CRITICA HERMENEUTICA

| PRIMA PAGINA | INAPOI

 


 

 

  1
 

 

 

 

 

NORMALITATEA REACŢIONARĂ: SINERGIA SCRIS-FĂPTUIRE-FIINŢARE COSMICĂ,  LA GRIGORE URECHE, MIRON COSTIN, ION NECULCE

-pentru o noua hermeneutică, aplicată asupra textelor cronicarilor moldoveni: Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce -

                        

                                           de ADRIAN BOTEZ

                                         se închină soţiei mele, Elena

NOTĂ: Pentru exemplificări şi analize poetico-stilistice au fost fost utilizate ediţiile:

1-Grigore Ureche - Letopiseţul Ţării Moldovei, Minerva, Buc., 1978;

2- Miron Costin – Opere alese, Ed. Tineretului, Buc., 1966;

3-Miron Costin  - ediţie critică, Opere, vol. I-II, EPL, Buc., 1965, îngrijită de P. P. Panaitescu;

4-Ion Neculce - Letopiseţul Ţării Moldovei, Minerva, Buc., 1980.

 

 

ARGUMENT

 

...S-ar pune întrebarea (devenită oarecum legitimă, în aceste vremuri, când, din manualele elevilor şi din cursurile studenţilor, din mentalul românilor – se scoate tot trecutul României...de până la blestematul „decembrie 1989”): „De ce umblăm, noi, subsemnatul, după <<potcoave de cai morţi>>, şi ne ocupăm de nişte chipuri <<afumate>>, precum <<cronicarii Moldovei>>, din veacul al XVII-lea/al XVIII-lea: Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce?!

 

De ce?! Pentru  că ei TREBUIE socotiţi ca făcând parte (precum toţi Voievozii Sfinţi şi Martiri, precum Voievodul Eminescu sau Voievodul Codreanu!) din Logos-ul Întemeietor şi Mântuitor al Românilor! Ei sunt (alături şi dimpreună cu toate Geniile Ocrotitoare de Logos/Nomos Artistic-Valah) Ctitorii Logos-ului (Artistic!) Scris/Exorcizator-LITURGIC, al Duhului Valahilor... – chiar dacă, fireşte, strămoşii TRACI ştiau şi ei să scrie, şi încă din adâncimi de timp insondabile!

 

Dar Tracii foloseau Logos-ul pentru Păstrarea Rânduielii DOAR întru Cerul şi Zeii Cerului – pe când Grigore Ureche, Miron Costin şi Ion Neculce, simţind infiltrarea Demonului Temporal-Istoric, chiar dacă, la fel precum Tracii, înalţă Liturghia Celestă  – ei constată, într-o imensă porţiune a Marii Iluzii Demonic-Temporale, o falie, o rană hidoasă, a Nerecunoaşterii Identităţii de Sine a Neamului Metafizic Românesc! Şi, atunci, acolo - ei pornesc lucrarea de exorcizare de Timp-Moarte/Iluzia Temporală cea mai teribilă: această exorcizare o fac nu doar extatico-sacerdotal, din poziţia unor Mari Pontifi -  ci şi din aceea a unor ARISTONI/”CEI MAI BUNI” şi Mari Războinici ai Pământului, VIZIONARI , însă riscând să fie amestecaţi cu pulberile vremii/Timpului – ...dar, ca VIZIONARI, căutând soluţii să  NE şi să SE extragă din Moartea-Timp, din nou, de data acesta, pentru veşnicie şi întru „rezolvarea” problemei apocatastatice, în favoarea lui Zalmoxis-HRISTOS: cu o insistenţă tragică şi cu o demnitate şi onestitate nobilă, de neimaginat (...pentru starea noastră de totală îngenunchere - ...blocată în ceea ce numim „actualitate”... -  către Demonul Timpului: Demon care ne-a iluzionat şi ne iluzionează, extrem de cataclismic-credibil, cu vremuri atât de pervertite, amestecate şi degradate spiritual, cum sunt cele în care „vieţuim”/”supravieţuim” azi, ca sclavi ai Materiei/Prakrti, ai Borboros-ului Infernal, în care toate se înfundă, se sufocă şi pier...!  – în loc să ne eliberăm întru Paradisul Neamului Românesc şi să fuzionăm cu Sfinţii Veşniciei Duhului Românesc), ei re-găsesc Soluţia SCRISULUI, ca pe o formă de YANTRICĂ (hieroglific-mandalic [1] -mântuitoare!) şi MANTRICĂ (asemănătoare Sunetului Primordial-Parashabda!) de ELIBERARE SINERGICĂ, din Infern/Moarte, a FIINŢĂRII şi FĂPTUIRII (dintr-odată!) ale poporului lor, pornit spre Starea Spirituală de Neam – deci, Soluţie de a Ieşi, Ferm şi Definitiv, din Infernul Timpului şi de a Intra, Extatici, în Paradisul Extatic al Mântuirii de Iluzia Teribilă a Morţii – deci, Soluţia ÎNVIERII NEAMULUI ROMÂNESC!

 

...Ei, aşa-zişii „cronicari” (dimpreună cu Duhurile Voievozilor, Sfinţi şi Martiri, MUŞATINI şi BASARABI, cu care-şi fac ei Lucrarea Exorcistă! – ...iată de ce considerăm că, la Temelia Lucrării de Exorcizare Temporală, trebuie puşi, laolaltă, Logos-ul Războinic ŞTEFANIC, cu nume dat de poporul pornit spre Re-Sfinţirea Neamului Românesc: ŞTEFAN CEL BUN ŞI SFÂNT, exprimat prin Fiinţare/Făptuire/ORDONARE NOMOTICĂ,  întru Re-Ctitorirea Logos-ului TRACICO-HRISTIC -  precum şi Logos-ul BASARABIC, exprimat prin Scriitorul Mantrico [2] -Yantric [3] -al-Lui-HRISTOS -  IOAN NEAGOE BASARAB!!!), sunt, de fapt, cele mai „a-cronide”/anti-cronide” fiinţe ale Neamului Românesc, deopotrivă de titanice, precum Geniile Neamului Metafizic Românesc! Între demersul lor magico-exorcizator de Satana Timpului ei îşi întrepătrund Duhul cu cel, aparent, al mult mai vechii, Tracicei MIORIŢE (cea ne-scrisă decât ...PE SUFLET şi-n DUHUL ROMÂNESC -  şi ÎN VOCEA VIZIONARĂ A SFINŢILOR NEAMULUI... - ...şi, cică, „anonime”... -  ...de parcă Zeii pot exista altfel, decât cu Nume Sacru!), cu cel al, aparent, mult mai „noilor” Genii ale Neamului Metafizic Românesc – Mihai Eminescu, Corneliu Zelea Codreanu, Constatin Brâncuşi, George Enescu etc. De fapt, Marile Duhuri se întâlnesc, toate, în ANISTORISMUL DUHULUI NEAMULUI METAFIZIC ROMÂNESC!

 

...Dar tocmai acesta este motivul pentru care cartea din faţa ta, cititorule, conţine analiza hermeneutică a Duhului unor „personaje istorice” (?!) considerate ca fiind „prăfuite” şi „inutile”, precum Grigore Ureche, Miron Costin şi Ion Neculce – când, de fapt, ele se întâlnesc, gemelar, în CTITORIA (de fapt, veşnica Re-Întemeiere!)  MANOLICĂ a MONASTIRII MANOLICE A NEAMULUI SACRU AL LOGOS-ULUI ROMÂNESC!

 

...Aici, ca şi în cărţile noastre despre CTITORUL-EMINESCU (ATOTSINTETIZATORUL, întru Neamul Metafizic Românesc/Logos şi Nomos Românesc!) , sau despre Ctitorul-Creangă, Ctitorul-Caragiale etc. – noi vrem să-i revelăm pe cei care stau, cu Duhurile lor Înmănuncheate, la Temelia Logos-ului Auto-Sacrificial HRISTIC, prin care se mai ţine, încă, în Lumina Cerului -  România şi poporul nostru (VA)LAH  (adică LAH/NEGRU/aparţinând MISTERULUI DEMIURGICO-SACRAL!) - pornit în Calea de Re-întâlnire a Neamului Metafizic Românesc!

