ARTICOLE

| PRIMA PAGINA | INAPOI

 

DRAMATICA EPOPEE VALAHĂ – PRIN MONOGRAFIA UNUI CUVÂNT: LA ÎNCEPUT FOST-AU SÂGA, SÎGETUL, SIGINII, APOI SARMISEGETUSA…(monografia unui cuvânt pelasg>valah), de  ION PACHIA-TATOMIRESCU [1]

 

ION PACHIA-TATOMIRESCU (n. 16 februarie 1947, Tatomireşti, judeţul Dolj) este numele uneia dintre cele mai puternice, autentice şi autoritare personalităţi culturale, din România ultimelor decenii. Autor a cca 50 de lucrări, ştiinţifice şi beletristice, filolog şi doctor în ştiinţe filologice (cu teza Generaţia resurecţiei poetice din 1965 – 1970), poet, prozator, teoretician (unul dintre fondatorii paradoxismului mondial), critic, istoric al culturilor / civilizaţiilor, al religiilor, lingvist, publicist, editor şi traducător – numele său se leagă, în primul rând (şi s-a făcut pregnant remarcat!):

– în poezie, de o/printr-o nouă specie literară, premieră mondială: SALMULcea mai scurtă poezie cu formă fixă din istoria literaturii universale, mai exact spus, «un distih, în care versul prim are măsura 2, un troheu, fiind stihul „un-doi-irii“ („undoirii“ / „îndoirii“) Întregului Cosmic, şi, versul secund, măsura 4, o zalmoxiană pereche de trohei...» (I. P. T., Salmi..., p. 5). Invenţia” lui ION PACHIA-TATOMIRESCU (păcat că filologii n-au, şi ei, precum tehnicienii, dreptul la un Birou Mondial al Omologării Brevetelor de Invenţie!) este deja „omologată“, prin recunoaştere şi citare/explicitare, atât de esteticieni din Belgia, ca Paul Van Melle («Salmes est fait uniquement de poèmes à forme fixe de ce nom, plus brefs encore que le haïkou japonais, car ils sont fait d’un trochée et d’un tétrasyllabe; il n’est pas facile de s’habituer à ce rythme...» – în revista Inédit, nr. 153 / 2001), cât şi din Franţa, ca Jean-Claude George («Le Salme est la plus courte poésie fixe de l’histoire de la littérature; le triplement du salme – proche du haiku – donne le trisalme...» – în Art et Poésie, nr. 177 / 2002);

– ca istoric al culturilor / civilizaţiilor, al religiilor, este printre cei mai fervenţi, eficienţi, consecvenţi şi erudiţi apărători ai nobilei cauze a pelasgo-traco-dacismului  - prin lucrări/studii extrem de bine documentate, argumentate, curajoase şi serioase (multimea de atribute nu este, nicicum, redundantă, ci teribil de firav-acoperitoare de realitate!), dintre care se detaşează: a-DE LA MIORIŢA LA ZALMOXIS, în care, după cum certifica ROMULUS VULCĂNESCU, încă din anul 1984, ION PACHIA-TATOMIRESCU «pledează pentru rădăcinile „mioritice“ ale Zalmoxianismului, apelând, mereu, la implicaţiile zalmoxianiste ale conţinutului Mioriţei (“tema transsimbolizării baladei în Zalmoxianism cedează locul temei transformării Zalmoxiansimului în baladă. Ideea dominantă a acestei relaţii este aceea a seninătăţii protagonistului „mioritic“ în faţa morţii, care reeditează pe plan epic seninătatea dacică în faţa morţii solului către Zalmoxis”); b-ZALMOXIANISMUL ŞI PLANTELE MEDICINALE, interdisciplinare studii de istoria limbii pelasgo-thraco-dace (abordând numele de plante medicinale cogaionice), de botanică, de etnoiatrie, sau de medicină zalmoxiană (pelasgo-thraco-dacă / valahă), vol. I, II, Timişoara, Editura Aethicus, 1997; c-DACIA (DACOROMÂNIA) LUI REGALIAN / REGALIANUS’ DACOROMANIA – THE INDEPENDENT STATE OF DACOROMANIA (258 – 270), FOUNDED BY REGALIANUS, THE GREAT GRANDSON OF THE HERO-KING DECEBALUS, lucrare de istoria antică a Pelasgilor / Valahilor (în română şi engleză; traducerea în limba engleză: Gabriela Pachia), Timişoara, Editura Aethicus, 1998; d-ISTORIA RELIGIILOR, vol. I (Din paleolitic / neolitic, până în mitologia pelasgo-daco-thracă – sau valahică / dacoromână), Timişoara, Editura Aethicus, 2001; şi, cea mai recentă  încununare a muncii şi înverşunării/consecvenţei epistemologice a cercetătorului tracolog ION PACHIA-TATOMIRESCU: e-“LA ÎNCEPUT FOST-AU SÂGA, SÎGETUL, SIGINII, APOI SARMISEGETUSA…(monografia unui cuvânt pelasg>valah), Timişoara, Editura Waldpress, 2012.

ION PACHIA-TATOMIRESCU este membru activ al Uniunii Scriitorilor din România (din anul 1980), este unul dintre membrii fondatori ai Societăţii Române de Haiku (din 1990) şi ai Academiei Dacoromâne din Bucureşti (din 1996), membru al Asociaţiei Istoricilor Bănăţeni (din 1992), membru al Société des Poètes et Artistes de France (din 1999), membru al Academiei de Ştiinţe, Literatură şi Arte din Oradea (din 2004), membru al World Poets Society / Société Mondiale des Poèts (din 2007). Binemeritate (dar nu şi îndestule, având în vedere valoarea muncii/roadelor muncii sale!) recunoaşteri ale muncii i-au fost acordate astfel:

La 29 august 1991, International Writer (University of Colorado at Boulder – U. S. A.) acordă lui ION PACHIA-TATOMIRESCU un Certificat for Excelence.

– La 26 iunie 1999, Société des Poètes et Artistes de France acordă lui Ion Pachia-Tatomirescu III-ème Prix Vitrail Francophone (ION PACHIA-TATOMIRESCU a intrat în acest concurs din 1988 cu ciclul de poeme Cosmia şi Zoria).

– La 31 mai 2000, Academia Dacoromână din Bucureşti încununează pe ION PACHIA-TATOMIRESCU cu Premiul Deceneu, «pentru promovarea valorilor dacoromâneşti».

– La 30 iunie 2003, Universitatea Tibiscus din Timişoara – Facultatea de Jurnalism acordă lui Ion Pachia-Tatomirescu o Diplomă de Excelenţă.

– La 14 septembrie 2004, Festivalul International de Creaţie Religioasă de la Timişoara îi oferă lui ION PACHIA-TATOMIRESCU Premiul Dosoftei (pentru opera publicată până la acel moment).

– La 7 octombrie 2004, Colegiul Naţional Bănăţean din Timişoara îi acordă lui ION D. PACHIA (ION PACHIA-TATOMIRESCU) Medalia de Onoare, bătută în bronz, «pentru recunoaşterea internaţională a creaţiei sale artistice».

– La 27 septembrie 2005, Asociaţia Română pentru Patrimoniu – din Bucureşti – acordă Diploma de Excelenţă profesorului dr. ION PACHIA-TATOMIRESCU, «pentru studiile de daco-românistică şi pentru activităţile de „editor naţional“».

