale Soarelui şi Lumi. Iar arma-armurierilor este intermediarul sacrificiului. Ca urmare, la aceste trei niveluri, cel puţin, exorcizarea ar fi o operaţie fără obiect.

 

1 - „Plîngu ti un hil'u tinir" („Bocet pentru un tânăr fecior")

 

Pentru a ilustra, încă o dată, continuitatea mistică între lumea aceasta, a viilor, şi lumea cealaltă, a morţilor (continuitate atât de plastic exprimată prin însuşi spiritul„DIMÂNDÂRII PĂRINTEŞTI"), NIDA BOGA alege un bocet aromân. prelucrându-l în sensul semanticii continuităţii active a spiritului, indiferent de care parte a lumilor a trecut: i se cere tânărului fecior (ipostaza de ARHANGHEL SOLAR) să nu întrerupă lupta contra ,,gheganilor" (albanezi musulmani) simboluri ale asuras-ilor, duhurile profund demonizate: „Scoală, hil'iu, nica nă oară, /Câ vin gheganl’i s-nă moară, /Ţă aduşu nauă piştoală /Şi gugoaşe tu-a mea poală" („Scoală, fiu - şi vino iară, /Că păgânii-au să ne piară... /Vin' - că ţi-adusei cartuşe, /Şi năimiţii-s lângă uşe..." - transp. HC).

Armele noi, aduse, vor fi, evident, armele spiritului, infinit superioare celor cu care s-au luptat, contra Răului, în lumea fizică. Legătura neîntreruptă se păstrează prin gestul ritualic, al sărutului dintre părinte-viu şi fiu-mort: „Vinu-ni, hil'iu durut, s-ti baş" („Vino, fiu drag, sate sărut"). Cu atât mai mult este activată această punte între viu şi mort, cu cât s-a produs, în mod stihial, e drept, dar contra firii - o inversiune: părintele, care ar fi trebuit (în ordinea firii) să moară înaintea fiului - trăieşte, iar fiul, care ar fi trebuit să fie urmaşul părintelui şi să moară după moartea tatălui - este mort acum, când tatăl trăieşte. Trebuie ca cele două spirite să conveargă spre o activitate pur spirituală-combativă, împotriva Răului - căci părintele viu şi fiul mort se întâlnesc, conform unei legi mitice, la podul de peste apa neagră. Forţele lor convergente sunt, deci, simbolul forţei spirituale combative a NEAMULUI ARMÂNESC.

 

2 - ,Plângu ti ună hil'e nimărtată" („Bocet pentru o fecioară")

 

Categoria de fecioară este complementară categoriei de fecior - precum LUNA este complementară SOARELUI. RĂZBOINICUL SOLAR trebuie să aibă în lumea spirituală, o mireasă gătită ritualic, care sâ-l întâmpine, sub semnul sacru al CUNUNII, al CERCULUI DIVIN - simbol al Nemuririi (prin Regenerare) - adus de personaje protectoare: NUNUL şi NUNA. Evident, fecioara cu spiritul dus pe lumea cealaltă, poate fi protejată doar de NUN şi NUNA, care au puterea spirituală de a pătrunde, mistic, în tainele morţii - deci, NUNUL şi NUNA sunt personaje aşa-zis „amfibii": trimişi de aici pentru a acţiona acolo - aducând-susţinând construcţia „curunei" cununei-cerc magic. „Hil'e, ti aveam maş ună, /Aştiptam s-ţă badzâ curună... /Vine nunlu şi cu nuna /ţă adusiră curuna" („Fata mamii - numai una, /Eu îţi pregătesc cununa (...) /Au venit nunul şi nuna, /Şi ţi-aduseră cununa" - transp. H.C.).