 

...Şi, din pricină că Satana, Marele Iluzionist al Timpului, ni-i înfăţişează, pe Ctitoriii Neamului Metafizic Românesc, ca fiind dispersaţi şi depărtaţi, până la ruptură semantică, până la absurd!, în Lucrarea lor SFÂNTĂ (exorcizatoare de demonismul temporal!), de parcă Geniile Conformatoare ale Neamului Metafizic nu ar CON-LUCRA, permanent, la Refacerea Căii de Duh, dintre poporul istoric şi Neamul METAFIZIC, dintre logos-ul trecător şi Logos-ul cel ETERN!) -  noi vom încerca să-l convingem,  în lucrarea alchimică de faţă, pe eventualul nostru cititor  - de GEMELARITATEA DE DUH A GENIILOR MÂNTUITOARE!

 

...În GRĂDINA ARHEILOR NEAMULUI METAFIZIC ROMÂNESC – toate Înaltele Duhuri/Geniile Orotitoare ale Neamului sunt „suspendate” în Cerul Ortodoxiei/LEGII, deasupra conştiintelor şi Duhurilor noastre trăitoare -  Înaltele Duhuri/Geniile Orotitoare ale Neamului  se întâlnesc şi se contopesc, în Unicul Arheu Suprem, cel Fără Nume, dar cu funcţia soteriologică, de Logos-Nomos Specific, Mântuitor/Învietor de Neam!

 

...Eminescu nu doar că ESTE (întru Eternitate-Anistorie Divină!) frate geamăn al Pontifilor-Ctitori Autosacrificiali-MANOLICI – şi se jertfeşte, dimpreună cu ei, în Temelia Monastirii Manolice a României – ci-i şi convoacă, pe TOŢI, la Lucrarea Alchimică a Învierii de Duh! – şi, pentru acesta, îi invocă pe toţi Ctitorii Fiinţării/Făptuirii :

 

1-Rămâneţi în umbră sfântă, Basarabi şi voi Muşatini,/Descălecători de ţară, dătători de legi şi datini,/Ce cu plugul şi cu spada aţi întins moşia voastră/De la munte pân’ la mare şi la Dunărea albastră” – sau: “Ştefane, Măria ta,/Tu la Putna nu mai sta,/Las’ arhimandritului/Toată grija schitului,/Lasă grija sfinţilor/În sama părinţilor,/Clopotele să le tragă/Ziua-ntreagă, noaptea-ntreagă,/Doar s-a-ndura Dumnezeu,/Ca să-ţi mântui neamul tău!/Tu te-nalţă din mormânt,/Să te-aud din corn sunând/Şi Moldova adunând./De-i suna din corn o dată,/Ai s-aduni Moldova toată,/De-i suna de două ori,/Îţi vin codri-n ajutor,/De-i suna a treia oară/Toţi duşmanii or să piară/Din hotară în hotară -/Îndrăgi-i-ar ciorile/Şi spânzurătorile!”)

 

2-…şi, pe de altă parte, Liturghia AUTO-SACRIFICIAL-MANOLICĂ a lui Mihai Eminescu se face prin Verbul Ctitorilor de Logos Specific Românesc, întâlniţi (şi identificaţi, până la fuziune de personalitate, întru Neutralitatea EXTATIC-DIVINĂ a RUGĂCIUNII MÂNTUITOARE/ÎNVIETOARE DE NEAM!) pe deasupra de Demonii (Dezintegratori şi Zavistnici întru Disiparea UNITĂŢII DE DUH A STATUII NEAMULUI ROMÂNESC şi Distrugători de Solidaritate întru Identitate!) ai Timpului – Logos-ul Eminescian, identificat cu Logos-ul Specific Românesc/Logos-ul Naţional Românesc – este, de fapt, Locul / Spaţiul de fuziune al Rugăciunii Dimpreună Făptuitoare prin AUTO-JERTFIRE,  al Marilor Duhuri/GENII Ocrotitoare de Neam Metafizic Românesc: Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce, Mihai Eminescu…

 

…Pe deasupra de TIMP Demonic, împrumutând forţa lui KALI [4] , aceşti Ctitori Sfinţi (aparent, azvârliţi prin toate colţurile şi firidele veacurilor…!) se simt/pre-simt, se intuiesc, se strâng de mâinile lor co-demiurgice, unii pe alţii - …şi lucrează, la Marea şi Sfânta şi Mistica Lucrare a Învierii Neamului Românesc -  DIMPREUNĂ!

 

…Nu doar să-i privim întru Lucrarea Învierii noastre, ci să-i şi înţelegem, întru Scrisul lor Mantrico-Yantric, refăcător al Stării de Gemelaritate  Sinergic-Fiinţătoare/Făptuitoare – şi să şi credem, din câte puteri de Duh ne-or mai fi rămas -  în Buna-Vestire a lor, despre Şansa Învierii Neamului Metafizic Românesc, iscată din Bună-Voinţa lor de Re-Ctitorire a Neamului Sfânt!

***

 

 

...De ce anume duce lipsă societatea românească şi mondială, azi? În primul rând, duce lipsă de SPIRIT REACTIV/REACŢIONAR (care, la rândul lui, este epifania însăşi a Vieţii!).

 

ADICĂ, DUCE LIPSA DE NORMALITATE!!!

 

Oricâte manipulări mârşave se petrec, în ţară şi în lume, oricât Rău se revarsă şi este înghiţit, până la sufocare, de oamenii mediocri de azi, din ţară şi de pe Planeta Terra  – totul se amână, totul se suportă, nu stoic, ci ca-ntr-un somn încleştat… - ba chiar se ajunge la complicitatea cu Răul şi la Apologia Răului. De ce? Din pricina unei paralizii, în creier, a CENTRULUI REACŢIUNII. Din pricina unei spaime, inconştiente, de “şi mai rău”: “Doamne, fereşte de mai rău!” Dar de ce nu: “Doamne, dă-ne nouă, fraţilor TĂI mai mici, să ne împărtăşim din Bine!”…?!

 

…Lumea de azi a ajuns să zică, prosteşte: “TOTDEAUNA, românul a fost trădător şi laş, TOTDEAUNA românul a fost şi pasiv, şi…mioritic (n.n.: fireşte, cei ce zic aceasta habar n-au de Spiritul Zalmoxian-Hristic al Mioriţei, de Sensul Ei Regenerator-Soteriologic, de Vizionarismul Ei Paradisiac!)… - …mămăliga nu explodează!”

 

…Am căutat să arătăm, în cartea noastră precedentă, “Cazul DACIA. România de AZI: PREGĂTIREA CEA TAINICĂ (a Drumului spre ROMÂNIA SACRĂ, de ieri, de mâine…de PURURI!), Ed. Rafet, Rm. Sărat, 2011 - că aceste afirmaţii nu sunt valabile nici pentru Eroicii Sfinţi TRACI, dar nici pentru românii (de la Nord şi de la Sud de Istru) din vremile de după căderea Sarmizegetusei, mileniul la capătul căruia dinastia Asăneştilor a dovedit un DUH DE REACŢIUNE absolut năucitor -  cumplit, dar DREPT: pentru O PALMĂ (dată, cu totul trufaş şi nechibzuit, de către sebastocratorul Ioan, de faţă cu Împăratul bizantin Isaac al II-lea Anghelos…Conducătorului Român ASAN!), Împăraţii ROMÂNI Petru şi Asan, precum şi urmaşii lor de la tronul Asănesc/Românesc, au distrus nenumărate armate bizantine, cu tot cu împăraţii care le conduceau!!!

 

…Cartea de faţă vrea să cerceteze, mai departe, în veacurile care au urmat destrămării IMPERIULUI ASĂNESC şi au determinat formarea statelor feudale Ţara Românească şi Moldova – cum s-a manifestat şi DACĂ s-a manifestat, acest spirit reactiv-recţionar al românilor. Truda pe care ne-am luat-o drept Misiune, cu Voia Lui Dumnezeu – …şi va încerca să împlinească dorinţa noastră de iscodire, cu ajutorul aşa-zişilor “cronicari moldoveni”, mai obiectivi, demni, nobili şi patrioţi, decât cei munteni: Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce… - …dar, toţi trei, grefându-şi concepţia spiritual-moral-filosofică pe Duhul Lui Hristos, exprimat optim în străvechea şi înţeleapta carte de învăţătură a luminatului şi sfântului domn MUNTEAN, Neagoe Basarab: Învăţăturile lui Neagoe Basarab, către fiul său Teodosie.