– La 2 septembrie 2006, Biroul de Informare al Consiliului Europei din Republica Moldova şi Salonul Internaţional al Cărţii din Chişinău (ediţia a XV-a) acordă Premiul pentru Eseu cărţii Generaţia resurecţiei poetice, de ION PACHIA-TATOMIRESCU (Editura Augusta, 2005).

– La 9 octombrie 2006, Asociaţia Astra Română pentru Banat, Porţile de Fier şi Românii de Pretutindeni – din Timişoara – conferă Diploma de Onoare d-lui prof. dr. ION D. PACHIA, «pentru excepţionala contribuţie la propăşirea culturii şi limbii române».

 – La 15 decembrie 2007, C. P. E. Libertatea din Novi Sad / Serbia conferă d-lui prof. dr. ION D. PACHIA, membru Honoris Causa al cercului Lumina, Medalia de Aur Lumina-60.

***

...Avem în faţă (fie că suntem conştienţi, fie că nu!) un adevărat monument al valahicităţii noastre (atât de furibund contestată, azi, de către Bandiţii Lumii!): “LA ÎNCEPUT FOST-AU SÂGA, SÎGETUL, SIGINII, APOI SARMISEGETUSA…(monografia unui cuvânt pelasg>valah). Putem să nu fim de acord cu multe dintre amănuntele ideatice, zămislite de cartea lui ION PACHIA-TATOMIRESCU (spre exemplu, semi-ocultarea cuvântului “thrac” [THRAKES = Luminaţii, Sfinţiţii – ...noi ştim că moşii noştri aveau DUBLĂ ÎNRĂDĂCINARE, în Pământ şi în Cer...cum, azi, se citeşte în fiecare dintre cele PATRU ÎNTR-UNUL blazoane medievale valahe: BOUR-ACVILĂ, şi PARDOŞII „CU SPADE/SIGINI” – în avers şi-n revers! – precum Dubla Funcţie Sacrală Zalmoxiană, Cei Doi GEMENI Divini!]...sau “iertarea”, oarecum naivă şi anistorică, a corifeilor Şcolii Ardelene, care corifei, afară, să zicem, de Petru Maior, au trădat ideea de “valahism”!...etc.) – dar nu avem cum să-i negăm CĂRŢII ACESTEIA, în niciun fel, TEMELIA de idei!

Întru aparenţă, dintr-o simplă răsfoire a impozantei lucrări, cititorul este tentat să dea dreptate modestiei autorului, care-şi subintitulează cartea „monografia unui cuvânt pelasg>valah”. De fapt, o lectură onestă descoperă mult mai mult – mai precis, descoperă, scrisă în registru aparent neutral-ştiinţific, epopeea tragic/dramatică a unui Neam – desluşită prin intermediul arheologiei (etimologice) încăpăţânate (în final, REVELATORII!), asupra unui cuvânt: “SÂGĂ”!

La nivel strict formal, cartea (total: 236 pagini, format mare) are patru părţi (inegale, ca întindere tipografică):

I - Arutéla>Arudéla>Arudéal>Ardeál (pp. 7-38);

II - Maris>Mureş, Maramaris >Maramureş, Maramarisia> Marmaţia, sau Ţara Dacilor de pe Mureşul Mare/Tisa“ (pp. 41-56);

III - Pelasgii >Valahii – „marii anonimi, prin imperii/istorii“ (pp. 59-108);

IV - La început fost-au SÂGA, SÂGETUL, SIGINII, apoi SARMISEGETUSA (monografia unui cuvânt pelasg>valah: SÂGĂ) – pp. 111-226.

SARMISEGETUSA (“CENTRUL SPIRITUAL PELASG”, la care ajunge, în mod desăvârşit firesc, întregul demers, de reconstituire demonstrativo-etimologică, de la “sâgă” (“gresie,  lespezi / stâncicf. p. 116), până la…“SARMISEGETUSA”, însemnând “FORTUL/CETATEA DE PIATRĂ-DE MUNTE A  LUI SARMIS” (Sarmis fiind “rege-zeu-medic” pelasgo-thrac – acelaşi cu cel ce face obiectul epico-liric al două dintre poemele eminesciene, din eposul thracic al Aminului nostru: SARMIS şi GEMENII) a fost (şi va rămâne, în veci, în Cronica Akasha! – dar şi în memoria unor istorici oneşti, dureros şi suspect de puţini, e drept!) EPICENTRUL MARII EPOPEI TRAGICE A NEAMULUI VALAH/ROMÂNESC ŞI, DECI, AL ADEVĂRULUI UMANITĂŢIIEPICENTRU evidenţiat/vădit, de-a lungul ultimelor veacuri, ÎN MOD INVERS/CATABAZIC (adică, semnalul ADEVĂRULUI MESAJULUI SĂU SACRAL fiind tocmai…NEGAREA sa furibund-blasfemiatoare şi, aparent, “ocultă”!), prin măcelul de oameni şi prin pângărirea, prin distrugere sistematică, a emergenţelor sacrului pelasgo-thracic:

26) SARMISEGETUSA – SARMIZEGETUSA – ZARMIZEGE-THUSA (< pelasgo-dac. compus: SARMIS- „SARMIS [aprox. 354 – 295 î. H., REGELE-ZEU-MEDIC-CTITOR AL DAVEI-CAPITALĂ A DACIEI – v. fig. 33-a, infra]“ + -SEGET „SÂGET“, „DROAIE DE SÂGI CIOPLITE“ / „ANDEZITURI“ + -TUSA „FORT ZALMOXIAN“, „TUSĂ“; vectorizarea semantică a toponimului: „fortul [Tusa] sâgetului lui Sarmis“) – capitala Daciei (în pereche zalmoxiană de mic – mare: 1. capitala religioasă a Daciei: Sarmisegetusa Mică [la altitudinea „blândă“ de 1200 m, aflată „sub protecţia muntelui sfânt“, Cogaionului Mic, cel ce are – magic-religios – cea de-a zecea „terasă“ frântă, spre „a fi magic-analogic“ unsprezece, „căci de zece nu se trece, totul reluându-se în sacră spirală, de la unu-geminat, 11“, cunoscut astăzi sub numele de Grădiştea Muncelului]; 2. Sarmisegetusa Mare de la poalele / piciorul-de-plai şi sub protecţia sfântului Cogaion Mare [„cucuionul“, numit şi astăzi Gugu, prin „transformarea“ oclusivei postpalatale surde, C- / K-, în sonora G-, prin închiderea vocalei labiale posterioare mijlocii, -o- în -u-, şi prin apocopa silabei ultime -ion], munte sacru având altitudinea „sever-totală a vârfului“ de 2291 m şi Peştera [lui Zalmoxe Întâiul, aprox. 1630 – 1555 î. H.; cf. PTIR, I, 42, reformatorul Zalmoxianismului din orizontul anului 1600 î. H.], puţin mai jos, Cogaion / Kogaion [nu Kogaionon !] la care se poate ajunge pe Râul Mare; Sarmisegetusa Mare este capitala politic-administrativ-teritorial-militară a Daciei antice, redenumită, după sinuciderea regelui-erou al Daciei, Decebal, din august 106 d. H., şi în cinstea cuceritorului, la puţină vreme după instaurarea puterii imperial-romane în câteva provincii ale aurului / metalelor şi sării din Dacia Nord-Dunăreană: Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa).

