BASME

| PRIMA PAGINA |

  pentru copii, pentru oameni mari şi pentru foarte mari oameni… )
                                                         de Adrian Botez

Cartea se dedica celei care a fost primul ascultator al basmelor care urmeaza : sotiei mele, Elena

 

 

PREFAŢĂ

 

            Idealul vieţii mele a fost să scriu, justificat de realitate : “Cutare şi Cutărescu stăteau, tihniţi,  înfundaţi  în adâncile fotolii vişinii, aşezate în faţa focului vesel, care ardea în căminul  uriaş, din biblioteca având, pe pereţii înalţi, nepreţuite  tablouri de Rembrandt , pline de umbră şi mister . Fumându-şi pipele în cea mai  desăvârşită stare de bunăvoinţă şi armonie sufletească , ei discutau, prieteneşte, cu spiriduşii buni ai casei, adunaţi în jurul flăcărilor ghiduşe ale căminului  -   făcând, împreună,  planuri pentru noua expediţie de a doua zi,  contra uriaşilor şi căpcăunilor din zona hambarului din ogradă,  care o necăjiseră pe Zâna Rozabelverde, furându-i şi ascunzându-i acesteia,  din răutate, trandafirul vrăjit  etc. etc. etc.”

 Din păcate, fără să-mi dau seama, mâna, trădându-mă, aliindu-se cu o anume realitate, uricioasă şi  nesuferită  -  scrie următoarele adevăruri: “Înjurând birjăreşte, Cutărescu , aruncând încă o bucată de moloz, găsită prin aşternutul murdar al patului  -  simţi că se sufocă, în cutia de chibrituri a apartamentului de bloc, pe care-l obţinuse, după scandaluri monstruoase cu primăria. Pe uşa camerei, se strecură, într-o rână, nea Toader, meşterul pe care-l angajase să repare pereţii care cădeau pe om, de-atâta umezeală  -  meşter pe care şi-l permisese, numai pentru că respectivul meseriaş era beat 25 de ceasuri din 24  -  iar când îşi dădea jos basca îmbâcsită de pe cap  -  fugeau, speriaţi de moarte, toţi copiii, căci nea Toader se autoscalpase, cu vreo 5 ani în urmă, când se prăbuşise, cherchelit, de pe schele. Ca urmare, nu solicita , pentru munca lui, decât băutură şi bani de băutură. Convenabil, şi-a zis Cutărescu. Foarte curând (mai exact, de-a doua zi), Cutărescu şi-a dat seama că munca lui nea Toader (practic, inexistentă) trebuia să fie  plătită mai scump decât Casa Poporului.”

Mda…

Aşa că, dacă tot nu mă pot baza pe această realitate, urâtă  şi fără nici un Dumnezeu  -  am hotărât să-mi croiesc eu singur una, pe potriva mea  şi-a setei mele nestinse de tainic şi misterios   -  dar şi de adevăr, totdeodată  . De-un adevăr pe care să nu-l ştiu, însă, decât eu  (şi, eventual, Dumnezeu şi visele de noapte ale oamenilor buni)  . Să-mi croiesc o lume, din cuvinte amare şi vise fermecate, cu ochii deschişi   -  şi, mai ales, dintr-o puzderie de amintiri din copilăria mea atât de puţin fericită, şi, totuşi, atât de bogată.