 

4 - ,Pllângu ti un nicuchir aleptu' („Bocet pentru omul drag")

 

Femeia lumii acesteia îl numeşte pe bărbatul ei, transformat în spirit al lumii celeilalte: „xifter" (şoim). Şoimul este pasărea luptătoare a cerului, izotopică semantic cu ARHANGHELUL. Fără dublarea de către axa divină (cea a spiritului-xifter-arhanghel),universul terestru-domestic se năruieşte, intră în disoluţie, în entropie progresivă - căci axele aparente (de tipul murului-zid, sturului-stâlp) sunt iluzorii: „Ază îl'i si-ngroapă sturlu, /Mâne va-l'i si surpa murlu" („Azi - stâlpu-i se prăvăleşte, /Mâni - muru-i se năruieşte'' - transp. H.C.)- Femeia, în plânsul ei biet („corba plângu"), nu e în stare să realizeze forţa transfiguratoare a morţii prin autosacrificiu: pentru ea, prăbuşirea axelor aparente este simultană (şi izotopică semantic) cu prăbuşirea axelor esenţial-mitice. Lacrima nu mai are, în ea, sâmburele mistic al transfigurării în TRIUMF SPIRITUAL, Durerea, păstrînd unidimensionalitatea destrămării acvatice, secată fiind de consecinţe mitico-magice, - durerea păstrează moartea, cel puţin temporar, în limitele ireversibilităţii, inconsistenţei, lipsei de fior al transcendenţei: „Lăcrinile-l'i nu-au uscare, /Moartea că-i fără turnare" („Lacrimile nu se pot usca /<Pentru că> moartea este fără întoarcere").

 

5 - „Plângu ti un cărvănar"(„Bocetpentru un chervangiu")

 

Într-o logică mitică rafinată, NIDA BOGA sugerează că ceea ce-i lipseşte femeii, blocată spiritual, temporar, de şocul durerii - se complineşte, singur, subteran, pe căile lui Dumnezeu. De aceea, următorul bocet este închinat, în chip de invocaţie, chervanagiului celui cu funcţie psihopompă, cărâtorul devenit simbol al veşnicei tranziţii spirituale. MAESTRUL CARÂRILOR MISTICE. STĂPÂNUL ANIMALELOR PSIHOPOMPE (catârii). RĂZBOINICUL ÎMPOTRIVA RĂTĂCIRILOR, AFLĂTORUL DRUMULUI SPRE APA (simbol al vieţii, dar şi al transfigurării, izvorul vieţii veşnice. Femeia se plânge că nu ştie nimic fără chervanagiu (care, prin funcţia sa psihopompă, este un iniţiator): „Să zburăscu cu mulările eali s-ni aspună cărările, /Calea ca s-u am lişoară" (,,(Nu pot, nu ştiu) să vorbesc cu catârii... să-mi spună cărările (pe care eu nu le ştiu) /Calea ca s-o am uşoară (să nu rătăcesc)". ,.Scoală vrute, scoală bune... /Că armân mulările-agiune... /Că armân ş-ni adăpate" („Scoală, dragule, scoală, bunule, /Că rămân catârii flămânzi... /Că rămân şi neadăpaţi"; se sugerează intensele puteri magico-cristice ale ŞTIUTORULUI DRUMULUI -călăuză, care dă hrana şi potoleşte însetările).

Chiar dacă femeii i se pare că chervanagiul tace, că nu pornesc caravanele -chervanagiul îşi face, în registru magic, în nevăzut, datoria - iar CARAVANELE SPIRITULUI au pornit, de mult...

 

5 - „Plângu ti un picurar" („Bocet pentru un păstor")

 

De aceea, firesc este să urmeze bocetul pentru cel care a trecui la turma lui, bocetul pentru PASTORUL DINTOTDEAUNA AL TURMEI. De observat ca bocetele femeieşti nu trebuie luate că atare (căci luate ca atare, nu comunică decât nişte imposibilităţi), ci trebuie interpretate-citite apofatic, prin negarea negării. Tot ce se spune, de exemplu, despre păstor, că nu ar mai face acum - ca SPIRIT AL PASTORULUI - trebuie înţeles în sensul că el continuă să facă, dar în regimul (şi în tărâmul) mitico-magic: „Cu cârlig fudzi tu mână /S-vindă umtu, caşu ş-lână... /Scoală-te, scoală durute, /La căşeare-nvie du-te, /S-avdză becil'e cum azgheară" („Pornise cu caţa-n mână, /Caş să vândă, unt şi lână... /Dragul meu, te scoală - dragă /Şi te du la stână-n grabă, /S-auzi turma behăind" - transp. H.C). Păstorul, ca şi chervanagiul, dar mai mult (din punct de vedere creştin) decât acesta - este CÂLÂUZA. Dar este şi ALCHIMIST AL LUMINII-LAPTE, ORFEUL ÎMBLÂNZITOR AL FIARELOR-DEMONI, dar şi lupii fiinţei lui trupeşti (la modul transfigurator: LUPUL FENRIR). În lipsa corporalităţii lui fizice-aparente, femeia se declară incapabilă să stăpânească fiarele, câinii-LUPI FENRIR ai transfigurării lumii - de fapt, tocmai pătrunderea în casă a ..zulăchilor" lupi marchează transfigurarea lumii, cărei transfigurări femeia nu trebuie să i se împotrivească: „Iar zulăchile fără frică Intră-n casă s-mi dinică" („Iar lupii fără frică /Intră-n casă şi mă dumică (mă fac bucăţele)"). Dumicarea femeii de către Fenrir înseamnă transfigurarea ei, transcederea ei, alături de PASTOR, în lumea spirituală.