 

...Având de-a face cu Magi ai Scrisului, fireşte că vom încerca să relevăm, chiar revelăm, pe cât ne stă în putinţă, această Magie Exorcizatoare, prin Logos Scris!!!

 

…Vom vedea, dimpreună, sperăm, cât Duh Reactiv-Hristic şi ce Modele Sublime/Călăuze spre NEAM dezvoltă nişte vremuri pe care, îndeobşte, jalnica majoritate a istoricilor, orbi şi dogmatici, o dispreţuiesc şi o numesc… “Evul Întunecat”!!! Mai multă lumină şi mai mult Duh de Viaţă Dumnezeiesc-Hristică, decât în EPOCA MUŞATIN-BASARABĂ -  nu a mai existat decât în Dacia Sfântă a Tracilor

 

…Ne luptăm, însă, din păcate, cu un Demon din Inima Duhului Românesc: TRĂDAREA…Dar nădăjduim că re-găsirea Sinelui Celui Hristic-Eroic, va determina şi distrugerea acestui morb satanic al trădării – …care, precum cariul, tot roade în Stejarul Poporului Românesc, cu râvna de a-l putrezi şi prăbuşi în Nimicnicie şi-n Uitarea Paradisului/Originea-PATRIA noastră Veşnică!!!

 

…De atunci,

 

1-din veacul al XIV-lea (al Ctitoriei MONASTIRILOR-ŢĂRI),

 

2-respectiv al XVI-lea, până la al XVIII-lea, când s-au stins EROICII LUPTĂTORI, prin Scris,  cu Demonul Timpului! -

 

3-…cu excepţia Momentelor  Astrale:  I- Momentul EMINESCU, din a doua jumătate a veacului al XIX-lea şi II- Momentul-Epocă Legionară, din prima jumătate a veacului XX, prin care s-a re-pornit Lucrarea Sfânt-Voievodală, de Regenerare/Înviere a poporului român – …şi nu numai a celui român!... – în drumul său către Sublimitatea Neamului Românesc-CANDELĂ A NEAMURILOR LUMII!!! -

 

4 - … până azi… - …când Reactivitatea/Reacţiunea tinde spre zero!

 

totul a mers înapoi, “ca racul”, vorba lui Eminescu!

 

…De observat că Ontologia Spirituală a Omului influenţează, decisiv, şi Exprimarea Duhului Omului, prin Cultură: NU MAI EXISTĂ GENII - …ci doar impostură!!!

 

 

…Normalitatea Logos-ului/Scris a fost perturbată, grav, de Anomalia Dispariţiei Logos-ului Social-Existenţial! Deci, toate trei formele de exprimare a LOGOS-ului DIVIN (Scrisul/Cultura-ca-Logos,  Făptuirea-ca-Logos, Existenţa/Fiinţarea-ca-Logos) trebuie să revină la parametrii NORMALITĂŢII! – altfel, preţul plătit va fi însăşi perimarea, alienarea, rătăcirea oarbă a Fiinţei Umano-Divine!

 

…Dar nu s-a stins Duhul Românesc de Viaţă Reactivă, ci doar s-a dispersat/disipat (aproape pulverizat!) forţa lui de Lumină Autosacrificial-HRISTICĂ, altruistă şi demnă, nobilă şi eroică - şi poporul-istorie a căzut, astfel, în catalepsie… a (a)dormit, parcă, vorba lui Andrei Mureşanu…”un somn de moarte” – şi doar trebuie să se “deştepte”!!

 

…Aşa-zisa “democraţie modernă” (“găselniţa” asasină/genocidică a Franc-Masoneriei Mondialist-Globalizante!) este cel mai cumplit factor de “scopire/castrare spirituală” a popoarelor, în Drumul lor (ca PELERINAJ INIŢIATIC!) spre Starea Spirituală Majoră, de NEAMURI!

 

…Dar avem convingerea că, la Timpul Potrivit (“Gongul” Dumnezeiesc!), acest Duh de Reacţiune Vitală  se va re-trezi şi va re-formula/re-grupa, RE-SOLIDARIZA şi trainic “cimenta” spiritual (prin recunoaşterea, între ei, a Ostaşilor Luminii!) Frontul ELITELOR ALBE, cel care va prăbuşi, în neant şi-n bezna lui de obârşie, Frontul ELITELOR NEGRE!

 

…Aceasta (Viaţa cu Duh Reactiv/Reacţionar) va însemna însăşi NORMALITATEA DUHULUI DE FĂPTUIRE şi a ONTOLOGIEI Omenirii!

 

***

 

O PROBLEMĂ MAJORĂ...”EXPEDIATĂ” DE NOI, DINTRU ÎNCEPUT!

 

a-<<LIMBA ROMÂNEASCĂ E MAMA LIMBII CEII LĂTINEŞTI>>

 

Deşi este o problemă majoră, pentru Neamul Românilor, şi foarte intens-preocupantă, pentru primii noştri istoriografi şi scriitori de limbă română -  noi nu vom aborda, cu prioritate, în dezvoltările noastre, din lucrarea de faţă, despre „cronicarii” Moldovei – PROBLEMA ROMANITĂŢII ROMÂNILOR. Şi, pentru că, totuşi, nu dorim să planeze neînţelegeri sau rele înţelegeri, asupra problemei mai sus enunţate, ne vom exprima părerea încă de pe acum, asupra generalei greşeli „cronicăreşti”, privind originea noastră latină (reluăm, în aceste prime pasaje, afirmaţiile noastre mai vechi, din lucrarea „CAZUL DACIA.  ROMÂNIA DE AZI: PREGĂTIREA CEA TAINICĂ  (a Drumului spre ROMÂNIA SACRĂ, de ieri, de mâine...de PURURI!”, Ed. Rafet, Rm. Sărat, 2011).

 

 

„...Deci, la întrebarea frământătoare: „Cine suntem noi, cum ne numim?” – cei ce cred că răspunsul la această întrebare se află din “cronici”, manuale/tratate şi în mod facil, se înşală, din păcate, amarnic…!!!

 

…Cei pe care am fost învăţaţi, din şcoală, să-i numim “cronicarii români/moldoveni” (Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce – precum şi masonul “prinţ printre filosofi şi filosof printre prinţi”, membru al Academiei din Berlin şi membru al Lojei Germane Illuminati… - ceea ce nu-l scoate dintr-o discuţie extrem de interesantă despre “trădare şi patriotism”…DIMITRIE CANTEMIR!)  - sunt, primii trei, extrem de timoraţi de “succesul de scenă” al Apusului romano-catolic şi, deci, cuprinşi de o teamă care nu este deloc străină de patriotism: “să nu ne pierdem” de Europa! Deci, noi, toţi, “de la Râm ne tragem”…!!! Trebuie să  fim în pas cu Apusul European! Şi, pentru asta, soluţia este insistenţa absurdă şi profund perdantă pe “originea noastră latină”, nu cumva să ne pierdem de…”surorile noastre latine”, ba chiar, vorba lui Farfuridi:”pentru ca să dăm exemplul chiar surorilor noastre de ginte latine, însă!!!”

 

Mai mult, chiar: bietul boier Miron Costin, fie-i ţărâna uşoară,  a avut şi întreţinut relaţii foarte strânse cu Biserica Romano-Catolică! Păi, dacă este „romano-” ...  -   asta înseamnă că ...e „de la Râm”...”bădica Traian”...”neamuri”, care va să zică... -  nu?!

 

…Al patrulea (Dimitrie Cantemir) aparţinea mai mult Apusului (deci, zonei “latine”…masonice!), decât Răsăritului Ortodox…Se “sincronizase” perfect, la modul “lovinescian” -  avant la lettre”…

 

…Nu cumva recunoaşteţi această teamă, indusă, insidioso-persuasiv şi perseverant- diabolic, şi azi…sub numele, mai clar şi gomos, de “apartenenţa/nonapartenenţa la… Uniunea Europeană”?! Până şi atât de inimosul cărturar aromân timocean, CRISTEA SANDU TIMOC, atunci când vrea să afle soluţia de aducere la raţiune a sârbilor intoleranţi şi extrem de egoişti/non-creştini (ne referim, fireşte, la politicienii lor…care nu se deosebesc de ai noştri decât printr-un naţionalism negativist, degenerat, distructiv, profund xenofob!), cu privire la minoritatea aromână, să născocească (naiv…) cea mai mare pedeapsă/cel mai eficient şantaj, pentru sârbii cei nedrepţi, propune preşedinţilor României post-decembriste să  “pună pe tapet” …”chestia” cu “intrarea în Uniunea Europeană”: Dacă sârbii nu dau drepturi minorităţii române din Timoc, România trebuie să blocheze aderarea lor la UE”…”!!!