Tradiţiei – ori, mai exact spus, „oralităţii culte“ a Zalmoxianismului, graţie căreia s-a transmis până-n prezent, nealterat, numele sacru al capitalei Daciei, Sarmisegetusa –, i se raliază cele mai vechi documente istorice scrise, ÎN CIUDA ORDINULUI DAT DE ÎMPĂRATUL CUCERITOR DIN ROMA, TRAIAN, CA DACIA, RĂZBOINIC-EROICUL EI POPOR PELASGO(>VALAHO)-DAC ŞI CAPITALA ZALMOXIANISMULUI, SARMISEGETUSA (MICĂ), SĂ DISPARĂ, SĂ FIE RASE DE PE FAŢA PĂMÂNTULUI, ÎN CELE MAI BARBARE CHIPURI ANTICE, DE LA JEFUIREA, INCENDIEREA ŞI DISTRUGEREA TEMPLELOR DE CĂTRE ARMATA IMPERIAL-ROMANĂ, PÂNĂ LA UCIDEREA DIRIJATĂ A LIDERILOR, A ELITEI PREOŢEŞTI-MILITARE” – pp. 155-156 [2] . Şi, după Traian, „ordinul“ a fost respectat, parcă, mai abitir... – şi „înăuntrulVALAHIEI, şi ...„dinafară“!

Urmează, fireşte, argumentările, făcute de/prin cei puţini istorici oneşti (în paradigma şi sintagma spaţio-timpului!), în sprijinul afirmaţiilor despre DACIA SACRĂ şi despre SARMISEGETUSA-CENTRU SPIRITUAL TERESTRU (după ce a fost părăsit Centrul din Bucegi!) – prin texte antice şi mai puţin antice (multe greşeli şi manifestări de ignoranţă, ale acestor istorici, să sperăm că sunt doar...greşeli şi ignoranţă, iar nu semne ale crimei blasfemice premeditate!) – texte neuitate şi meticulos înşirate, cu comentariile şi amendările de rigoare, de către atât de rigurosul şi neliniştitul cercetător şi „scormonitor“ de Adevăr, ION PACHIA-TATOMIRESCU:

26-b) în Istoria romană, de Dio Cassius, datând din orizontul anului 229 d. H., reîntâlnim numele aproape neschimbat, doar cu vocala maximei aperturi, -a-, închizându-se anterior în -e-: «După ce [Traian] rândui acestea şi lăsă oaste la Zermizegetusa (Zερμιζεγέθούσα)... [în toamna anului 102 d. H.]» (LXVIII, 8, 3 / Fontes, I, 690 sq.);

26-c) în Cosmografia, scrisă prin secolul al VII-lea d. H., de Ravennatis Anonymi / Geograful din Ravenna, apare – într-o înşiruire de dave / oraşe-cetăţi din Dacia Nord-Dunăreană, cu un amendabil număr de toponime grafiate cu greşeli (datorate nu transliterării făcute de anonimul geograf creştin, ci scribilor superficiali din şcolile abaţiilor din acel secol) – şi numele capitalei Daciei (…) – Geograful din Ravenna, Cosmografia, IV, 7 / Fontes, II, 580).

 Autorii antologiei de sub egida Academiei Române, din 1970, Fontes Historiae Dacoromanae, II, precizează (cu privire la Cosmografia raven-niană): «În secolul al VII-lea, un autor creştin necunoscut din Ravenna a redactat o lungă operă geografică în cinci cărţi, intitulată Cosmografia, care cuprinde aproximativ 5300 de nume. (...) Materialul se află în le-gătură strânsă cu cel din Tabula Peutingeriana, iar elementele vechi sunt dintr-un prototip care a stat în baza lucrării Itinerarium Antonini, din secolul al III-lea.» (Fontes, II, 575). Geograful din Ravenna secolului al VII-lea d. H. corectează într-o bună măsură numele greşit („metatezat“) al capitalei Daciei din Tabula Peutingeriana, «Sarmategte XIIII» («Sarmizegethusa 14 [mile]» – Fontes, I, 740 / 741), desigur, în temeiul informaţiilor / izvoarelor sale din secolul al VII-lea d. H., în Sarmazege[t] (< Salmas „Zalmas“ / „Zalmoxis“ +  seget „sîget“, „lespezi / stâlpi de andezit“), în „sacrul“ toponim antic pelasgo(valaho)-dac (unde, după mai bine de o jumătate de mileniu de Creştinism, mai persista amintirea „sâgetului zalmoxian“), fiind posibilă apocopa celui de-al treilea element formant, -TUSA („fort“).   

Vasile Pârvan, în admirabila sa lucrare, GETICA, din anul 1926, abordează, fireşte, şi toponimia pelasgo(valaho)-dacă; numelui purtat de capitala Daciei (aşa cum se relevă atât din inscripţii, cât, mai ales, din «tabele de toponime după sursele documentare care le menţionează, analizate şi discutate din punct de vedere topo- şi geografic, ca şi filologic-lingvistic» – REtn, 183) îi acordă subcapitolul Zαρμιζεγέθουσα βασίλειον [Zarmizegethusa Basileion = Sarmizegethusa Regia], făcând o trecere în revistă a mai tuturor „istoriilor“ de până în acel anotimp al cercetării, din care – pentru Distinsul Nostru Receptor – spicuim: «M[anuscrisele] lui Ptolemeu mai dau în locul lui Z iniţial, ca şi chiar a celui de-al doilea, un Σαρμιζε- – [Sarmize] şi Σαρμισε- – [Sarmise]. Aceeaşi variaţie şi în inscripţii. Perfect cunoscut. Aşezat de Ptolemaeus destul de exact ca direcţie pe hartă, dar cu long[itudinea] şi lat[itudinea] greşite.» (PGet, 154).

(...)Marele geograf antic din Alexandria de Nil, din orizontul anului 150 d. H., uimeşte prin foarte marea apropiere a coordonatelor sale date Sarmisegethusei Regale (Zαρμιζεγέθουσα βασίλειον): 47o 50’ – 45o 15’  (Fontes, I, 544 sq.), de vreme ce exactitatea noastră revoluţionar-geografică, datorată măsurătorilor prin sateliţi, indică drept coordonate: pentru comuna Sarmizegetusa din judeţul Hunedoara-Dacia / România (perpetuare contemporană a Sarmisegetusei Mari): 45o 52’ latitudine nordică – 22o 78’ longitudine estică (altitudine: 570 m) şi pentru Sarmisegetusa Mică, sau CAPITALA ZALMOXIANISMULUI, azi, în ruinele din Grădiştea Muncelului, comuna Orăştioara de Sus, judeţul Hunedoara: 45° 37’ 23’’ latitudine nordică – 23° 18’ 43’’ longitudine estică (altitudine: 1200 m).

Pelasgo(>valaho)-dacul Sarmisegetusa (Zarmizegethusa, Sarmaze-ge[tusa] etc.) este un toponim rezultat prin compunere (şi – ca orice „cuvânt sacru“, de vreme ce desemna capitala Zalmoxianismului, ori a regelui-erou, Decebal – transmis cu „cea mai mare grijă“ a valahofonilor autohtoni), unde distingem trei elemente: (I) „SARMIS [onomastic dacic-dinastic / regal, desemnând regele-zeu-medic-ctitor al davei-capitală a Daciei, aprox. 354 – 295 î. H.]“ + (II) -SEGET- „SÂGET“ [„locul cu multe sâgi“, adică gresii, lespezi, cu „stâlpi-de-andezit“, cu „soare de andezit“, cu „temple de andezit“ etc.] + (III) -TUSA „fort [zalmoxian]“, întregul toponim având o clară vectorizare semantică, atestată şi istoriceşte, şi arheologic: „FORTUL [TUSA] DE SÂGET / ANDEZITURI AL REGELUI-ZEU-MEDIC AL DACIEI, SARMIS“ etc. etc. – cf. pp. 156-158. Ar fi locul de menţionat şi ce batjocorire înfiorătoare are loc/se produce, azi, în plin an de graţie 2013, cu sacrele ruine ale FORTULUI LUI SARMIS („SÂGELE” sanctuarelor devenind...TEMELII DE MOTELURI!!!)...intenţia finală fiind, evident, aneantizarea lor, dar întrebarea care stăruieşte este: PRIN COMANDĂ DE LA CINE ŞI DE UNDE?!