 

6 - „Plângu ti căldărari şi vunusari" („Bocet pentru căldărari şi spoitori")

 

Căldarea este uterul renaşterii, iar spoirea e doar ferirea interiorului divin-spiritual de exteriorul-fenomenal: „Căldărari voi buni tihniţi, /Ia sculaţi-vă, nu durniţi, /Şi voi vunusari liveandză, /Arsăriţi di sum vileandză, /Apirita va dişteaptă, /Panavirlu vă aşteaptă, /S-adunară niţi şi mări, /Vor s-acumpără căldări, /Şi vă acăţară uşile, /S-lă vunusiţi căldăruşile" („Căldărari meşteri vestiţi. /Ian sculaţi şi nu dormiţi - /Şi voi, harnici spoitori, /Nu staţi sub învelitori, /Că s-a luminat de-a bine. /Şi-n târg lumea se aţine /După ghiume şi căldări. /Vin din cele patru zări, /V-aduc vase să spoiţi, /iar voi nici că vă urniţi..." - transp. H.C). Nu se urnesc? Păi, uterul cosmic, centrul divin (pe care ei l-au regăsit, prin resacralizarea profesiunii lor, cosmicizarea profesiunii lor) - este FIX,

 

7 - „Pângu ti un hil'iu di săraf („Bocet pentru un fiu de zaraf)

 

Interesant, în acest text-bocet, ca, deşi este închinat unui fiu de om-al banului s-a depăşit total discursul despre ban - şi se simulează legături cu cei dragi, prin sânge, din lumea aceasta. Pentru ca, apoi. ca si cum s-ar fi satisfăcut foamea de relaţii umane, prin LOGOS - fiul de zaraf este îmbiat să scrie carte, să creeze noi relaţii-legături, pe lumea cealaltă: „Iu ti duţi vahi vrei s-u scrii, /ma e ghine ca să ştii /Ş-dzua că-i aclo cătrane /Nu-ai di iu s-l'iai teri, şăndane, /Noaptea-i fără luna, steale" („Ori vei scrie o carte altă /Către lumea ceealaltă /Unde tot în beznă-i sta, /N-ai cu ce te lumina /Că nu-i luna, nu sunt stele" - transp. H.C.). BANUL, prin forţa de transfigurare a exorcizatului - va redeveni LUMINA.

 

8 - „Plângul a ţerlui" Plânge şi cerul")

9  

Se produce transcederea într-un univers cu doua feţe: a - una pentru cei rămaşi în lumea fenomenală - este faţa plânsului-durere, dar b - cealaltă este pentru cei transcenşi în lumea sacrală, a gurilor de rai - plânsul şi-a îndeplinit, de data aceasta, funcţia transfiguratoare. „Dzuă laie di-ngrupare" („ Zi de neagră-nmormântare") - este parola pentru lumea fenomenală - parola care declanşează deschiderea porţii spre lumea ESENŢELOR: a SOARELUI, LUNII, STELELOR, MUNŢILOR, CODRILOR, DRUMURILOR (se observă transcenderea obiectelor primelor bocete: feciorul-SOARE, fecioara-LUNA, şoimul-VÂRFUL MUNTELUI-ATHMAN, STELELE păzite de munte sunt transfigurarea turmelor, ocrotite de PASTORUL MISTIC (alter-ego-ul mistic al PASTORULUI este MUNTELE. DRUMURILE sunt transfigurarea, în trasee sacrale, a chervanagiilor - oamenii contopiţi cu funcţia).