 

…Şcolii Ardelene, formată din “dezertori” de la Ortodoxie (având centrul Greco-Catolic la Blaj…), ce să-i mai cerem?! Nimic! E drept că gândurile “corifeilor” nu erau deloc lipsite de bună-credinţă (convingerea lor era că, prin afirmarea, frenetică, a “latinităţii absolute” a românilor, vor căpăta respectul călăilor şi împilatorilor…S-au înşelat amarnic…).

 

… Şi, totuşi, printre “corifeii” Şcolii Ardelene (şi “campioni” ai “luptei cu hârtiile”…) – există unul cu o intuiţie extraordinară: “PETRU  MAIOR a fost primul care şi-a dat seama că, deşi limba română şi limba latină clasică sunt limbi înrudite -  totuşi, limba română nu e fiica limbii latine şi, prin urmare, ideile lui Samuel Micu trebuiesc corectate. În Disertaţie pentru începutul limbii româneşti, tipărită în acelaşi volum cu Istoria ceii pentru începutul românilor în Dacia (pp. 302-323) el afirmă categoric că limba românească e lătinească (p. 302), dar că …<<măcar că ne-am deprins a zice că limba românească e fiică limbei lătineşti, adecă ceii corecte, totuşi, de vom vrea a vorbi oblu, limba românească e MAMA LIMBII CEII LĂTINEŞTI>>. (…) <<Limba românească>> (n.n.: limba strămoşilor noştri) poate fi <<MAMĂ LIMBEI CEII LĂTINEŞTI>> (n.n.: este vorba de limba latină clasică sau limba romană – lingua romana, cum o numeau Isidor din Sevilla şi Plinius), deoarece românii, urmaşi ai dacilor, sunt autohtoni în ţara lor, în timp ce romanii erau venetici în Italia şi, deci, au venit pe malul Tibrului (vechiul Rumon) cu limba strămoşilor lor, din patria de unde au plecat – strămoşi (n.n.: traco-daci!) care au continuat, desigur, să vorbească aceeaşi limbă” (cf. Paul Lazăr Tonciulescu, Ramania – Paradisul pierdut, Editura Obiectiv, Craiova, 1997).

 

Se ştie, azi, că mai toate documentele fundamentale ale acelei vremi, care marchează confruntarea, aparent doar militară, dintre daci-traci şi romani – în realitate, O LUCRARE ALCHIMICĂ! – au fost distruse cu încrâncenare sau au dispărut misterios…şi extrem de suspect (prin “generalizarea” fenomenului de “aneantizare” a dovezilor despre sfinţenia dacilor/tracilor şi despre esenţa lucrării alchimice traianice…) – ceea ce-l conduce pe cunoscutul tracolog Adrian Bucurescu la concluzia că, de fapt, Originea şi Misiunea Neamului Nostru de LAHI/(V)LAHI=NEGRI-MISTICI – este Taina Supremă a Existenţei şi Evoluţiei Spirituale a Terrei: “Dion din Prusa a scris o carte intitulată Getica ori Istoria geţilor, astăzi pierdută. Din această operă s-a inspirat enciclopedistul Casiodor (490-575), de la curtea regelui Teodoric, din Italia, care a scris o mare istorie a goţilor, pierdută şi ea, iar mai târziu Iordanes. Nepotul lui Dion Chrysostomos, Dio Cassius Coceianus, născut la Niceea, în Bithynia, pe la anul 155, a scris şi el o Getica, azi de asemenea pierdută. Despre daci a scris şi împăratul Traianus o importantă lucrare ce se va fi numit Dacica sau probabil De bello dacico. Din această operă s-au păstrat doar cinci cuvinte într-un manual de gramatică întocmit în secolul al Vl-lea de Priscianus.


La războaiele purtate de Traianus în Dacia a participat direct şi medicul împăratului, T. Statilius Crito, grec din Heracleea Cariei. El a scris o carte cu titlul Getica, din care s-au păstrat doar câteva fragmente, într-un lexicon întocmit în a doua jumătate a secolului al X-Iea, cunoscut sub numele de Suidas ori Suda. Războaiele între daci şi romani au mai fost amplu prezentate de către Appianus (cea 100-170), grec din Alexandria, unul dintre cei mai importanţi istorici din secolul II, care a scris Istoria Romei, în 24 de cărţi, elaborată, probabil, în a doua jumătate a vieţii lui, înainte de anul 165. El înfăţişează cucerirea diferitelor popoare de către romani. Cartea a XIII-a, pierdută în întregime, se referea la luptele cu dacii . Din Istoria lui Ammianus Marcelinus s-a pierdut numai partea referitoare la Traianus.

Multe alte fragmente din lucrările istoricilor antici, privitoare exclusiv la geto-daci, s-au pierdut definitiv. Este limpede că în operele dispărute se ascundea Taina Tainelor (…). Conştienţi ei înşişi de intenţiile de a li se distruge secretele spiritualităţii, geto-dacii le-au ascuns în inscripţii ce par… latineşti sau greceşti. Astfel, acestea s-au şi conservat până astăzi, continuând să fie crezute netracice. Cum se poate ca un text să fie înţeles în două limbi deodată?, exclamă cu indignare unii inşi cu pretenţii ştiinţifice şi culturale. Ei, uite că se poate! Un exemplu, dezbătut şi astăzi de lingvişti şi istorici, este celebrul strigăt TORNA, TORNA, FRATRE! In anul 587 avarii năvăliseră în Peninsula Balcanică şi ajunseseră în Tracia; în vreme ce o parte a armatei bizantine se răspândise în jur pentru jafuri, conducătorul rămăsese cu o mică trupă; generalul Comentiolus, care comanda armata împărătească, s-a decis să dea atacul şi, după lăsarea serii, a înaintat. Cronicarul bizantin Theophylactos Simokattes (urmat apoi de de Theophanes) spune că, în timp ce oastea înainta, un incident banal a semănat panică în rândul ostaşilor împărăteşti, care au început să fugă în dezordine. Căzând încărcătura de pe un catâr, fără ca soldatul care avea grijă de animal să-şi dea seama, căci se afla ceva mai în faţă, un alt soldat ce se afla mai aproape, 1-a strigat să se întoarcă spre a-şi ridica bagajul: RETORNA (sau, după Theophanes, TORNA, TORNA) FRATRE, şi aceasta „în limba locala” (tracă!). Aceste cuvinte au fost interpretate ca un ordin de retragere de către oştenii latinofoni, care erau în primele rânduri; toţi au început să strige cât puteau de tare (RE)TORNA, astfel încât, în scurtă vreme, s-a dezlănţuit o fugă generală. De fapt, soldatul nu făcuse decât să-I atragă atenţia compatriotului căruia îi căzuse bagajul şi îi strigase în graiul matern: TORN-AF, TORN-AF RA TE!, adică “Ţi-a căzut, ţi-a căzut!” (literal: A căzut, a căzut la tine!)” (cf. Adrian Bucurescu, Dacia secretă, Editura Arhetip R.S., Bucureşti, 1997, cap. I, Taina Tainelor, pp. 12-13).

 

Evident, sublinierile din textul de mai sus ne aparţin.

***

 

b-…TOTUŞI, DESPRE ALCHIMIA TRAIANICĂ…!!!

