RECENZII

| PRIMA PAGINA | INAPOI

 

SOTERIOLOGIA IUBIRII. IMN AL GLORIEI RE-TRĂIRII SINELUI ÎN UNIVERSUL CREAȚIEI, PRIN IUBIRE DIVINĂ: VOLUMULFIIND, DE THEODOR RĂPAN

 

 

Un adevărat regal de poezie ne-a invadat, în trecutul an 2013, dinspre sonetistul teleormănean, THEODOR RĂPAN (celebru, de-acum, prin Evangheliile sale cele patru, pline-depline, în aria lor  semantică [1] !)  Volumul actual și cel mai proaspăt, intitulatFIIND [2] (ca o mărturie și ca un IMN al Gloriei Re-Trăirii Sinelui, scăldat, din nou,  în Universul Creației, iscat din preaplinul IUBIRII DIVINE! – gerunziul transfigurând, întru Eternitate, FIIȚAREA) - se vrea (prin conținut și masivitate – 784 de pagini!) o replică a ”Canțonierului” lui Francesco Petrarca – 1304-1374 (de la nașterea genialului florențo-arretin, se împlinesc 710 de ani!) - și nu-i lipsesc prea multe, pentru a-și atinge ținta secretă. Poate, în primul rând, o mai echilibrată constanță a filosofiei interioare și, apoi, a expresiei.

Volumul  FIIND (365+1 [3] iconosonete), al lui THEODOR RĂPAN , este, după socoteli îndelungi ale subsemnatului, a 17-a carte de autor (și trag nădejde să nu mă înșel!), a hăruitului nostru sonetist, de baștină  româno-teleormăneană.

 

O carte care este splendidă, spiritual, prin poemele sale, cu parfum florentino-valah (sonete șlefuite, vorba Poetului Pădurii Nebune/Deli Orman: ”până la os!” – și, cu adevărat, foarte greu poți ”vâna” vreun șchiopătat de ritm! - dar, niciodată, un amurg de rimă!), și devine extrem  de agreabilă, prin excepționalele gravuri renascentiste, ale lui CESARE RIPA (”Cu ilustraţii din CESARE RIPA - „DELLA NOVISSIMA ICONOLOGIA” - Padova, 1625”).

 

Cartea este segmentată/împărțită după anotimpuri și luni – numite conform tradiției și subnumite, doar aparent, conform simbolisticii antice și/sau renascentiste – în realitate, subtitulatura (extrem de elegant-poetică, trebuie să recunoaștem! – prin frontispicii, cum ar fi: Lacrimi de bazileu, Taina lăuntrului, Scrisori din Amalthea, Acatistul iubirii etc.) se raportează la trăiri și experiențe interioare personale:

 

I-GERAR – Taina lăuntrului;

II-FĂURAR – Cămașa lui Nessus;

III- MĂRȚIȘOR – Scrisori din Amalthea;

IV-PRIER – Pacalia;

V-FLORAR – Sonete în aqua forte;

VI-Cireșar – Lacrimi de bazileu;

VII-Cuptor – Ars amandi;

VIII – Gustar – Fructul oprit;

IX-Răpciune – Lampa lui Aladin;

X-Brumărel – Orb în lumină;

XI-Brumar – Evlavii;

XII-Undrea – Acatistul iubirii;

…și, în fine: Sonetul bisect!pentru ritmul cuaternar, al Terrei Cruciate…

 

Poetul sonetist THEODOR RĂPAN este un petrarchist autentic (dar nici pe sonetistul-sculptor nu-l dă uitării, pe ”divinul” Michelangelo: ” Cu Michelangelo nimic nu piere:/În mine rugul, flacăra în tine!/Fac parastas credinţei, pe albine/Trimit spre ceruri glas de-napoiere” – cf. Sonetul CCXCVIII) - senzual, dar nu lasciv (”Fiind ecou nespuselor cuvinte/Port gând smerit de înzăuat iubirea,/Pohtirea ochiului aduce ştirea:/ Ah, gura sufletului nu mă minte! – cf. Sonetul I): pe trunchiul său italienizant se altoiește, din izbucnire pătimașă în izbucnire pătimașă, un sonetist din ce în mai eminescianizant, prin Vis/Visare și Pătimire-întru-Necuprins:: ”Visul visat visează, Doamne, visul,/Gândul gândit pe sine se gândeşte,/Eu voi muri cândva, pe româneşte/Şi-n locul tău voi scrie Necuprinsul” – cf. Sonetul IX.