„Plândziţi munţă, nu tăţeţi" (...) „Dârmă (ramură) scuturâ-ţi, pădure" (...) „Căl’iuri (drumuri, căi) ponde (triste, pustii) armâneţi" (...) „Soare, Soare, luminate" (...) „Lună, lună, soaţă bună" (...) „Ş-voi, armâni di iuţido (oriunde)". Armânii - transfiguraţi în cei renăscuţi mistic din UTERUL-CAZAN, din esenţa divină (protejată prin pelicula solară a spoielii) devin LEI SOLARI (ASLANI) - transpunerea inspirata a lui HRISTU CANDROVEANU este: FEŢI-FRUMOŞI. Ultima strofă marchează, clar, transfigurarea neamului armânesc, prin plâns-autosacrificiu: „Ma vămoară s-nu-agărşiţi, /Că aieri voshopoleanil'i /S-alumtară ca aslanil'i /Şi bărbaţi, ş-mul'eri şi feate /Cu hăngeare şi ţupate /Cu tupuze şi cuburi, Ca si-s apără di furi, /S-alumtară ş-tuţi părinţăl'i /Di l'i - arupsiră cu dinţăl'i /S-alumtară şi mumânile /L'i feaţiră bucăţi cu mânile. /Nu armase părmăteftu,I auş i tinir preftu, //S-nu arsară ca si-s bată /Cu urdia-aţea turbată /Deade agiutor ş-luţitlu, /Cu cruţea mitropolitlu. /Sâmţăl'i pân' di pi iconi /Arsăriră tuţi că gioni, /Tu mâni cathe un cu hoardă /Când vidzură că l'ia s-ardă /Tu biseariţi adunate, /Dadele cu niţi mărate, /Ş-featele voshopoleane, /Ţi alumtară ca aslane. /Şi giuneaţa a lor mare /Prinde s-nu aibă agărşare" („Şi nicicând să nu uitaţi /Ca vo.shopolenii, ei /S-au bătut ca nişte lei /Bărbaţi, fete şi neveste, /Precum Feţii din poveste /Şi cu armele în mâini /I-nfruntară pe păgâni. /S-apărară, aci, părinţii,/Cu ghearele şi cu dinţii -/Mumele au tras din arme, /Pe mişeii toţi să-i darme - /Negustori, tineri, bătrâni, /Au luat spadele în mâni /

Şi-au intrat în bătălie, /Să ţină piept la urgie... /Şi-a sărit şi prea-sfinţitul /Cu crucea-i, mitropolitul, /Sfinţii chiar, din cadre, treji, /S-avântară, ca viteji, /Toţi în mâini cu câte-o coardă, /Văzând ei că-ncep să ardă /Prin biserici, strânşi atunci, /Mamele cu bieţii prunci, /Fetele, ce se luptară /Ca leoaicele, pe-afară, /Inimoase şi viteze- /Le-om păstra în inimi, treze" - transp. H.C.).

Un mai vast şi mai sublim, un mai complet tablou al apocatastazei - e greu de închipuit. De aceea ne şi abţinem de la un comentariu special - textul, citit „cu trezie a sufletului", se autocomentează.

 

XIII   „DUPĂ RUIRE." („DEZRĂDĂCINAŢII")

 

Nu mai au rădăcini aici, pe pământ, în zona corporalităţii exclusiv terestre. Au, în schimb, rădăcini în spiritualitate - şi-au regăsit RĂDĂCINA DIN CER. Nucleul spiritual:

a -  „împrăştie" (aparent) în formele noi, născute pentru noi cicluri fenomenale; PISUDERI, NIVEASTA, CLISURA, BELCAMENI, BLAŢA etc ;

b - dar, în realitate, se păstrează în şinele său: fenomenalitatea ciclică, demonii - îi îndreaptă, mereu, către alţii, către cei care doresc ispitirea cu demoni. Spaţial, Voshopolea se regăseşte pe trei continente: Africa (Egipet), Asia (Anatolia) şi pe puntea eurasiatică (Marea Neagra - Stambul): „Tricu lişor tu calda Misirie, /Di-m-Pole s-duse tu Anadolie, /Nu lu-aspară ni Laia-aţea amare" („Voshopolenii - şi-n Egipet încă, /Stambul, în Anatolia de stâncă, /Se duc, pe Marea Neagră bat cărări" - transp. H.C.). Dar ei nu cedează nimic din victoria spirituală celor nespirituliazaţi - ci păstrează (deocamdată) virtutea-voinţă (vreare) şi isteţimea.