Fiecare dintre cele patru mari capitole are, în final, zona de sigle (“cifra de după siglă indică volumul – unde-i cazul – şi pagina de referinţă”, ne previne atât de scrupulosul autor). La fel, de-a lungul lucrării se etalează, acribios, 72 de figuri (sau hărţi) clarificatoare/edificatoare pentru text.

De observat că ION PACHIA-TATOMIRESCU preferă termenul de „pelasgi“, celui de „daci-thraci“, atunci când vrea să-i denumească, mai precis, pe strămoşii noştri (şi, deci, ai omenirii!). Sau, şi mai bine: „pelasgo[>valaho]-daci“ – cf. p. 9). Motivul este bine întemeiat, pe ştiinţa sacră a mitologiei, dar şi pe istorici străvechi şi, cum altfel, pe afirmaţiile iniţiatului NICOLAE DENSUŞIANU (care, la rândul său, l-a iniţiat, întru Duhul Pelasgo-Thracic, pe MIHAI EMINESCU), autorul „Bibliei Valahilor“ – „Dacia preistorică“:

I) Pelasg / Pelasgia – intrare în legendă, „plonjare“ în mit. În sacrul nume al fiinţării, în numele „fiitorimii“, întemeietorul de POPOR PELASG – „CEL MAI VECHI“ DIN EUROPA, IVIT „DIRECT DIN PĂMÂNT“, DIN TERRA-MUMĂ, ÎNTRU DESĂVÂRŞIRE ŞI ÎNTRU „SECUNDE GENEZE“ – NU PUTEA COBORÎ DECÂT DINTR-O ZEITATE, DIN „IREPRESIBILA“ NIOBE, FIICA LUI TANTAL ŞI NEPOATA LUI ZEUS: «Pelasgii, scrie Dionysiu din Halicarnas, şi-au primit numele de la Pelasg, [...] fiul Niobei» (Lib. I, 11 şi 17 / DDp, 582). Marele dramaturg antic, părintele tragediei, Aeschyl / Eschil (525 – 456 î. H.), în Suplicii (251 sq.), pune în gura lui Pelasg stihurile declinării miticei identităţi: Τού γηγενούς γάρ έίμ έγώ Παλαίχ-θονος / ίνις Πελασγος, τήσδε γής άρχηγέτης..., ceea ce, graţie autorului nea-semuitei DACII PREISTORICE, Nicolae Densuşianu (1846 – 1911), se tâlmăceşte cu fidelitate, din elină / greacă în limba pelasgă > valàhă: «Eu sunt Pelasg, fiul lui Palaechton, născut din Terra (Gaea), domnul acestei ţări, şi, după mine, regele său, s-a numit, cu drept cuvânt, Gintea Pelasgilor, ce stăpâneşte acest pământ.» (DDp, 582).

Ieşind, fireşte, din spaţiul mitic-pelasg, din sâmburii nenumăratelor legende despre autohtonii iviţi „direct din pământul Europei“, în realităţile arheologic-istorice despre cel mai mare / vechi popor european, ori, după cum suntem încredinţaţi de Herodot, în Istorii (V, 3), dacă ne raportăm la Eurasia, al doilea, «după neamul indienilor», constatăm, pe de o parte (1), că Poporului Pelasg îi corespunde – dintre orizonturile anilor 30000 şi 8175 î. H. – o impresionantă unitate religios-culturală şi, fireşte, lingvistic-pelasgă, de la Atlantic / Asturia, la Don / Volga, adică Poporul Pelasg are o inconfundabilă Europelasgie, şi, pe de altă parte (2), că seminţia anticilor Pelasgi nu a dispărut din „istorii“ şi constituie blândul Popor al Valàhilor (> Vlàhilor) Europei contemporane din inconfundabila şi bogata arie culturală / civilizatorie antică a Pelasgiei (de Centru, sau a Thraco-Daciei) – cf. pp. 59-60.

Din punct de vedere conţinutistic/semantic-problematizant, cartea lui ION PACHIA-TATOMIRESCU de AICI începe (chiar dacă, în logica istoriei, ARDEALUL AURULUI UMANITĂŢII este LEAGĂNUL (fiinţial şi spiritual!) AL OMENIRII – “INIMA CENTRULUI”! – şi, deci, a trebuit să-i ofere preeminenţă, de onoare şi sacrală, în înşiruirea capitolelor: “Desemnând provincia / „ţara“ aurului Daciei, toponimul Arutéla > Arudéla > Arudeál > Ardeál are „încărcătură semantic-sincretică“ aparte; radicalul – ca şi în hidronim – reverberează înţelesul-pivot de davă naturală, de râu, de pământ, de ţinut (ţară / provincie) unde „creşte“ / „înmugureşte“ aur, inducţia autoproiectându-l – dinspre multimilenare istorii – chiar şi în câmpul cromatic al „aurului verzui / verzuriu“, poate, pentru că „se întemeiază“ şi pe realitatea arhicunoscută deja: aurul pelasgo(>valaho)-dacilor din Arutéla > Arudéla > Arudeál > Ardeál – după cum ne încredinţează arheologul / istoricul Ion Horaţiu Crişan – «conţine mult argint (în medie 25 – 26 la sută) şi de aceea este de culoare deschisă, uşor verzuie, fapt care înlesneşte recunoaşterea lui». Poate şi pentru că proporţia aur–argint este sacră, derivată din MONOTEISMUL TETRADIC AL ZALMOXIANISMULUI, DINSPRE PERECHEA SACRĂ SECUNDĂ, SOARE / SO-ARES („TÂNĂR / RĂZBOINIC“ – ÎN DOMINANTĂ-YANG, CU „75 LA SUTĂ AUR“) – LUNĂ („SORA SOARELUI, SPUMA LAPTELUI“ – ÎN DOMINANTĂ-YIN, CU „25 LA SUTĂ ARGINT“), pentru că nobilul metal din Arutéla > Arudéla > Arudeál > Ardeál se găseşte «sub toate formele sale: în filoane – aur primar, în sedimente rezultate din dezagregarea rocilor aurifere, în diluviuni şi aluviuni» (CS, 335)“ – cf. pp. 35-36).

Adică, lucrarea lui ION PACHIA-TATOMIRESCU începe, esenţial, de la revelarea şi analiza/comentarea CELUI MAI MARE RĂZBOI SPIRITUAL (şi, fireşte, ca toate războaiele spiritual – “secret” şi infernal de crâncen, fără niciun fel de scupule, din partea inamicilor noştri tereştri, care nu se dau înapoi de la a falsifica, în mod absurd şi, uneori, chiar sinucigaş! – ÎNTREAGA ISTORIE A PLANETEI TERRA, numai spre a nu-şi recunoaşte, ÎNCĂ, iremediabila înfrângere de Duh şi...pe FĂCLIERII PELASGO-VALAHI AI EVOLUŢIEI SPIRITUALE A PLANETEI TERRA!), din întreaga istorie a lumii aşa-zis “moderne” (cu rădăcini ale răului/falsificării genocidico-antropocidice, însă, şi în antichitate, şi în Evul Mediu…!).