 

Patru obsesii majore, ale sonetistului THEODOR RĂPAN:

 

1-IUBIREA și FRUMUSEȚEA, ca factori DEMIURGICI (complementar!: ”De tine azi sunt trist ca niciodată,/Zeiţa mea cu noaptea prinsă-n plete,/Izvoarele iubirii-mi ţin de sete,/Cum să te las splendorilor furată? – cf. Sonetul III) – ca și Petrarca, și THEODOR RĂPAN dezvoltă, în Poezia sa, o adevărată teorie despre soteriologia Iubirii! - 

 

2-CUVÂNTUL/LOGOS/NOMOS DEMIURGIC (”Uşi făr’ de chei deschid cu gândul, mamă,/Şi-n temniţa Cuvântului mi-e bine” – sau:  ”Priveşte-mă, Lumino, sunt divinul/Pe care-l tulbură demult Cuvântul” – cf. Sonetul V),

 

3-ARTA/ARTISTUL/ORFISMUL/ATITUDINEA HRISTICĂ - doar prin autojertfire, se poate năzui spre Revelațiile Cerului și Tainelor-Fântâni (”Setos de Cântec ard stindarde mute,/Fântânile, sleite, îmi beau Clipa”) - și

 

4-TIMPUL/NEMURIREA – de fapt, Exorcizarea de Timp-Istorie, prin Patimă -Pătimire și Artă/Neprihana Ablutivă a Artei Nemuritoare - și, evident, prin ”preaplinul iubirii”, de sorginte divină, deci cu enorme valențe soteriologice (”Mă simt de iarnă prins ca-ntr-o capcană,/Zăpada nemuririi se afundă,/Văpaie sunt! Văpaia naşte undă:/Ah, inimă, neprihănită rană!”). Sau: ”Vai, Doamne, cât mai e până departe?/Azi, cum să-ngădui chinul ce-ntârzie/Regretul? Doar căinţa reînvie!/Mult timp mai am iubirii să-i fac parte?” – cf. Sonetul CCCIII.

 

Iubirea combină, logic, Inițierea întru Frumos și Nemurirea (pe de o parte), cu Transfigurarea întru Floare și Mire (pe de altă parte) – întru HIEROGAMIA-NIMB: ”Ea, Dragostea, înspină trandafi rii!/Opreşte-mă să-ndur şi nu socoate/Că-n nimbul florii se ascund toţi mirii!” – cf. Sonetul XIII.

 

Meritul primar, petrarchian și răpanian, deopotrivă (în concepție, cel puțin!)  - constă în estomparea, cât mai înaltă (neipocrită, dar exasperată de dorul de spiritualitate/respiritualizare a Sinelui, ca restaurare a SINEI COSMICE!), estomparea cât mai ”dureros de dulce”,  a ”sexului” vulgar și atât de vinovat de căderea și numai căderea ființei de sorginte umano-divină: ”Amor, te chem mereu să-mi fii aproape!/Madonei mele cere-i îndurare!/Pe unde-mi eşti? Absenţa ei mă doare!/Strecoară-i-te-n sânge şi în pleoape!/Tu, sol al vieţii mele trecătoare,/Cu trupul minţii foşnitor pe ape,/Dă jos armura genelor, să scape/De trudnica ivire călătoare!/Umil şi fericit prăsesc cuvinte,/Împerechez fiorul cu cinstirea,/Ecoul gândului o ia ’nainte.../Şi tot aşa, până ce istovirea/Apleacă tuiul inimii, fi erbinte,/Ea să m-aştepte-n prag! Prinos? Iubirea! – cf. Sonetul CLII.

 