CHEIA DE AUR nu e aurul fizic, ci câştigul spiritual al Golgotei lor: „Ş-cu «cl'eaie di amalămă» tu mână /Adusă di Voshopolea-aţea moartă /S-discl'idă l'ia a pulitiilor poartă /Şi-u spună măsturhchea nu amână" („Iar „cheia" lor de aur - şi acia - /Adusă din Voshopolea cea moartă, /Le tot deschide, poartă după poarta /Şi-şi pun în lucru, apoi, hărnicia" - transp. H.C.).

Acest câştig - cheie îi ajută să creeze forme-capcane pentru cei slabi („ghirdănil'i. biligzii, minghiuşe" - brăţări, colane, cercei), să devină ei înşişi ISPITA - prin ei (ca demoni şi arhangheli, în acelaşi timp - sfântă sinteză, paradoxală) se încearcă, azi, în lume, oamenii şi stăpânirile. Victoria lor spirituală îi face JUDECĂTORI asupra lumii - le oferă forţa demiurgică a unor ŞINA, GOJDU, DUMBA, MOCIONI, - dar banii nu mai sunt demonii din ei -ci ispită - încercare pentru alţii. Bancherii armâni împrumută pe alţii - iar împrumutul poate fi ajutor, pentru înţelept - sau catastrofă, pentru nerod (= fără rod spiritual...). Ei nu nedreptăţesc - ei îndeplinesc misiunea de a încerca aurul din sufletul altora, ajutându-i pe cei buni sa se ridice, iar pe cei răi, să cadă. Pentru transfigurare - dacă vor conştientiza spiritul.

Voshopole a devenit lumea (voshopolenii sprijină craii pământului, „Voshopoleană etă că adrară" -„înstăpânind văleat (o eră, o epocă) voshopolean"-           transp. H.C.), DAR VOSHOPOLE ESTE, ÎN ACELAŞI TIMP, DEASUPRA LUMII: prin gând părintesc, lăsat în grija femeilor (sa nu Ii se uite androginitatea, despre care am vorbit mai sus...), ei păstrează, neatins, mitul: „Nu s-află niţi nă armână ată /Ş-tu xinitie naturile s-nu-şi crească, /Pi grailu-avdză la vatra părintească, /Ş-Voshopole Iu are anviţată//Ca nel s-lă oarmă naltu vrut în braţă/Di leagăn cântiţe îl'i spun avale, /Că vor dit sămâniţă nica eale /Cu grailu armânescu s-lu anveaţ[ //Ficioril'i iară cama mări când crescu /Lă spun şi vărnu părămith muşat /Cu urse ş-luchi ţi armâneaşte grescu //Di nicuchira-aţea voshopoleană /Fu grailu armânescu apărat, /Tu-aistă lume ehtâră şi xeană" („Iar mamele armâne - ce să spun? /Oricât nu le era aci uşor, /Copiii şi-i creşteau în graiul lor, /în neuitatul grai al lor, străbun... //Şi-şi legănau micuţii, să-i deprindă-/în vorbele de-acasă, armâneşti, /Şi le spuneau aşijderea, poveşti /Şi cântece de stea şi de colindă //Aşa-i nălţau, ca-n basmele străvechi, /Unde şi fiarele vorbeau c-armânii, /Cum încă le suna lor în urechi (ATENŢIE LA PROFUNZIMEA LOGOSULUI, CARE REFACE PARADISUL - căci, aici, transpunerea lui Hristu Cândroveanu este insistent-exactă: fiare - termen generic pentru ceea ce în original era: „Cu urşi şi lupi grăiau pe armâneşte") //Şi, numai ele au putut să ţină /Viu, graiul nostru cel de la străbuni. An lumea cea vrăjmaşă şi străină" - transp. H.C.).

Teribilă forţă - forţa LOGOSULUI. Dar, la fel de teribilă, intuirea, revelarea acestei forţe - de către armâni.