Războiul pentru IDENTIFICAREA CORECTĂ, REALĂ, A CENTRULUI SPIRITUAL (PERPETUU, ÎNTRU  SACRALITATE ŞI  DINAMISM SACRAL…CHIAR DACĂ, AZI, OCULTAT/E!) AL LUMII TERESTRE

Şi, pentru că NUMAI la noi, la POPORUL PELASGO-VALAH, se identifică, în mod corect şi credibil, DEMONSTRABIL! – acest CENTRU DINAMIC-SPIRITUAL…adversarii Adevărului, care au trăit, în belşug şi huzurind, prin imperii de jaf şi de crimă, timp de MILENII ale Minciunii! – TOCMAI prin inducerea în eroare a Lumii Umane, cu privire la CENTRUL EI SPIRITUAL AUTENTIC!!! – …acum, aceşti adversari (de fapt, Inamici ai Luminii şi ai Evoliţiei Spirituale a Terrei!) turbează/spumegă de mânie şi tremură de frică…pentru că se apropie Sorocul Revelaţiei, iar Profeţii (de tipul lui Mihai Eminescu, Nicolae Densuşianu, B. P. Haşdeu, Vasile Lovinescu ş. a.) îşi fac vocile auzite, peste vacarmul orăcăitor al Impostorilor Lumii, care ştiu că, teribil de curând, toată huzureala lor ilegitimă, de “Lotri”/Tâlhari ai Duhului, se va rostogoli de-a dura, DEFINITIV, în TARTAROS!!!

Noi, PELASGO-VALAHII, n-am fost cuceriţi/îngenunchiaţi niciodată, nici de valurile kurganice (despre care vorbeşte autorul cărţii, pe îndelete, în partea a III-a a lucrării sale: “Primul val de populaţii-kurgan – 4400-4200 î. H” – cf. p. 74; “Al doilea val de migrator-kurgan – 3400-3200” – cf. p. 76), nici de “valurile migratoare luvite, nesite, hittite, aheene” etc. – cf. p. 77; nici de romani, nici de bizantini, ori de otomani, austrieci, ruşi etc. etc. etc. Şi nu ne vor putea afla şi “confisca” Duhul nici ORBII NEO-BABILONIENI, ai “GLOBALIZĂRII” NEO-ZARAFILOR LUMII!!!

Noi fie i-am “asimilat”, pe veneticii de tot soiul, fie i-am împins în lături, precum împinge o stâncă/“SÂGĂ” – apele puhoaielor trecătoare, ce-o lovesc…

Şi… –  AM RĂMAS!

Am rămas în “Blàkia / Blàcia > Blàchia > V[a]lahia” (cf. p. 104), mereu după neamul nostru de Sfinţi şi Mucenici, în Ordinul Cavalerilor Zalmoxienii (“Cavalerii Thraci, Ca-valerii Dunăreni / Danubieni, Cavalerii / Zeii Cabiri” – cf. p. 84 – şi întru amintirea şi pomenirea veşnică a rosturilor adânci din stihul homeric al “Iliadei”, când Marele Orb Inspirat vorbeşte despre “elita sacerdotală a abioilor zalmoxieni”: “Zeus «dă roată cu privirea sa scânteietoare, departe de el, şi se uită în Ţara Thracilor, iscusiţi călăreţi, în Ţara Dacilor, cu Mysienii ce ştiu să lupte piept la piept, cu acei oameni semeţi, ce mulg iepele (hippemolgoi) şi se hrănesc cu lăpturi (galaktophagoi), Abioii (Pelasgo > Valàho-Dacii nord-dunăreni şi nord-vest-pontici) CEI MAI DREPŢI DINTRE OAMENI»” – cf. p. 85) – …da, am rămas “Blàki / Blàci > V[a]lahi şi derivatele acestora, dincoace de orizontul anului 551 d. H.” – cf. p. 104. Neam “NEGRU”/MISTIC, de neînţeles/nedesluşit (căci, în esenţa noastră, suntem DE NEVĂZUT!!!) pentru nimeni dintre cei ce nu au mucenicit în/întru Neamul acesta al nostru, într-o Istorie MARTIRIC-GOLGOTICO-HRISTICĂ, având capătul în RAI!!!

Suntem un neam ÎNGRIJORĂTOR, INSUPORTABIL DE SFÂNT, prin “frăţia” de Duh dintre Zalmoxe/Făt-Frumos şi…Ileana Cosânzeana (“Zalmoxianismul – monoteistă religie ce avea în panoul său central, după cum s-a mai subliniat, nu triada / treimea ca în Creştinism, ci tetrada sacrelor perechi: Samos / „Soare-Moş“ – Dacia / Dochia şi Soare – Lună („reverberând“ în plan teluric „absolutul cuplu“, Făt-Frumos – Cosânzeana” – cf. p. 31), pentru aceste vremuri fără niciun Dumnezeu:

– “Exista în Pelasgia din orizontul anului 1600 î. H. şi o puternică „aristocraţie războinic-zalmoxiană“ (având ca exponenţi „regii de arme“ din fruntea provinciilor / „ţărilor de râuri / munţi“ subordonate Cogaionului / Sarmisegetusei), provenind din rândurile Cavalerilor Zalmoxianismului (cunoscuţi şi sub numele de Cavaleri Dunăreni / Danubieni, Thraci, Cabiri etc.). Aceşti adepţi ai Zalmoxianismului de tip arhaic admiteau ca sublimă jertfă întru Dumnezeul Cogaionului a celui mai bun / cinstit, a celui mai războinic / viteaz dintre ei, Pelasgii sarmisegetusani, dar nu admiteau în vreun chip sclavia celor de aceeaşi credinţă, de acelaşi neam, CĂCI PELASGUL CĂZUT ÎN SCLAVIE NU SE MAI POATE BUCURA DE NEMURIRE. NEMURITORUL PELASGO-DAC (REPREZENTANT AL ACESTEI ARISTOCRAŢII), POTRIVIT DOCTRINEI ZALMOXIANISMULUI, SE CONSIDERA PARTE DIN SACRUL ÎNTREG COSMIC CARE ESTE DUMNEZEU. ŞI CA PARTE PURĂ, SĂNĂTOASĂ, PRIN ŞTIINŢA DE A DEVENI NEMURITOR, AVEA DREPTUL DE A PARTICIPA LA MAREA ORDINE COSMICĂ. Raiul conferit de Zalmoxianism era desemnat prin sintagma ÎMPĂRĂŢIA / ŢARA-TINEREŢII-FĂRĂ-BĂTRÂNEŢE-ŞI-VIEŢII-FĂRĂ-MOARTE” – cf. p. 82;

– “PELASGII „DUMNEZEIEŞTI“ din Creta, în «Odiseea» lui Homer (aprox. 1135 – 1060 î. H.)cf. p. 84 (…);