Expresivitatea Logos-ului, ca Ordine Dumnezeiesc-Universală, se capătă, firește, prin inițierea întru Taina Creației, care este Taina/Misteriul Cavaleresc al Iubirii: ” Fiind ecou nespuselor cuvinte/Port gând smerit de înzăuat iubirea” (cf. Sonetul I) – Privirea Revelatorie trimite la Dorul Nepereche, prin care se obține, întru Alchimia Iubirii, Puritatea Hibernal-Printanieră a Artei, cea învingătoare, de fapt, sintetizatoare și transfiguratoare, la nivelul esențelor, a sezoanelor, în ETERNITATE (Zăpezile se contopesc, în Athanorul Poeziei, cu Zarzării în Floare!): ”Dor nepereche-mi mistuie simţirea,/Zarzării iernii îşi croiesc veşminte/Şi mă-nlumin străfulgerând morminte/Cu măşti de ierburi miruindu-mi fi rea./Plânsu-m-au iambii? Corbii scurmă-n lună/Cu gheara-ndurerată şi nebună/Sub primele silabe translucide./Şi scriu sonet după sonet într-una/Sperând că lacrima, doar ea, străbuna/Va-nmuguri tăcerea ce ucide...” – Tăcerea-ca-Mantră, ca Elixir Blagian, transfigurează Moartea, în MOARTE INIȚIATICĂ – și, iată cum SONETUL devine instrumentul soteriologic al INVIERII HRISTICE!

 

Singura Glorie Regală, pe care THEODOR RĂPAN o admite: Gloria prin Cuvânt (”Ah, nu mă lasă gloria-mi regală/Şi nici nu vreau să dau azi socoteală/Spre a-nlumi nimicul, o himeră!”) – Logos-ul este singura Armă/Armată Celestă (”Cuvintele îmi sunt oştiri vernale,/Zidirile luminii mă aşteaptă,/Topiri vuinde braţele îndreaptă:/Refac doiniri de jad, monumentale!”), prin care merită și chiar trebuie să fie cucerite Lumea și, Iubirea. Din nou, două complementarități semantice, la THEODOR RĂPAN!

 

Iubirea fiind echivalentul semantic-demiurgic, al Armoniei Cosmice a Creației/POEZIA SACRĂ  Poetul poate să-și ofere și sincope terestre ale Iubirii, în favoarea Armoniilor Celeste ale RIMEI POETICE: ”Vei îndrăzni, Madonă, cu asprime/Să mă condamni? O, nu, nu mă desfide!/Pierdut pe veci, mă exilez în rime!” – cf. Sonetul CCXCIV.

 

…În definitiv, Iubirea cu cadențe terestre a provocat Căderea – atunci, expierea să se facă (chiar dacă se cam încalcă scripturistica veterotestamentară…) nu prin Femeia Terestră, ci prin Ipostaza sa MARIANICĂ – POEZIA (ei, da, Poezia, în Ipostaza ei Marianică, de Poezie a Duhului, ”melanholizând” după Armoniile Paradisiace -  repară” relațiile Poetului cu Biblia, de data aceasta, pe linie neotestamentară!): ” Nu stă-n Scriptură, dar, conform uzanţei,/Completul ştie – întrebaţi şi luna:/Un singur vinovat e, Tu, Femeie!” – cf. Sonetul CCLIII.

 

Și, astfel SONETUL devine principalul instrument soteriologic al umanității! – el conținând și Iubire-Armonie, dar și Puritatea Marianico-Hristică, Resurecțională,  a Iubirii: ” Păzeşte-mă, am lira-n toropire,/Să strig, nu pot – sonetul meu răzbate!/La miezul nopţii facă-se dreptate:

Sub praporii-nvierii fi -voi mire!” – cf. Sonetul CCXLVI.

 

Ceea ce-l face foarte român și uman, pe acest sonetist de excepție, este atitudinea sa profund creștin-ortodoxă, iconodulă. Deși, nu neapărat dogmatic-convențională – ci, chiar, posibil de regăsit în folclorul cu arome antic-dacice! – spre exemplu, atât de eminesciana reinterpretare a mitului solaro-selenar, adică, mai exact: apollinico-artemizian, al Dalbilor Pribegi!: ”Lumina din icoană plânge-ntruna,/Pe cer rămas-au soarele şi luna/Să-mi binecuvânteze pas şi floare” (cf. Sonetul IX).

 