Acum, lumea lucrează pentru VOSHOPOLE („în Viena, bunăoară, le scot cărţi /Pe armâneşte, ca să aibă spor..." - p. 341) - iar nu VOSHOPOLE pentru lume. Şi e firesc: cine a trecut de graniţele morţii, în împărăţia SPIRITULUI ETERN? „Un Ruja, un Ucuta, Boiagi, //Ce-şi cheamă fraţii la lumina vie /A cărţii armâneşti mult îndrăgite, /Ca mamele şi limba să le ţie /Şi-n piepturi, fapta lor aprinde-un foc /De doruri şi nădejdi nemistuite, /în steaua lor de bine şi noroc"- transp. H. C. Lucrând pentru Voshopole - lumea se iniţiază pe sine. Drept grăit-a mitropolitul: urgia, depăşită fiind (cum spunea şi Gojdu: ,.E pierdut de tot orice popor, /Când nu ştie-a depăşi năpasta"), dă scăpare: steaua lor e de bine şi noroc-atunci când au înfruntat Golgota, au căpătat dreptul la DIMINEAŢA
SPIRITULUI.

Şi iată în ce s-a prefăcut pârjolul, focul fenomenal, din Voshopole; în Focul Spiritual, etern nemistuit, al dorurilor şi nădejdilor, al STELEI DE BINE ŞI NOROC. Ce poate fi mai clar, în aceasta afirmaţie - decât MĂREAŢA TRANSFIGURARE, eternizarea Voshopolei, prin autosacrificiu, peste spaţio-temporalitatea istorică: ..Voshopolea-aţea arsă şi surpată. /L"ia ca s-arsară multu ma muşată /Tu  mintea armânilor di tu xinitie"  („Voshopolea cea mândră, spulberată /Nepieritor, ÎN SPIRIT (s.n.) e-ntrupată, - /Al băjenarilor, al tuturora" - transp. H.C.).

Această operă a lui NIDA BOGA nu este doar prima epopee a românilor (din care, dacă avem măcar un minim bun-simţ, va trebui să ne împărtăşim şi noi, românii de la nord de Dunăre) - ci este una dintre cele mai uimitoare, mistice şi sublime, epopei - misterii CREŞTINE. Opera aceasta nepreţuită, ba, mai mult,' am putea spune: REVELATĂ - nu-şi are .seamăn, în lume, decât, poate, în IERUSALIMUL ELIBERAT, al Iui Torquato Tasso.

Referitor la ultimul sonet al VOSHOPOLEI lui NIDA BOGA, e necesar să subliniem împlinirea misiunii sacre, de către CETATEA ARMÂNILOR-NEAMUL, întru spirit, ROMÂNESC: ÎNVIEREA.

Dorim a nu încheia vorbirea despre epopeea lui NIDA BOGA, înainte de a oferi un document foarte relevant, despre forţa spirituală, dobândită prin CALVAR, a armânilor - voshopoleni este vorba de articolul „CÂTEVA NOTE ASUPRA FAMILIEI SINA" (să ne amintim că, în ultimul cânt-sonet, al epopeii, BOGA pomeneşte, chiar înaintea numelui GOJDU - numele SINA), din cartea lui VICTOR PAPACOSTEA: „CIVILIZAŢIE ROMÂNEASCA ŞI CIVILI­ZAŢIE BALCANICA".

Spicuim câteva fragmente din studiul mai sus citat, al lui Victor Papacostea: ….mai mult decât Clisura şi decât toate celelalte centre aromâneşti, rămâne neîntrecut ca izvor de energie burgheză, MOSCOPOLEA - oraşul pe care, în trei repetate devastări, bandele turco-albaneze l-au ras de pe faţa pământului. Oraşul care avea 60. 000 locuitori -într-o vreme în care Bucureştii nu întreceau această cifră - catedrale, zeci de biserici, o academie de studii înalte, tipografii, biblio­teci, palate (...). Va veni vremea să arătăm mai amănunţit cât datoreşte statul austriac. Ungaria şi Grecia reînviate, binefacerilor Iui SIMEON GHEORGHE ŞINA (fiul „băjenarului din Voshopole").

ESTE REPREZENTANTUL TIPIC AL ACELEI BURGHEZII CARE, ÎN SECOLUL TRECUT, A CREAT STATE.