 

…Chiar dacă s-a pierdut scrisul, a rămas Duhul…Şi Vasile Lovinescu, în lucrarea sa O icoană creştină pe Columna Traiană (glose asupra melancoliei), Gnosis, Cartea Românească, Buc., 1996, pp. 119-121 – asta face: re-face (prin melancolice meditaţii şi revelaţii, dar şi prin vraja etimologiilor şi a tainelor ascunse în lume şi-n oameni!) gândul şi spiritual vaticinar şi de alchimist ale lui Traian! Şi ajunge la concluzia (care la noi a fost doar un gând trecător, o ipoteză fără demonstraţie!) că “războiul” daco-roman (dincolo de “zăngănitul armelor” şi de victimele fizice!) a fost OPERAŢIUNE ALCHIMICĂ, de recuperare spirituală ASCENSIONALĂ a romanilor, prin celebrul şi paradoxalul ritual “regressus ad uterum” – “regresia” ritualico-mitică spre/în Paradisul de unde au plecat, alungaţi de păcatul lor de necredinţă…DACIA! Şi, în definitiv, dacă ne gândim la “rezistenţa” Imperiului Roman de Răsărit (1453), dar, mai ales, la “rezistenţa” prin vremi a ideii de “romanitate” şi de apropierea ei, acum, prin cercetări tot mai extinse, a “Paradisului Dacic”, de unde au pornit şi sore care voia să-I întoarcă acest “Rex et Pontifex”… – se pare că Traian Tracul n-a muncit degeaba!

 

Unul dintre simbolurile cele mai obişnuite ale vicisitudinilor Devenirii, ale alternanţei VIEŢII şi a MORŢII, ale lui Solve şi Coagula, este războiul cu concomitenţa lui de Victorie şi înfrângere; chiar şi războiul profan are existenţial şi necesar, acest sens. (…) Războiul dacic e războiul întregului cosmos, al desfăşurării spirale a devenirii, în jurul Axului imuabil al lumii. (…) Războiul dacic se desfăşoară de-a lungul stărilor indefinite ale Firii, încolăcindu-se ascendant în jurul axului lor comun, ca şarpele în jurul Arborelui din Paradisul Terestru (…). Toate ciclurile de existenţă sub atracţia imuabilă a Cerului au o mişcare ascensională în jurul Axei Lumii, printr-o impulsie helicoidală, cu pas infinitesimal, formând, astfel, un cilindru. Spiralele războaielor dacice indică pasul elicei. Pe vârful Coloanei avem pe Wang, Imperatorul, intermediary între cer şi pământ, administrând schimburile dintre ele, Traian, Şen Jen, Imperator Mundi. În acest sens, Columna lui Traian este o reprezentare, o exteriorizare în Roma, a lui Geticus Polus; pentru aceasta a fost necesară anexarea Daciei la Imperiu, făcând posibilă acea minune istorică, secolul Antoninilor (n.n.: toţi, de origine tracă!). (…) Având în vedere şi descendenţa romanilor din troieni (n.n.: traci), e posibil ca Ripheus Troianus să fi fost denumirea Şefului Suprem al ierarhiei iniţiatice romane care, într-un moment de graţie, sub Traian, a coincis cu Şeful Vizibil al Imperiului, chiar ca nume (n.n.: să nu uităm că “falusul” Creator de la Roma comunică, precum un releu, cu acela ridicat/erect, la modul magico-alchimic, la Adamclisi…!). (…) Acela care a cules în potir sângele Domnului şi a dus Graalul în Apus a fost Iosif din Arimathea, al cărui nume reaminteşte pe ARIMII HYPERBOREENI (n.n.: alt nume al Imperiului Tracilor/Dacilor). Alt nume al Arimatheiei era Rama; intenţia de altoire pe Tradiţia Primordială prin al şaselea şi al şaptelea avatara, Paraşu Rama şi Rama Ciandra, devine convingătoare; devine evident rolul noii religii (n.n.: cea a Lui Hristos Înviatul!) de a se răspândi în lumea ariană. (…)  (n.n.: în continuare, V.L. vorbeşte despre Collegia Fabrorum, societăţi secrete care trebuiau să împace “păgânismul” cu “creştinismul”, întru Centrul intersectat cu Polul Getic). (…) Războiul troian a distrus ceea ce recuperase expediţia Argonauţilor – un HAGEALÂK LA OBÂRŞII! (s.n.) (…) Italia, aşezată excentric, nu a fost atinsă de această catastrofă spirituală. De aceea, Enea, cu penaţii Troiei, a putut să se refugieze acolo, ca să întemeieze un nou Ilion. Troia a trebuit să moară, pentru ca Troia să stăpânească lumea. Parabola bobului de grâu. (…). Ripheus e Distribuitorul şi Stăpânul superlative şi prin excelenţă al Justiţiei, Regele ei, Melchisedech, ar spune evreii; acest justissimus  nu se poate afla decât în locul justissimus al acestei lumi, în punctual central, unde toate antonimiile şi complementarităţile se resorb în Unitate (n.n.: cât de exact a intuit Eminescu, Muntele din Centrul Paradisului Dacic!), principiul lor comun, unde verticala polară intersectează planul nostru de existenţă; un reprezentant, o specificare a lui, se putea afla în limba balanţei (n.n.: Thule a Hiperboreei Dacice!) geografice pe care o reprezenta Troia în mileniul al II-lea d. H. (…) Justiţia lui Traian capătă un sens messianic, justiţia celei de-a şaptea zile. (…) Căderea Troiei este aşezată în anul 1184 î.H.; dacă adăugăm 1296 ani, adică a zecea parte din Anul Mare (Manvantara), găsim anul 112 d. H., adică apogeul domniei lui Traian. (…) Dispărut în ruina Troiei în 1184, Troianus Ripheus a reapărut 1296 ani mai târziu, ca Traianus Ripheus, cu o alternanţă de doliu şi glorie, cum spune Apostolul Pavel de cei doi Adami. (…) Dar în această operaţie trebuiau angajate şi centrele hyperboreene ale Daciei! Trebuia o endosmoză între Dacia şi Imperiu – şi acesta a putut fi rostul occult al anexării. (…) Fondul ideii mesianice se compune dintr-un dublu element, amintirea unei mari ruini şi speranţa unei mari reparaţii. (…) Omogenitatea organică a lui Traian cu Ripheo Troiano îi fac solidari în această misiune mesianică, mai ales că Ripheus însuma în el Munţii Riphei, Munţii Daciei (s.n.). (…) Ochiul Sferic al Acvilei de pe Columnă îl conţine pe Diametrul-Traian. (…)  La cele două capete ale diametrului sunt Traian şi Ripheo Troiano. Primul este istoric, al doilea e Monarhul Perpetuu. (…).

 

…O operaţiune alchimică se meditează/revelează, nu se comentează…

 

***

 

 

 

 

c-TRACO-DACII – SFINŢIŢI/ALEŞI ÎNTRU A FI PRIMUL POPOR ORTODOX DE PE TERRA!!!

 

…Revenim la “cestiunea”…”pădurii nevăzute, din pricini de…copaci”! – adică la necesitatea unei viziuni de perspectivă şi, oarecum, obiectivate, a “problemei/cazului Daciei”.

 

De observat că Adrian Bucurescu nu se “împiedică”, în textul său, de denominativele neamului nostru de origine. Şi asta, pentru că Adrian Bucurescu cunoaşte, chiar miraculous de bine, etimologiile cuvintelor. Iată cum traduce el cuvântul fundamental (cel puţin, în viziunea nostră): TRAC. “Numele etnic de Trax, Threkes (lat. Thrax, Thraeci, Thraces, Tracia etc.) pomenit încă de Homer şi menţinut şi mai târziu de autorii antici, s-a păstrat în etnonimul dac Dragae „atrăgători; plăcuţi; iubiţi; frumoşi; buni; puri” (cf. rom. Drag, a drege şi v. slav dragu). Tracii purtau şi nume ca Aulu-tracus „Prea Plăcutul”, iar armele gladiatorilor din acest neam se numeau Thraeci-dica „Bine-cuvântate” (cf. rom. Drăgaica)  -  cf. idem, p. 9.

 

Deci, etnonimul TRAC înseamnă, în limbajul nostru de azi: SFINŢII/SFINŢIŢII.