Din vremurile homerice, Pelasgo-Abioii exercitându-se în spiritul Zalmoxianismului, şi la Dunărea de Jos, şi în nordul Mării Negre, şi în Masagaeţia (Masageţia), sunt Pelasgo-Dacii / Geţii din acelaşi spaţiu, menţionaţi, apreciaţi şi de părintele Istoriilor: «cei mai drepţi (dikaio-tatoi) între Thraci» (HIst, I, 345). Epitetul sincretic dikaiotatoi, întâlnit şi la Homer (aprox. 1135 – 1060 î. H.) şi la Herodot (484 – 425 î. H.), după cum se ştie, este un superlativ al adjectivului dikaios, cu vectorizarea semantică de „CEL CE RECUNOAŞTE ŞI FACE ÎNTOCMAI CE ESTE DREPT ÎNAINTEA ZEILOR ŞI OAMENILOR“ (DZal, 5). Mai mult, Pelasgo-Dacii-Abioi se făcuseră vestiţi prin ţinerea perioadelor de post „din porunca lui Zalmoxis“, hrănindu-se „cu miere, lapte şi brânză“, şi supunându-se unui „vegetarianism ritualistic / iniţiatic“ (cf. DZal, 3 sqq.). Apelativul ABIOI (Abii cf. Hil, 284) duce gândul la o disimilare totală în etnonimul Pelasgo-illyric Abroi (ori la rădăcina antroponimică Abre / Abrozes cf. REtn, 82 sqq.), fie la un semantism sincretic arhaic (vizavi de „a privativ şi bios / viaţă“, ori de licenţa poetică a lui Homer, „oi ta abia pha-gontai“ / „cei ce mănâncă alimente neînsufleţite, lipsite de viaţă“ cf. DZal, 4), greu detectabil în straturile „aheiene“ ale elinei / greacăi, un semantism sincretic vectorizat în „CEI MAI PRESUS DE VIAŢA OAMENILOR (OBIŞNUIŢI)“, „NEMURITORII – cf. p. 88;

“Solul (Mesagerul Celest) la Samasua > Samos („Soarele-Moş“ / „Tatăl-Cer“, adică Dumnezeul Cogaionului / Daciei), în interiorul scenariului misteric / iniţiatic, şi în afara acestuia, încă de dinainte de vremurile homerice, din orizontul anului 1600 î. H., îşi făcuse cunoscut „statutul de nemuritor“, de Ethicus / Aethicus („cinstitul“ / „drept-dumnezeiescul“), graţie „ŞTIINŢEI DE A SE FACE NEMURITOR“ pe calea monoteist-tetradică a Zalmoxianismului” cf. p. 88.

ION PACHIA-TATOMIRESCU afirmă, categoric, tăind (destul de brutal, dar pe bună dreptate!) discursul emfatic şi de falsă/ipocrită lamentare (vezi, Doamne, ne explică, el, nouă, pe noi şi de ce ne pătimeşte Duhul!), al anticului “părinte” Herodot (care vrea “să tragă spuza pe…turta” neamului său, care neam, încă de atunci, darămite astăzi, şi-a “amurgit”, de mult, Misiunea sa pe Terra!):

Dar nu „sinonimia regional-excesivă“ a Pelasgo-Daco-Thracilor a dus la fragmentarea / fărâmiţarea imensului lor spaţiu de etnogeneză, a spaţiului Pela[s]giei > V[a]lahiei Mari, ori la „dezbinarea“, la „lipsa de unitate“ a Pelasgimii > Valahimii (cum s-ar putea crede fără o atentă analiză a aserţiunilor lui Herodot – «dacă ar avea o singură conducere [...] şi ar fi uniţi în cuget...» / «dar unirea lor e cu neputinţă şi...» / HIst, II, 29), ci politicile primitive ale imperiilor antice, evmezice şi contemporane (căci n-au încetat nici în acest secol al „rafinăriilor de jecmănit naţii“), axate pe principiul dezbină şi înrobeşte / împărăţeşte” – cf. p. 92.

Explicaţia “fărâmării” noastre, ca fiinţă istorică a Neamului Metafizic al Pelasgo-Valahilor – este mult mai “pragmatică” şi extrem de cinic  gândită, de către Centrele Oculte ale Lumii (“de azi, de ieri, dintotdeauna”…lumea  impostorilor, foc de invidioşi şi de furioşi pe meritele divine şi umane ale unor semeni de-ai lor, aleşi de Dumnezeu/Zalmoxis, pentru Terestră şi Celestă Misiune:

Marea sfârtecare / fragmentare (fărâmiţare) a Pelasgimii > Valahimii a fost „MINUŢIOS“ PREGĂTITĂ ŞI DIRIJATĂ DE IMPERII, din două direcţii:

(a) direcţia politică, prin care împăraţii / cancelariile au „fixat“, ori, mai exact spus, au „plantat“ / „înrădăcinat“ popoare (triburi / neamuri) migratoare euroasiatice cu statutul de foederatus („aliat“, „confederat“, „asociat“ – gdlr, 489) / federat („populaţie aşezată la graniţele imperiului roman, angajată să apere un segment de graniţă în schimbul unor avantaje“ – cf. dex-98, 372), îndeosebi, în Valea Dunării, dacicul fluviu sacru şi „coloană vertebrală“ a Pelasgo-Daciei;

(b) direcţia schismatic-religioasă, prin care – pe de o parte – Catolica Biserică (Papa de la Roma) / Vaticanul „angajează regi apostolici maghiari / unguri“ spre a extinde aria Catolicismului în spaţiul marii Dacii Ortodoxe (DACIE AL CĂREI ORTODOXISM A DESCINS DIRECT DIN ZALMOXIANISM, ÎN FORMA DESEMNATĂ SUBTIL DE MIRCEA ELIADE PRIN SINTAGMA „CREŞTINISM COSMIC“) şi – pe de altă parte – Biserica Ortodoxă / Patriarhia din Constantinopol (prin lucrarea subtil-acribioasă a patriarhilor greci, prefăcându-se a da replică şi la „sacra limbă latină“ a Catolicismului, inventând „limba sacră slavonă“, a Ortodoxismului), declanşează şi realizează slavizarea „de cancelarie“ a Valahimii Pelasgo-Thraco-Daciei” – cf. p. 92.

Da, se tem de Neamul nostru, de spiritualitatea divină, care pluteşte, aureolant, în cerul nostru, deasupra capetelor noastre, năucite (la nivel strict cerebral!), de iminenţa momentului când conştiinţa noastră, azi aburită de manipulările intense (şi disperate!) la nivel de cerebrum, va lua contact DIRECT CU DUHUL NEAMULUI METAFIZIC…da, atunci se va isca o SCÂNTEIE REVELATORIE IMENSĂ, CÂT TOT CERUL PĂMÂNTULUI – … şi, da, ei, adversarii incorecţi se îngrozesc de această SCÂNTEIE A REVELAŢIEI, ca şi de viitoarea solidarizare spirituală a celor ALEŞI, contra Imposturii Mondiale/Mondialiste, se tem TOŢI BANDIŢII (“imperiali” şi “regali” şi “falşi aleşi/hristoşi mincinoşi” şi…sinucigaş de mincinoşi!) ai  ISTORIEI TERESTRE!!! – …pentru că aceşti infractori “globalişti” (care au ajuns unde au ajuns NUMAI prin crimă şi jaf, de-a lungul unei întregi istorii, involutive spre “Epoca de Fier/Întunecată/KALY YUGA” – şi care ştiu, neliniştitor şi supărător de bine, că DUHUL IMERGENT este făuritorul pojghiţei formale a existenţei vizibil-emergente, iar nu invers!) – ... şi mai sunt  conştienţi (perfect conştienţi!) de faptul că NU POT DECÂT SĂ AMÂNE, IAR NU SĂ ANULEZE PLANUL EVOLUŢIEI SPIRITUAL-DIVINE A LUMII TERESTRE:

DE ACEASTĂ CONŞTIINŢĂ NAŢIONALĂ A VALAHIMII, DE SETEA DE RE-UNIRE A VALAHIMII ÎNTRE FOSTELE HOTARE ALE ANTICEI NOASTRE DACII SE TEM SCURSORILE IMPERIILOR EVMEZICE / „MODERNE“ DE AZI, SE TEM IMPERIILE CONTEMPORANE, SE TEM PROPAGANDIŞTII „GLOBALIZĂRII“ / „MODIALIZĂRII“.