Instituţii fundamentale ale statelor mai sus amintite îi datoresc existenţă lor. (...) a contribuit [şi acum urmează un citat dintr-un document oficial maghiar] „cu dărnicie, la înfăptuirea Creditului Agrar Ungar, la întemeierea Societăţii de asigurare maghiară. Ia promovarea căilor ferate şi a navigaţiei cu vapori, la canalizarea fluviilor, la ridicarea şi îndreptarea agriculturii, s-a îngrijit de şcoala şi de educaţia poporului, a creat muzeul naţional. Spitalul de copii şi alte spitale, leagăne, orfelinate. Institutul orbilor. Academia comercială. Teatrul Naţional, Conservatorul, Corpul pompierilor, Casina naţională, Basilica din cartierul Leopold, Casa artelor frumoase şi, mai presus de toate, Palatul Academiei de Ştiinţe Ungare. Toate îi vestesc numele ca unui întemeietor."

In faţa acestei măreţe opere, un glumeţ ar putea spune, că baronul SINA a întemeiat... cu ajutorul ungurilor - statul maghiar însuşi." Credem că nu mai rămâne nimic de spus. Această forţă demiurgică a VOSHOPOLEI MÂNTUITE copleşeşte.

 

 

EPILOG: BUNĂ VESTIRE

 

În poezia culta aromână, în afară de Constantin Belimace, Marcu Beza şi Nida Boga, harul vizionar îi încearcă şi pe Hristu Cândroveanu şi Kira lorgoveanu. Spunem acest lucru, nu doar ca un gest reverenţios, convenţional, faţă de inspiratele lor transpuneri (pornite dintr-o înfocată inimă românească), din volumul UN VEAC DE POEZIE AROMÂNĂ - transpuneri din dialectul aromân în dialectul daco-român - amândouă aparţinătoare unicei limbi-mamă: LIMBA ROMANĂ. Nu. Kta lorgoveanu şi Hristu Cândroveanu sunt singurii care, în această carte, au realizat un lucru miraculos: au recunoscut centrul spiritual, prin intermediul căruia se poate efectua, oricând joncţiunea spirituală româneasca. Şi asta, spre deosebire de Murnu, Tulliu, Beza - care, deşi au intuit perfect necesitatea reunificării spirituale a NEAMULUI ROMÂNESC, prin joncţiunea spirituală a ramurilor româneşti de sud şi de nord - nu au reuşit să identifice punctul de intersecţie spirituală, locul geometric, în care cele două jumătăţi se regăsesc ca întreg. Posibilitatea de joncţiune spirituală a tot ce este SPIRIT ROMÂNESC se numeşte Eminescu. Nu este un om - este o stare de graţie, pe care Dumnezeu a pogorât-o, din cer, din absoluta transcendenţă - şi a trimis-o peste aceste pământuri, să „ispitească" (în cel mai bun sens al cuvântului) sufletele noastre. - Tragedia este că românii din nordul Dunării refuză viziunea divină, - refuzîndu-l pe Eminescu-STAREA DE GRAŢIE, orice român îl refuză pe însuşi Dumnezeu. Refuză, cu o obstinaţie care trădează infiltrarea spiritelor luciferice (sau, chiar a asuras-ilor) - să privească LUMINA-Eminescu, ŞANSA-Eminescu, CRISTUL-Eminescu.

Hristu Cândroveanu este magul care a recunoscut STEAUA BETHLEEMICĂ - şi, sub ea, pe lisus. Magul-Hristu (nume predestinat: Hristu - Christos), magul care-l are în ei pe Christos - nu-l ascunde pentru sine, ci-l împărtăşeşte jumătăţii sale de neam, celor din sudul Dunării: „Di mirache va-ni Mi-aprindu, /Ma s-nu pot s-ti-alavd ş-pi-a lor, /A armânilor dit Pindu, /Cari ţă poartă ahântu dor" („Dar mă macină un jind - /Cât ar fi să nu am spor: /Pentru armânii mei din Pind /Să te cânt în graiul lor" - auto-transp. H. C:). Sau, în transpunere mai apropiată de textul aromân (cu scuzele de rigoare, pentru blasfemia de a-l corecta pe autor - spre binele lui, însă, pentru că versiunea aromână este mai plastică): „De pasiune arzătoare mă aprind /Dar <nu pot admite> să nu pot să te laud şi pentru ei /Aromânii din Pind /Care-ţi poartă atâta dor"... Pasiunea arzătoare este unul dintre catalizatorii vizionarismului, cât şi al BUNEI-VESTIRI, cu care vine H.C. pe cerul Pindului, la aromânii săi: ,.Va s-l'i-afla maşi Eminescu" (Cuvintele, care să-l exprime întreg pe Eminescu, le-ar fi aflat numai Eminescu') - sau, cum inspirat (de data aceasta, mai inspirat ca-n armâneşte) H. C. autotranspune în româneşte: „Să mă - cumva, eminesc' (Eminescu devine acţiune tranzitivă şi reflexivă - de fapt, transfiguratorie, pentru fiinţa spirituală -Hristu Cândroveanu). Să mă transfigurez, .să transcend - IN SPIRIT CRISTIC AL NEAMULUI, pentru NEAM - confomi graţiei divine. Conform lui Eminescu.