Melanholia” romantic-eminesciană, dar și albrechtdürer-iană (”De dor nebun ascund Melanholia//Jertfire sugrumată” – cf. Sonetul XIV), ca și thanaticul  – sunt sublimate (în excelentul Sonet XVIII), prin Iubire Dionysiacă (cel puțin, așa este indicată de către autor…), în Albinele Hyblei Olimpiene [4] , cele având funcție soteriologică și psihopompă (ca și Calul, care inițiază întru ”roata” Moarte-Înviere, prin intermediul Somnului/Visare, ”lavina de-ntuneric” – in : ”înflorirea migdalui” marianico-hristic: ”De vii la mine, potcoveşte-ţi calul!/Cin’ să mă tragă-n fugă azi pe roată?/Lavină de-ntuneric, neaflată,/Iubirea mea-nfloreşte-n somn migdalul” – cf. Sonetul XVIII) : ”Bătrân de-acum, mă paşte depărtarea:/Ce bun e vinul când îl bea uitarea/Şi ce ferice-i Moartea! Nu-i sunt frate!/Te du, femeie,’n crânguri pe albine,/Căci nimeni nu muri-va-n loc de mine:/Tu dragoste îmi vei aduce, poate...”! Otrăvirea prin iubită/iubire este/se face, de fapt,  cu V.I.T.R.I.O.L.-ul alchimiștilor, căci produce înflorirea, prin gestul ritualic al ”rostogolirii”: ”Din mâna ta voi bea otrava toată(…)/Rostogolindu-mă în gol deodată(…)/Iubirea mea-nfloreşte-n somn migdalul”

 

…Ciudat! Uneori, sonetistul petrachist THEODOR RĂPAN  devine, pentru puține, dar semnificative clipe, barochist levantin (”Apusul se topeşte-n mahmudele,/Oglinzile îngână spovedanii,/La balul tău veniră curtezanii –/Cătuşele-ntristării-mi sunt inele!” – cf. Sonetul XXIII), dar și romantic întârziat, poesc (”Zadarnicul înfi ge colţi în mine/Iar moartea, hâdă, râde pe-nfundate” – cf. Sonetul XXVI), ba chiar parnasiano-lecomtelisl-ian (”Ţi-am ridicat un loc pentru vecie/Spre a te şti panteră şi femeie”), alteori, cvasi-simbolist (prin corbii lui Bacovia și ai lui Tradem al nostru…: ” Neîncetat, vai, corbii vor dreptate/Făcând lumina una cu pământul!” – cf. Sonetul XIX) și cvasi-impresionist (probabil , conform propriei doctrine, a reflintextului  (reflex literar intertextual…): apar, uneori ”opalul” și ”topazul” (”Miresmelor cu trupul de lavandă,/Topaze fine ’ndoliind vegherea” – cf. Sonetul XII) minulesciano-verlaine-iene, alteori, ”absintul”, specific unor întregi generații, simbolisto-impresioniste (”Ianuarie mă ceartă, ’mi beau absintul!” – cf. Sonetul X) - și, chiar, încercând experiența singurătății și angoasei expresionist-existențialiste: ”Mă tem de tine-n vis, singurătate!” – cf. Sonetul XXII.

 

Dar:

 

Cine vrea să guste și, apoi, să vorbească, în cunoștință de cauză, despre Poezie românească adevărată, despre zbaterile cele mai profund umane, turnate în bronzul expresiei strălucit-clasice, va fi nevoit să se refere, implicit, în zilele noastre, și la THEODOR RĂPAN.

 

Poezia sa, deși răvășită, parțial, la nivelul semanticii de adâncime, de pre-simțiri (…și de ”post-simțiri”, cum ar zice un alt Poet român contemporan, adept al ”revizuirii coordonatelor interioare, ale vieții umane contemporane”, spre spiritualitate – profesorul  universitar doctor, de la Universitatea din  New Mexico și Părinte al Pradoxismului Mondial, dl FLORENTIN SMARANDACHE!) ale angoasele timpului său și de foarte legitimele atitudini ale pătimirii soteriologico-hristice - este una care atinge, nu de puține ori, desăvârșirea, în ritmul vitalist al stihurilor, dar și în cel al trăirilor lirice. De un rafinament rar întânit, mai ales în peisajul apocaliptic al Poezei actuale (dacă mai putem vorbi, cât de cât, despre așa ceva!),  THEODOR RĂPAN  este nu un rătăcit, printre sălbatici, ci un adevărat și încăpățânat luptător, pentru NĂDEJDEA MÂNTUIRII ARMONIEI LUMII TERESTRE!

 

Luptător, cu incredibile resurse, pentru recuperarea și restaurarea, în lumea aceasta căzută, a Frumosului, întru Duhul Umano-Divin Resurect!