Fără a fi prilej de împăunare cu faptul că nu a existat vreun imperiu care să supună Pelasgimea > Valahimea în întregul ei, este bine să se ştie:

a) SECOLUL AL XXI-LEA ESTE AL DEPLINEI CRISTALIZĂRI A CONŞTIINŢELOR NAŢIONALE;

b) UNIUNEA EUROPEANĂ NU ARE ŞANSE DE IZBÂNDĂ: (1) NICI APELÂND LA „TĂVĂLUGUL GLOBALIZĂRII“, (2) NICI CONSTRUIND ŞI „EUROREGIONALIZÂND“ PE TEMELIILE ŞUBREDE ALE FOSTULUI IMPERIU AUSTRO-UNGAR;

(3) „Uniunea Europeană va reuşi să devină un puternic / modern stat numai dacă îşi recuperează istoria veridică a spaţiului în care se doreşte ivirea sa şi numai dacă îşi aşază bazele pe Euro-Pelasgia (pe unitatea geografic-spirituală din debutul holocenului, de la Atlantic la Don / Volga)“ – cf. p. 104. O, nu: cei ce s-au înălţat, la ranguri nemeritate, NUMAI prin minciună – nu vor putea şi nici vor a renunţa niciodată, la acest factor motrice nepreţuit (interconectat cu lăcomia lor bestială), care i-a propulsat în mijlocul MATERIEI/PRAKRTI (de fapt, în toiul de putoare al BORBOROS-ului)!

...O, cât se mai străduiesc Bandiţii Istoriei, de sute şi mii de ani (ieri, prin imperialii romano-bizantini, apoi prin cei austrieci, ori otomani, ori... „papali“..., apoi, prin komisarii sovietici, iar azi, prin obrăznicăturile de komisari ai Uniunii Europene! – „ejusdem farinae“!!!) să inventeze fel şi chip de tertipuri, doar-doar ne vor umili atât de mult, încât să nu mai îndrăznim a asculta nici măcar Vocea Lui Dumnezeu-ADEVĂRUL, şi ei să rămână cu prada în braţe, iar cu noi...întru distrugere, pustiu, mancurtizare – ...şi, desigur, „sub cnut“:

“…ori la limba pelasgă din Dacia situată în afara graniţelor imperiului, rebotezată Scythia [Magna] / Sciţia [Mare], în spiritul ORDINULUI DAT DE ÎMPĂRATUL TRAIAN ÎN ORIZONTUL ANULUI 106, CA DACIA ŞI POPORUL EI EROIC SĂ DISPARĂ DIN ISTORII / DOCUMENTE)” – cf. p. 95;

„Dacă – prin absurd – toponimul pelasgo(>valaho)-dac Arutéla > Arudela > Arudeal > Ardeál ar fi fost zămislit în limba maghiară (oficială / de cancelarie, ori dialectală), rămâne de neînţeles efortul cancelariilor ungare / maghiare de a prepara – fie şi în limba latină – o sintagmă care să-l substituie, ca, de pildă: Ultrasilva, Transalpina, Transilvania etc. (în esenţă, semnificantul fără semnificat, cu „stranii“ reactivări de factură imperial-austro-ungară şi prin nejustificata „politică de euroregionalizare“ impusă / dictată de Uniunea Europeană României de astăzi; toponimul pelasgo>valaho-dac, ARDEÁL, încărcat cu istoria multimilenară a Daciei, desemnând – în Dacia ca şi în România contemporană, moştenitoarea anticului nucleu al Daciei – faimoasa regiune intracarpatică a aurului – inclusiv cel de Roşia Montană ce a intrat în „vizorul“ canadiano-englez –, nu trebuie substituit de toponimul Transilvania, numele statului valah-evmezic dat de cancelariile budapestano-vieneze). Dar, după cum s-a mai spus, ungurii / maghiarii (sub Arpad, vreo şapte-opt triburi ce-şi aflaseră salvarea, în anul 895 d. H., din „menghina“ pecenego-bulgaro-moldavă ce le-a zdrobit „ţara“ lor de la Atelkuz, dintre Volga şi Don), înrădăcinându-se în Dacia de Vest (provincia Pannonia, în anul 896) – nu prin „cuceriri“ (fabricate de tardiv-evmezice cancelarii ale regilor unguri), ci prin voinţa împăratului bizantin, Leon al VI-lea, prin încuscriri / înrudiri cu „duci“ valahi (fiul lui Arpad, Zultes, se căsătoreşte cu fiica lui Monu Măruţ / Menumorut, primind şi un teritoriu nord-dunăreano-tisian ca zestre), ori cu puternici regi / împăraţi valahi (regele ungur, Bela al IV-lea, în calitate de socru al împăratului valah Ioan al II-lea Asan, primeşte „în grijă“ Ardealul / Transilvania), prin papii de la Roma şi Catolica Biserică („încoronatoarea“ multor „regi apostolici“ din Ungaria, inclusiv a valahului Matei Corvin) etc. –, au preluat de la autohtonii pelasgi > valahi dunăreano-tisieni majoritatea hidronimelor, toponimelor etc. (v. supra, III-f, 2)“ – cf. pp. 29-30;

– „...se cristalizează conştiinţa naţională a Pelasgimii > Valahimii, se afirmă „irepresibil“ dorinţa acesteia de re-Unire a sfârtecatului şi imensului său spaţiu de etnogeneză, spaţiul Pelasgo-Daco-Thraciei, dintre roţile dinţate ale imperiilor antice şi evmezice, măcar între hotarele Daciei lui Burebista (82 – 44 î. H.), ori ale Daciei lui Regalian (258 – 268 / 270 d. H.), impunând „istoriilor lumii“ un puternic stat evmezic (constituit atât din părţi ale Daciei Nord-Dunărene cât şi din Dacia Sud-Dunăreană, din Thracia, din Macedonia şi din alte „Valàhii mari / mici“), stat cunoscut epocii respective sub numele firesc de Blàchia > Valàhia Mare, toponim / sintagmă cu tâlmăcire în limba franceză a documentelor evmezice drept La Grande Blàquie (după cum certifică Geoffroy de Villehardouin – «care luptase în persoană contra lui Ioniţă [Ioan cel Frumos] în armata nenorocitului Balduin» – şi Henri de Valenciennes, în Conquète de Constantinopole... – XIRD, II, 330 / XIRD-b, I, 466), NICIDECUM – CA ÎN FALSIFICATELE ISTORII STALINISTE – ŢARATUL BULGAR / VALÀHO-BULGAR” – cf. p. 95;