Kira lorgoveanu CUNOAŞTE ŞI EA SACRALITATEA BUNEI-VESTIRI. K. I: aminteşte de acea zicere originar-etnică, pe când eram „doi brazi într-o tulpină, doi ochi într-o lumina": „Torna, torna, fratre" - zicere care este, în viziunea poetei, ca o parola pentru regăsirea, revelarea frăţiei tuturor românilor uniţi în /de vocaţia miraculoasă: SPIRITUL DE JERTFA ÎNTRU TRANSFI­GURAREA NHAMULUI. „Surări-le a mele, adzâ-avzâti ş-mări /Nu caftu ninga voi s-mi-arâdâpescu. /Aveţi maşi strani hrisusiţi şi-hări, /Io, nica vecl'i strani ni-alâxescu" („Surori latine, mă priviţi uimite /Că-s vie, după ce m-au tras pe roată, /Voi, azi, purtaţi doar straie aurite, /Eu port tot cele vechi, de altădată" –autotransp. K I ) E subliniată starea de miracol disimulat în care stă Neamul nostru,  ca un HARAP ALB, ca un FĂT FRUMOS, care-şi aşteaptă ceasul dezrobirii-ca-revelţie-a Sinlui-Sacru. „Şi încă veacuri multe-am să le-mbrac /Străine straie trupu-mi să nu poarte". Voinţa păstrării vizionare, a stării de curăţenie spirituală, în aşteptarea BUNEI-VESTIRI. „Pentru poporul meu să fiu mereu: /Cămaşa lui de nuntă şi de moarte". Cămaşa transfigurării de pe muntele Tabor. Camaşa transfiguratului CIOBAN MIORITIC.

K.l: la recunoscut, evident, şi ea, pe aducătorul BUNEI VESTIRI ROMÂNEŞTI. Pe Crist-Neamul. Nu în chip de STEA, ca H.C. - ci ca LOGOS ORIGINAR, conform „Dimândării PĂrinteştf: „Graiul nostru ce-i bolnav /De uitare, ma gândesc /Ca să-i dau Marele Leac /Versul sfânt de Eminesc. //Eminescu Gândirea, /Este Marele Cuvânt, /Eminescu e Iubirea /Este dorul cel mai Sfânt". (GRAIUL-LOGOS, degradat-bolnav de uitare, în gura istorică a neamului istoric este transfigurat în LEACUL-VERSUL SFÂNT. LOGOSUL ORIGINAR ANISTORIC (SAU TRANSISTORIC) - EMINESCU. Logosul Neamului Etern

-transcede la Christos-neamul. IUBIREA. REGĂSIREA PARADISULUI PIERDUT. Pierdut nu ca despărţire sexuală, ci ca frângere-îndepărtare de trunchiul comun: ramura de sud şi ramura de nord a UNICULUI NEAM AL ROMÂNILOR. Şi, la mijloc, tragic: Spiritul Cristic al Neamului. Trebuie să urmeze, cât de curând, hierogamia - nunta sfântă, prin care sa se identifice, ambele  ramuri, cu Spiritul-Trunchi - cu Spiritul Cristic al Neamului.

H.C. şi K.l. au bine-vestit deasupra cerurilor de la sud de Dunăre. Oare când vom recunoaşte Bună-vestirea de deasupra cerurilor româneşti - şi noi,româneşti  de la nord de Sfântul Istru? Când ne vom lepădă de Demonul Lenei Spirituale- şi îi vom recunoaşte pe CHRISTOS şi pe ARHANGHELUL NEAMULUI,cei pogorâţi deasupra noastră (dupâ vestirea ce o făcea, încă demult,mesianicul Marcu Beza)? Când vom împlini misiunea divină a NEAMULUI UNIC, reaşezând, în dreptul său saucru, Neamul Românesc – HARUL HIPERBOREEI?