Căci, pe când stăteam , legat fedeleş ( să tot fi avut 4 ani…), împachetat în parafină ori nămol ( părinţii mei sperând, astfel, foarte vag, într-o lecuire a metehnei mele  -   meteahnă care, constat acum, a îmbătrânit, fără jenă,  odată cu mine)  -  ca să stau liniştit şi să nu mă despachetez, tatăl meu îmi citea la căpătâi, cu atâta har, basmele tuturor popoarelor pământului ăstuia, visele minunate, visate de toate neamurile, în stare de trezie binecuvântată…Basmele danezului Andersen, care-mi smulgeau lacrimi de înduioşare, pure ca roua florilor, în zori  -  ale francezului Perrault, care-mi holbau ochii cât cepele, de curiozitate şi încântare  -  cele culese de  românul Ispirescu, precum şi cele ale ghiduşului Creangă  -  totdeauna făcându-mă să-mi crească inima de mândrie pentru izbânzile lui Făt-Frumos, ori ale fraţilor săi întru vitejie, isteţime şi milostivire a inimii  -  fermecătoarele şi atât de rafinatele basme ale spiritualului Edouard Laboulaye, care-mi amestecau lacrimile de compătimire cu lacrimile de râs, şi cele ale germanilor  Grimm, în care zvâcneau cele mai sprinţare personaje şi întâmplări   -  o, şi, mai cu seamă, spiriduşul Nils, al suedezei Selma Lagerlöff   -   Nils, care a zburat, ca să devină bun şi înţelegător cu animalele, pe spinarea gâscanului Martin, cu gâştele sălbatice, peste ţinuturile vrăjite ale Nordului…şi basmele, fără seamăn de ciudate şi minunate, care-mi dădeau frisoane de emoţie necontenită, ale înţeleptelor şi greu încercatelor , de duhuri şi istorie,  popoare ale Asiei…şi înfiorător, înfiorător  de frumoasele basme ale lui Hoffmann…în urma cărora m-am îndrăgostit, incurabil, de zâna-şerpoaică…

O, Doamne, câte vieţi am trăit în acele nesfârşite şi, totuşi, atât de prescurtate ceasuri…

Mă văd, cu ochii amintirii, mai târziu  -   când, de-acuma, învăţasem, cu nesaţ, să citesc, ca să-mi pot continua  şi termina , singur, basmele întrerupte de tatăl meu, când mă despacheta, din parafină ori nămol (şi, deci, nu mai era nevoie de momeala şi înşelăciunea vreunei poveşti de demult…). În jurul meu (eu, un pici de 9-10 ani) -  pe treptele dintr-un hol de sanatoriu  -  puzderie de pici încă şi mai mici decât mine, ascultându-mă, cu gura căscată, cum le povesteam atâtea bazaconii   -  cât amintindu-mi fragmente  din poveştile citite de tatăl meu, cât născocind, cât brodindu-le ( pe moment şi pe potriva auditoriului   -  dar şi pe calapodul de croială al poveştilor profesioniste, în definitiv…). Nu minţeam pe nimeni: călătoream, călătoream cu foc şi de zor, luându-mi tovarăşi de drum (curioşi nevoie mare) puzderia de copii din sanatoriu. Cu cât le spuneam mai mari năzbâtii, cu cât vedeam ochii lor căscându-se , către gura mea, mai avizi de “şi mai şi”  -  cu-atât căpătam certitudinea că am depăşit fruntarii secrete, spre lumi minunate, pe care, puţini înaintea mea ( de fapt  -  nici unul şi nimeni -  numai eu singur, în peştera cu minuni şi comori) -  nu că nu le atinseseră, dar nici nu le-ar fi trecut prin minte că există.

-Hai, spune odată, şi ce-a făcut?…Nu se poate! Auzi, măi! Chiar aşa! Ura! A învins! I-a bătut pe zmei!…şi pe căpcăun, ce l-a mai păcălit!…Tii! De-aş fi fost şi eu , acolo  -  ce i-aş mai fi făcut! (nici nu ştia că chiar fusese, de-adevăratelea, şi câte nu făcuse!…).

Ce n-aş da ca toţi (sau cât mai mulţi copii din ziua de azi) să fie tot atât de naivi şi curaţi la suflet şi dispuşi la vis, pe cât erau copiii copilăriei mele…

 Cât mă doare sufletul auzindu-i , pe copiii de azi, cum  dau,  ucigător de tare, casetofoanele, asasinând, inconştienţi, orice duh viu, trăitor în aer sau ape,  orice zână, orice spiriduş binevoitor şi plin de incuri  -  orice putere de vrajă, pe mii şi mii de kilometri, jur-împrejur…ba chiar pe mii şi mii de planete şi stele,jur-împrejurcontinuare....