 

Şi, atunci, se explică extrem de clar de ce Adrian Bucurescu nu se fereşte să asimileze cuvântului-etnonim TRAC şi pe cel de DAC, dar şi pe cel de GET/GOT (vom vedea mai jos documente ale urmaşilor goţilor, germanicii scandinavi, care îl confirmă, întrutotul, pe “tracul” nostru, Adrian Bucurescu!): pentru că

 

1-DAC vine de la DAOI=POPORUL CĂII DREPTE (a se vedea cum asiaticii buddhişti au moştenit această semnificaţie, cu tot cu denumirea: DAO… - utilizând-o mai ales în confucianism!), dar şi POPORUL LUPULUI FENRIR! De ţinut seamă nu doar că urmaşii lui Eneas Troianul – Romulus şi Remus – sunt “fiii Lupoaicei”, ci, concomitent, că Steagul-YANTRĂ al dacilor era Lupul cu Pântece de Dragon! Prin Gura Lupului este înghiţită lumea desacralizată/pângărită/epuizată ontologico-spiritual, iar în pântecul de balaur se produce “metanoia”, purificarea prin foc de athanor, a lumii! Deci, DAC devine sinonim cu “SFÂNT”, dar şi cu…”ÎNVIAT”!!!;

 

2-problema lui GET / GOT se “rezolvă” mult mai repede: cele două cuvinte sunt, de fapt, cele două variante de pronunţie ale aceluiaşi etnonim (pronunţie “din SUD”, respectiv, pronunţie “din NORD”, în Eurasia!) – şi, ambele, sunt utilizate şi înţelese şi azi: în germană, GOT, în engleză, GOD, înseamnă “Dumnezeu”. Care va să zică: Poporul Lui Dumnezeu! Deci, tot: …“SFINŢII”/ALEŞII CERULUI/BUNII/PURII/BINECUVÂNTAŢII…!!! “Tracii”…!!!

 

Iată de ce misiunea creştinatoare a Sfântului Andrei, în Dobrogea traco-scitică a fost cea mai uşoară dintre toate: Tracii nu numai că erau credincioşi-spiritualizaţi, DAR ŞTIAU (PRIN CULTUL “PREGĂTITOR” AL LUI ZALMOXIS ŞI ORFEU) TOTUL DESPRE ÎNVIERE/MÂNTUIRE! Doar Zalmoxis “ se răstignise” pe Stejar, apoi “se îngropase”şi, în fine, “ÎNVIASE”!!!

…Şi, totul, întregul cult zalmoxian, întrega viaţă comunitară a traco-dacilor (care duceau, ca şi tracii-esenieni de la Marea Moartă, o viaţă de o puritate şi de un echilibru spiritual exemplare!), desfăşurându-se într-o perfectă armonie interioară şi armonie cu cosmosul-Creaţie! -  întru cea mai curată şi luminoasă deschidere către DIVINITATE ŞI CALEA EI DREAPTĂ!

De aceea, după opinia nostră, traco-dacii trebuie consideraţi nu doar primul popor creştin de pe Terra, dar şi poporul ORTODOXIEI, al Căii Celei Drepte/Luminoase şi Unice, către Mântuire!!!” – cf. CAZUL DACIA. ROMÂNIA DE AZI: PREGĂTIREA CEA TAINICĂ (a Drumului spre ROMÂNIA SACRĂ, de ieri, de mâine...de PURURI! , Ed. Rafet, Rm. Sărat, 2011.

***

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

LETOPISEŢUL ŢĂRII MOLDOVEI [5] – ÎN VARIANTA LITURGICĂ A LUI GRIGORE URECHE [6]

 

 

 

 

 

 

 

 

 

PRELIMINARII

 

ARHETIPUL ŞI MAGIA SCRISULUI.

A-CRONIŞTII/ANTI-CRONIŞTII...”CRONICARI”!

NORMALITATEA REACŢIUNII. SINERGIA SCRIS-FAPTĂ/FĂPTUIRE-EXISTENŢĂ COSMICĂ

 

...Acest Neam al Românilor s-a ţinut, din anistorie spre istorie (cu perspective de reversibilitate!), prin Limbă şi prin Religie. Prin DUH DINAMIC-DEMIURGIC-REACŢIONAR!

Niciodată, una fără alta – LIMBĂ fără RELIGIE/”LEGE”!

„TEMELIA” CREŞTIN-ORTODOXĂ, pe care „temeliuiaşte [7] /întemeiază” Logos/Gospodărie de Neam – cel mai minunat, întru Dreapta Cugetare şi de Bine Sfătuitoare (deşi în slavoneşte, încă...!), dreptcredinciosul Voievod IOAN NEAGOE BASARAB, cel ce Dumnezeiască Sfătuire dă fiului său, Teodosie, pe la 1521...!!!

Dacă Europa „mergea pe mâna” Duhului (Va)Lahului IOAN NEAGOE BASARAB, Autenticul Cruciat, iar nu pe aceea a lui Niccolò Machiavelli-demonizatul, Lumea ar fi arătat, azi, cu totul altfel, în sensul unui Echilibru al Păcii Cosmice, Umano-Divine (aceasta ne-excluzând, în niciun caz, ba chiar implicând, prioritar! – Războiul cu Diavolul şi cu iluziile asasine ale Celui Rău...!), mult mai apropiat de Desăvârşirea Sacră-Hristos, iar nu dezbinată şi năboită de Bezne – căci iată cum se con-forma  şi se raporta Duhul Vizionar (străbătător al Pâclei instaurate de Iluzia Temporală) al Lui Neagoe Basarab, la Spaţiul Paradisiac/Absolut Non-Conflictual, al Lumii-Creaţie Divină – apărând şi definiţia CREŞTINULUI ADEVĂRAT, definit Fiinţial, prin Spaţiu şi Făptuire, întru Luptă Neabătută cu Diavolul şi ÎNTRU SCHIMBAREA METANOICĂ A DUHULUI UMANO-DIVIN – „AŞA SĂ CADE SĂ LĂCUIASCĂ ŞI CREŞTINII, SĂ ÎNCUNGIURE TOATĂ LUMEA LUPTÂNDU-SE CU DIAVOLUL, ŞI SĂ-I IZBĂVEASCĂ PRE CEI ROBIŢI ŞI SUPUŞI DE DIAVOLUL ŞI PRE CEI CE SUNT ŢINUŢI DE DIAVOLUL ŞI DE TOATE ALE LUI, SĂ SĂ SCHIMBE”: „Dar cine ş-au făcut vreodată case de piiatră în tabără, ştiind că curând şi preste puţinea vréme iarăşi va să le părăsească? Nimeni n-au făcut aşa, ce măcar de ar şi încépe ceva să facă aşa, acela ca un vânzătoriu să va ucide. Sau cine ar cumpăra măcar o milă de loc în vrémea războiului şi să-şi facă curţi pre dânsa? Nimeni nu va face aşa. Că de ar şi cugeta cineva să facă aşa, încă i-ar zice alţii: „Venit-ai la războiu, iar n-ai venit la negoţ! Dar căci te nevoeşti cu dor şi cu pohtă de acest loc, care preste puţinea vréme vei să-l părăseşti? Lasă, deaca vom mérge la moşiia noastră, deacii vei face aceasta acolo!“ Aceasta-ţi grăescu eu acum, fătul mieu: CÂND VOM MÉRGE ÎN CETATEA IERUSALIMULUI CELUI DE SUS, ACOLO VEI FACE ACEASTA, CE ÎNSĂ ACOLO NU IASTE NICI O NEVOINŢĂ ŞI NICI O OSTENEALĂ, CĂ ACEL ÎMPĂRAT MINUNAT ŞI PUTÉRNIC LE VA FACE TOATE. IAR ŞI AICI AJUNGE A LĂCUI ÎNTR-UN ZEMNIC ŞI ÎNGRĂDIT CU UN GĂRDICEL, IAR A FACE CETĂŢI ŞI CASE DE PIATRĂ NICI DE UN FOLOS NU SUNT. Auzi cum lăcuescu tătarii în case făcute pre roate, şi lăcaşul lor iaste făcut tot ca al unor păstori. AŞA SĂ CADE SĂ LĂCUIASCĂ ŞI CREŞTINII, SĂ ÎNCUNGIURE TOATĂ LUMEA LUPTÂNDU-SE CU DIAVOLUL, ŞI SĂ-I IZBĂVEASCĂ PRE CEI ROBIŢI ŞI SUPUŞI DE DIAVOLUL ŞI PRE CEI CE SUNT ŢINUŢI DE DIAVOLUL ŞI DE TOATE ALE LUI, SĂ SĂ SCHIMBE. Că acéia, deaca-şi fac colibi şi deaca vor să le părăsească, ei le părăsescu, ca cum ar lăsa ostaşii oastea cu pace, şi acéia deacii mult s-ar veseli şi s-ar bucura. CĂ MAI FRUMOS LUCRU IASTE, ŞI MAI CU PLĂCÉRE A VEDEA PUSTIILE AVÂND UMBRĂ DE CÉTE CĂLUGĂREŞTI, DECÂT VOINICI ÎN OASTE ÎNTINZÂNDU CORTURI ŞI ÎNFIGÂNDU-ŞI SULIŢILE ŞI LÂNGĂ SULIŢE SĂ-ŞI PUE PLATOŞĂLE ŞI ARMELE, IAR ALTĂ MULŢIME SĂ AIBĂ OCHI CA DE ARAMĂ ŞI ÎNARMAŢI CU ARME DE HIER, ŞI ÎMPĂRĂŢIE ÎNGRIJATĂ ŞI PRESTE CÂMPU MULTE AŞTERNUTE ŞI PRÂNZURI. CĂ ACEASTĂ VEDÉRE NU IASTE BUNĂ, CI IASTE MAI BUNĂ CAREA ZIC EU. Ia blăm acum în pustii şi VOM VEDEA UMBRARILE VITÉJILOR LUI HRISTOS ŞI NU VOM VEDEA ACOLO ÎNTINDEREA CORTURILOR, NICI HAINE ŞI ALTE ZĂVÉSE LUCII, CU CARE FAC UMBRĂ ÎMPĂRATULUI; CI VOM VEDEA CE IASTE MAI BUN ŞI MAI FERICIT DECÂT TOT CE IASTE PRE PĂMÂNT. Că de multe ori acolo să vor fi întinsu ceriurile şi să vor fi arătat lucruri şi vederi minunate. ŞI VOM VEDEA ACOLO LĂCAŞURILE LOR, CAREI CU NIMIC NU SUNT MAI JOS SAU MAI MICI DECÂT CERIURILE. CĂ ÎNTR-ÎNSELE S-AU POGORÂT ŞI AU ÎNTRAT ÎNGERII, CE ÎNCĂ TOCMA ŞI STĂPÂNUL ÎNGERILOR” – cf. Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie; şi, după invocarea Nevoii de METANOIA a Omului Căzut în Iluzia şi Trufirea Demenţială/Iresponsabilitatea venită prin Orbirea Demonului Iluzionist al Timpului/Istorie, precum şi după invocarea Funcţiei Paradisiace a Martirilor Creştin-Ortodocşi şi Eroilor Neamului Românilor -  Sfântul Domn îi mai zice fiului său, pentru a-l iniţia deplin, întru Comportamentul Sacru al Milei şi Înţelegerii Drepte, a Duhului Umano-Divin-HRISTOS, prezent în Duhul fiecărui om-român-creştin, dar dând şi Definiţia Domnului Autentic CREŞTIN – precum şi modul de a identifica Impostura Demonică a Falsului “DOMN”, cel care (se) duce spre Pierzarea/”Periciunea  sa şi a poporului cel de călăuzit spre Neam – IAR DOMNUL CARE NU VA JUDECA PRE DREPTATE ŞI PRE LEGEA LUI DUMNEZEU, ACELA NU IASTE DOMN, NICI SĂ VA CHEMA ÎNDREPTĂTOR ŞI UNSUL LUI DUMNEZEU, CI VA FI PIERDUT ÎN PERICIUNEA CEA DE VECI ŞI PENTRU FĂŢĂRNICIA LUI NICI FAŢA LUI DUMNEZEU NU O VA VEDEA”:

 (…) NICI FOARTE SĂ TE VESELEŞTI DE SLAVA LUMII ACEŞTIIA, NICI IAR FOARTE SĂ  TE ÎNTRESTEZI, CI NEÎNCETAT SĂ MULŢUMEŞTI LUI DUMNEZEU DE TOATE [8] (…)Hristos dete ţie  chip de răbdare şi de nerăutate, ca să faci şi tu aşa celor ce te-au urât şi ţe-au făcut rău şi să nu dai rău pentru rău, nici să-ţi aduci aminte pentru rele, ci să-i milueşti şi să-i erţi, cum şi stăpânul tău Hristos s-au rugat pentru nemulţumitorii şi neînţelepţii jidovi [9] (p. 183)”IAR DOMNUL CARE NU VA JUDECA PRE DREPTATE ŞI PRE LEGEA LUI DUMNEZEU, ACELA NU IASTE DOMN, NICI SĂ VA CHEMA ÎNDREPTĂTOR ŞI UNSUL LUI DUMNEZEU, CI VA FI PIERDUT ÎN PERICIUNEA CEA DE VECI ŞI PENTRU FĂŢĂRNICIA LUI NICI FAŢA LUI DUMNEZEU NU O VA VEDEA [10] (…) când veţi vrea să işiţi la judecată în divan, întâi vă să cade să vă rugaţi Domnului nostru Iisus Hristos, ca să vă fie întărire şi învârtoşare(…) să ziceţi: “(…) Şi ne dă judecată dreaptă, ca nu cumva pentru nedreptăţile noastre să fim lepădaţi şi izgoniţi la înfricoşata-ţi judecată, şi să nu vedem lumina feţii tale(…) [11] (…)  ”cu ce dreptate veţi judeca săracii într-această lume, cu aceia vor fi judecate şi faptele vostre la împărăţia cea cerească.  Vedeţi ce lucru mare este judecata? Pentru aceea şi voi, când veţi şădea să judecaţi la divan, SĂ ŞAZĂ LÂNGĂ VOI TOT OAMENI BUNI ŞI ALEŞI. Şi să fie şi boiari tineri lângă voi, ca să ia toţi învăţătură bună şi dulce din gurile voastre [12] ”. (…) “Şi să nu făţăreşti celui bogat , nici iar să miluieşti cu judecata pre cel sărac, CI SĂ FACI JUDECATĂ DREAPTĂ ŞI BOGAŢILOR ŞI SĂRACILOR(…)nu cumva să fiţi unora dulci şi altora amari(…) şi la judecată să nu vă pripiţi, ca nu cumva neînţelegând jalba săracului, să-l judecaţi cu nedreptate. Sau dar de-i va fi frică şi să va ului şi nu va putea spune dăsluşit, ci să-l întrebaţi de multe ori, până i să va potoli frica. Deacii cu blândeţe şi cu cuvinte dulci îi ziceţi:<<Frate, nu-ţi fie frică(…) , ci te trezeşte şi te dăşteaptă ca din vis, şi-mi spune pre dreptu, ca să-ţi putem lua seama şi noi şi să te judecăm pre dreptate>> [13] (…) Iar de veţi şi greşi la judecată şi boiarii voştri vor pricepe că aţi greşit(…) să nu vă pae că vă fac ruşine sau să ţineţi mânie în inima  voastră pentru acel lucru, ci într-acel ceas să primiţi acel cuvântu şi iar să chemaţi pre sărac să-i faceţi dreptate, ca nu cumva, după ce aţi făcut judecată rea, să vă pară rău şi aţi vrea să-i faceţi bine şi nu veţi putea(…). CĂ MAI BINE SĂ NU VĂ FIE VOIA DEPLIN ŞI INIMA ÎNFRÂNTĂ, DECÂT SĂ FACI SĂRACULUI STRÂMBĂTATE” .