 

El, THEODOR  RĂPAN, nu e surd la realitate, ci are curajul (apropiat de demența senină hölderlin-iană!), de a impune EL ritmuri lumii, refuzând să accepte sincopele thanatico-apocaliptice, care i se propun, ca surogate de viață/ritm vital. THEODOR  RĂPAN  vrea VIAȚĂ AUTENTICĂ/SACRĂ, tot așa cum el-Poetul creează POEZIE AUTENTICĂ/SACRĂ - și VIAȚA SACRĂ nu poate fi concepută, înafara Ritmului Divin Restaurat – a IUBIRII!

 

Adică, nimic nu este definitiv pierdut, în acest eon smintit de la orice normă/nomos, dacă se reînvață Iubirea-ca-Factor-de-Retrăire-întru-Celestă (și se estompează, pe cât posibil, și non-ipocrit, factorul anti-spiritual, al Căderii Adamice, ”sexul”!)  - prin acordarea, din nou, a lumii întregi, la Soteriologia Iubirii!

 

SONETULUI i se restaurează, prin renascentiști, deci și prin Duhul renascentist al lui THEODOR RĂPAN  - după moda/rețeta petrarchiană (binecuvântată Terapie!), valențele soteriologice, prin Magia Armonică, dar și prin aceea a Rigorii-Logos -  dar, mai ales, prin SIMBOLISTICA (direct cosmico-divină!) RESURECȚIONALĂ, a cifrei 12: 4 X 3 încifrează, de fapt, semnificația adâncă a reîmpăcării Dumnezeului-Demiurg, cu Omul, a Pământului (4) cu Cerul (3). Și credem că nimănui nu-i poate scăpa dubla simbolizare numerologică a acestei soteriologii, din CONSTRUCȚIA SONETULUI:

 

1-pe de o parte, RIGOAREA DEMIURGICĂ a celor 12 stihuri (ultimele două versuri marchează concluzia/”morala”, cu accente definitive/implacabile, divin-vaticinare) - pe de alta:

 

2-NUNTA-HIEROGAMIA, întru SFERA PLATONICIANĂ, dintre catrene și terține…!

 

(Sonetul de întemeiere, cel italiano-provensal - este profund creștin, fiind conceput chiar sub Semnul CRUCII: catrenul 1 își caută terțina 1, catrenul 2 își caută terțina 2 – ÎNCRUCIȘÂNDU-SE!)

 

Magia stihului/stilului lui THEODOR RĂPAN constă, esențial, chiar din Instaurarea Incantației Vieții întru Demnitatea Frumosului – Incantație prin care Orfeu și Hristos sunt ajutați să recupereze lumea noastră ”modernă”, căzută, adică (dacă ne raportăm la episodul Grecia, din eminesciana poemă vaticinară, ”Memento mori”!), în bezna și labilitatea ”oceanului” (…deși, mulți am fi ispitiți a o numi, mai curând, ”mlaștină sleită”!), prin autosacrificii armonice, întru   PARADISUL MUZICII SFERELOR CELESTE.

 

                                                                                  prof. dr. Adrian Botez

 

 



[1] - 1- EVANGHELIA INIMII ANOTIMPURI – Jurnal de poet (Editura „Semne”, cu ilustraţii de Damian Petrescu, 2010);  2-EVANGHELIA CERULUI ZODII DE POET (Editura „Semne”, cu operae grafice de Damian Petrescu, 2011); 3-EVANGHELIA TĂCERII SOLILOCVII (Editura „Semne”, cu opere grafice de Damian Petrescu, 2011); 4-EVANGHELIA APOCALIPSEI EPIFANII (Editura „Semne”, cu opere grafice de Damian Petrescu, 2012).

[2] - THEODOR  RĂPAN,vol.  FIIND, Editura Semne, București, 2013.

[3] - SONETUL BISECT , CCCLXVI : Ultim Sonet! Sunt  viu după corridă!, p. 765.

[4] -Albina – simbol al sufletului; uneori, este identificată, în religia grecilor antici, cu Demeter. Are funcție transfiguratoare și psihopompă. Ființă de foc: la greci, este întruchipare a preoteselor Templului de la Delphi, ”a prorocițelor, a sufltelor curate ale inițiaților, a Spiritului și Logos-ului. Albina purifică prin foc și hrănește, prin intermediul mierii: cu focul arde (la modul soterilogic, zicem noi!), iar strălucirea ei liminează” – cf. Jean Chevalier/Alain Gheerbrant, Dicționar de simboluri, Ed. Artemis. Buc., 1994. La daci, Albina are funcție de Co-Demiurg, lucrând, dimpreună cu Zalmoxis, la Construcția Universului.