“Din această conştiinţă naţional-valahă din fosta Dacie a lui Burebista / Regalian, se relevă, evident, dincoace de a patra re-Unire parţială a Valahimii din vremea Dinastiei Fraţilor Valàhi Petru şi Ioan I Asan (1185 – 1280 / 1300): a şaptea re-Unire Parţială a Valahimii sub sceptrul lui Mihai Viteazul din anul 1600, a opta re-Unire Parţială a Valahimii sub sceptrul lui Alexandru Ioan Cuza din anul 1859, a noua re-Unire Parţială a Valahimii din anul 1918 etc. La re-Unirea Valahimii din 24 ianuarie 1859, „noul stat“ trebuia să se nu-mească Dacia (în acest sens Mihail Kogălniceanu, încă din ianuarie 1840, prin revista DACIA LITERARĂ, „pregătise terenul“); dar imperiile acelui anotimp n-au admis aşa ceva; s-a propus apoi (şi chiar a avut un oarecare „circuit“) ca respectivul stat desprins din Imperiul Otoman, să fie desemnat prin sintagma Principatele Unite ale Valahilor, dar Imperiul Otoman / Turc, Imperiul Habsburgic / Austro-Ungar şi Imperiul Ţarist / Rus n-au fost de acord, desigur, spre a nu se trezi conştiinţa naţională a valahilor din Dacia Nord-Dunăreană şi din Dacia Sud-Dunăreană, ceea ce ar fi dus la reunirea celorlalte provincii din antica Dacie, încât Valahimea ar fi devenit o putere considerabilă în Europa, periclitându-le „cuceririle“; în ultimă instanţă, imperiile au admis ca statul valah să fie desemnat prin toponimul România. Scursorile de azi ale celor trei mari imperii evmezice, Imperiul Sovietic (U. R. S. S.), îndeosebi, propagandiştii stalinişti / neostalinişti şi sorosişti, cu meschine interese, din statele interesate (ce şi-au aflat ogor de întemeiere în Dacia), au deschis două „fronturi războinic-semantice“ încât conştiinţa naţională a Valahimii să fie permanent „dinamitată“ / „terorizată“: (a) „frontul“ anti-Pelasg >Valah având în obiectiv „bruiajul polidimensional-mediatic“ al profundei sinonimii, Pelasg > Valah – Român (Moldovean, Aromân / Macedoromân, Meglenoromân, Istroromân), „deturnarea“ / „haotizarea“ sensurilor etnonimului; (b) „FRONTUL“ MANCURTIST-DETURNĂTOR DE IDENTITATE, AVÂND ÎN OBIECTIV „ÎNDEPĂRTAREA DE ETIMON“ ŞI CULTIVAREA / SEMĂNAREA DE CONFUZII PE TOATE CĂILE OFICIALE / NEOFICIALE (CORUPTE, ORI „MANCURTE“) ÎNTRE ROMÂNI (cei mai vechi locuitori ai Europei din România de după Revoluţia din Decembrie 1989) ŞI AŞA-ZIŞII RROMI (ŢIGANI), creându-se impresia că România, nu India, ar fi „ţara-mumă“ a acestei etnii migratoare. SISTEMATIC „PROFANATE“ DE VREO DOUĂ-TREI DECENII, TOPONIMUL ROMÂNIA (IMPUS DIN 1859 ÎNCOACE, DE CELE TREI IMPERII „MODERNE“) ŞI ETNONIMUL ROMÂN RECLAMĂ, SOLICITĂ IMPERIOS REVENIREA LA ADEVĂRATA ISTORIE A VALAHIMII, LA ETNONIMUL NOSTRU PUR, PELASG > VALAH, ŞI LA SACRUL NOSTRU TOPONIM ANTIC, DACIA“cf. pp. 101-102.

…Lăsaţi-o baltă, nevolnicilor, care vă daţi, ieri ca şi azi, azi ca şi ieri…(într-o istorie pe care o manipulaţi, tremurând de groaza sfârşitului de lume…A VOASTRĂ!) – drept “stăpânii lumii”! Împlinirea sorţii (şi a) voastre va fi prin POPORUL PELASGO-VALAH – care, aşa cum spune Aminul-Eminescu, are Misiune de Candelă a Lumii, care să re-aprindă Paştele, după ce se vor fi stins toate luminile…“Vestului/AMURGULUI SPIRITUALITĂŢII UMANE / Apusului”!

Da, aşa se cheamă poporul muceniciei şi al izbăvirii: PelaSG! De la “SÂGĂ”-“PIATRA MUNTELUI” (despre care îşi aminteşte până şi un scriitor minor şi ne-iniţiat întru fălniciile fâstâcitoare ale academicelor dicţionare, ca Alexandru Vlahuţă, îşi aduce aminte, în frumoasa, dar, astăzi [din pricina atât de “avântatului” proces de mancurtizare prin…învăţământ!], uitata sa “Românie pitorească”: “Urcăm din greu tihăraiele umbrite ale Cireşului, maluri de SIGĂ, sparte de puhoaie” – cf. p. 113) şi de la “SIGINI”-“PURTĂTORII DE LĂNCI” ai Pelasgo-Valahilor, vă va veni şi vi se va împlini, Orbilor Impostori ai Istoriei Terestre, destinul vostru implacabil… – …pentru ca, apoi, pe Planeta Terra, să se re-instaureze Lumina de Duh a AURULUI/ARDEALULUI NEAMURILOR!

Astfel, re-echilibrată întru Divina Thule, Lumea terestră autentică, a “SÂGILOR”-“SÂGINILOR”/MUNŢILOR SPIRITUALI ŞI ÎNVIAŢI CA EROI IZBĂVITORI DE NEAM ŞI LUME – va re-începe să respire aerul curat al Învierii Duhului, iar nu hleiul mlaştinii amorale, poluată cu sufocantele minciuni şi putori ale “vulpilor şi leilor” machiavelici!!!

…Cât de revigorant este vizionarismul, mai ales când se bazează, în acelaşi timp/în paralel, pe “SÂGA” (PIATRA) FILOSOFALĂ a Ştiinţei Autentice, a unui iniţiat întru Logos, cum trebuie că este ION PACHIA-TATOMIRESCU – cel care, prin cartea sa, chiar dacă tendinţa Orbilor Lumii este aceea de a ne orbi jalnic, pe toţi, întru analfabetism, existenţial şi moral! – întru ne-citire, din ne-curiozitate DE NIMIC! (nici măcar de fiinţa/soarta noastră! – iată unde s-a ajuns cu experimentele laboratoarelor satanice ale Bandiţilor Lumii: PÂNĂ LA ANULAREA INSTINCTULUI DE AUTOCONSERVARE!!!)  – tot va deveni Făclierul cu LANCE/“SIGINĂ” al celor care (îi vedem, îi ştim, îi presimţim!), încetul cu încetul, pe dedesubtul “parezei” simţirii noastre şi pe deasupra simţurilor grosolane ale Bandiţilor Lumii, se vor reface, ca ELITE COMBATANTE, ÎNTRU LUMINĂ-LUMINARE DE DUH.

Tragica/Dramatica [3] Epopee Valahă va deveni (cu voia ori fără voia Impostorilor Lumii!), prin semnele cărţii lui ION PACHIA-TATOMIRESCU Epopeea Învierii Neamului PELASGO-VALAHIOR. A Neamului Mistic/“LAH” al lui Făt-Frumos şi al Ilenei Cosânzene…!!!

Amin!

                                                                            prof. dr. Adrian Botez

 

 



[1] ION PACHIA-TATOMIRESCU – LA ÎNCEPUT FOST-AU SÂGA, SÎGETUL, SIGINII, APOI SARMIZEGETUSA…(monografia unui cuvânt pelasg>valah”), Editura Waldpress, Timişoara, 2012.

[2] – Sublinierile din citate ne aparţin (notă A.B.).

 

[3] – Nu insistăm pe cuvântul  tragic“, pentru că, astăzi, sacralitatea/ritualistica/cultualitatea  (ca  mod de A FI/A EXISTA!) fiind în mare suferinţă (pe toată Planeta Terra!), trăirea sacrală /simţământul tragic s-au estompat, până la cvasi-dispariţie...!