...Aşa, deci: ”La judecată să nu vă pripiţi, ca nu cumva neînţelegând jalba săracului, să-l judecaţi cu nedreptate. Sau dar de-i va fi frică şi să va ului şi nu va putea spune dăsluşit, ci să-l întrebaţi de multe ori, până i să va potoli frica. Deacii cu blândeţe şi cu cuvinte dulci îi ziceţi:<<Frate, nu-ţi fie frică>> (…)Iar de veţi şi greşi la judecată şi boiarii voştri vor pricepe că aţi greşit(…) să nu vă pae că vă fac ruşine sau să ţineţi mânie în inima  voastră pentru acel lucru, ci într-acel ceas să primiţi acel cuvântu şi iar să chemaţi pre sărac să-i faceţi dreptate, ca nu cumva, după ce aţi făcut judecată rea, să vă pară rău şi aţi vrea să-i faceţi bine şi nu veţi putea(…). CĂ MAI BINE SĂ NU VĂ FIE VOIA DEPLIN ŞI INIMA ÎNFRÂNTĂ, DECÂT SĂ FACI SĂRACULUI STRÂMBĂTATECâţi  nu se bat în piept, azi, cu  creştinismul” lor, dar nici au gândit la această atitudine fraternă, întru năpastele istoriei şi ontologiei -  şi de asumare curajoasă şi responsabilă, a propriilor greşeli, fără ambiţii/orgolii deşarte şi trufii letale… - …atitudine atât de curat, viguros şi neclintit fratern-hristică! Creştinismul este, cu adevărat, cea mai grea religie, sitagmatic şi paradigmatic, de pe Terra şi din toate timpurile -  pentru că te obligă la METANOIA, să-ţi întorci sufletul pe dos, până ţi-l luminezi în întregime – şi ţi se revelează Mântuitorul şi Mântuirea/Învierea Duhului!!!

SĂ ŞAZĂ LÂNGĂ VOI TOT OAMENI BUNI ŞI ALEŞI”...Să luăm aminte, atunci când ne mai alegem fie prietenii, fie conducătorii...!!! Altfel, vom regreta amarnic: fără ÎNŢELEPCIUNE, fără „JUDECATĂ DREAPTĂ”, fără  OAMENI BUNI  ŞI ALEŞI” , fără „SĂ ÎNCUNGIURE TOATĂ LUMEA LUPTÂNDU-SE CU DIAVOLUL” – Căile unui om şi ale unui popor, căzut în Istoria/Iluzia Temporală – se închid ori se afundă de tot, în Bezna cea Veşnică a Tartarului...!

…Ce asemănare poate fi între Hristosul lui Neagoe, Omul Con-Format Răsăritului-Hristos, şi Demonul care-l îndeamnă pe Machiavelli să ne înveţe “politică”… anti-polis şi “diplomaţie”… întru crimă, cum a şi reuşit, cu noi, “modernii”, precum se vede treaba, în “globalismul” asasin/genocidic, de azi?! Este mai bine să fii violent, decât precaut, deoarece soarta este ca şi o femeie: dacă vrei s-o stăpâneşti, trebuie s-o baţi şi să i te împotriveşti.(…)Trebuie să ştiţi că există două feluri de a lupta: unul bazat pe legi, iar celălalt pe forţă: cel dintâi este propriu oamenilor, celălalt aparţinând animalelor; dar întrucât primul nu este de multe ori suficient, trebuie să recurgem la al doilea; deci îi este necesar unui principe să ştie să fie  tot atât de bine animal şi om [14] iar primul şi cel mai recomandat procedeu de a stăpâni o ţară care a cunoscut legea şi libertatea  -  este “s-o distrugi” [15] . Şi meticulosul şi eruditul apostol al nelegiuirii aduce, imediat, anumite exemple din istoria Romei  -  autoritatea morală a lumii antice (evident, escamotând premeditat atitudinile de dreptate şi generozitate, din istoria romană): “Romanii, pentru a-şi menţine stăpânirea în Capua, Cartagina şi Numantia, le-au distrus, şi în felul acesta nu le-au pierdut.” De unde se vede că diavolul este mare savant...”donând” modelul său de cinism sălbatic – Apusului/Amurgului Faustian, demn, încă de pe-acum,  de Ragnarökr [16] !

 

Sintagma celebră a lui Miron Costin, „Biruit-au gândul...” – stă mărturie pentru dârzenia REACŢIONARISMULUI SPIRITUAL al Românilor Medioevici (cu totul deosebiţi de Românii Contemporani, mult prea non-reactivi, mult prea adaptaţi, chiar mult prea „familiari” cu Răul!). Iar Duhul Dumnezeiesc emană dimensiunea Nomos-ului, Logos-ul Ritualico-Sacral al Neamului, pentru că ”diriguieşte-gospodăreşte-orânduieşteCetatea-Templu (care Nomos-Logos-Cetate, azi, au cam dispărut, au devenit o „legendă”, oricum, ceva „revolut”, pentru majoritatea locuitorilor planetei Terra...planetă care, din Centru al Cosmosului Creaţiei, al Nomos-ului/Logos-ului Creaţiei, a devenit o „mahala” non-creaţionistă, non-reactivă, aproape flegmatică, în apatia ei exasperantă Anti-Nomos, o „suburbie” a Cosmosului, care-şi neagă Creatorul, neagă Spaţiul Creaţei, neagă Dinamica Reactiv-Luminoasă-Revelatorie – faţă de Întuneric,  a Creaţiei). Deci îşi neagă Fiinţa/Fiinţarea.

 

A nega „LEGEA”/Logos-ul Neamului, cum îi spuneau Religiei Ortodoxe aşa-zişii noştri „cronicari” (de fapt, cei mai vajnici şi teribili luptători cu Timpul-Iluzie – deci, A-CRONICI/ANTI-CRONICI! – ei sunt adevăraţii CRUCIAŢI, pentru că numai prin Nomos-ul-Hristos ne putem regăsi Fiinţial-Real/Stabil Conformativ) – înseamnă a nega Fiinţa Cosmică. Dar Fiinţa se afirmă şi prin conştienţa unui Spaţiu legat de Logos şi de Religie, conformat prin Logos şi prin Religie. Deci, Spaţiu Sacral, Hristic-Nomotic!Logos-ul a fost, întâi, probabil, formal, în-scris într-o „formă mentală [17] , cum zic indienii (cf. Gramatica lui Pānini). Apoi, forma s-a semi-materializat în...”VĂZDUHUL / VIBRAŢIE ÎNTEMEIETOARE/PARASHABDA [18] şi-n „suflare-suflet”, deci Logos-ul a căpătat expresie orală (Dumnezeu, zic unii, n-a „scris”, întâi, Creaţia-Paradis...!): „pe unde iese sufletul, să-ţi iasă şi vorba”! Traco-Dacii n-au avut, ca şi Dumnezeu-Hristos ori Socrate, încredere în scris (deşi l-au ăracticat, cu zeci de mii de ani în urmă, cu  arată tăbliţele de la Tărtăria! – chiar până la joc, până la disimulări/încifrări ludice) -  ci s-au dăruit, Duh şi trup,  Logos-ului Mioritic. Mântuirea prin Logos. Prin Legea Învierii, adică a Re-Găsirii Centrului Cosmico-Existenţial. Legea Fiinţei/Fiinţării Reale!

În Evul Mediu, Traco-Dacii-Români au re-descoperit Magia Scrisului (pe care strămoşii lor o lepădaseră, pentru că, încă, nu se lepădaseră de SFINŢENIA-CA-SUFLU – SUFLAREA CENTRIPETĂ, A „VÂNTULUI/DUH DEMIURGIC”, SPRE CENTRUL-STABILITATE-A-FIINŢEI-ÎNTRU-DESĂVÂRŞIRE!), pentru că, spre deosebire de rangul înalt-spiritual al Traco-Dacilor din aşa-zisa „antichitate” (de fapt, perioada mai bunei percepţii a Iluziei Timpului – perioada Memoriei, întru Veşnicia Duhului), medievalii se aflau mult mai înfundaţi în Kali Yuga - ...fireşte, cu mult mai puţin decât noi, cei de azi, care nu mai avem conştiinţa Logos-ului de niciun fel: nici a celui oral, nici a celui consemnativ, ca ajutor şi sprijin al unei Memorii Identitare care se stinge, sub agresiunea, tot mai intensă, a Timpului (agresiune care se traduce, de fapt, în cedarea Fiinţei noastre de Credinţă, adică de Stabilitate a Duhului...străbunii noştri o numeau ÎNŢELEPCIUNE, adică dreapta cumpănire, în Cuget şi Fiinţă, a Realului Divin: noi nu mai ştim ce e aceea...!). De aceea, pentru noi, cei de azi, şi importanţa Religiei a scăzut, pentru că nu mai păstrăm contactul cu Duhul nostru identitar – şi, drept consecinţă, pierdem, aproape total, percepţia Spaţiului, ca zonă conformativ-existenţială.

Dar, spre deosebire de noi, ei, medievalii, sunt foarte conştienţi de acest fapt demonizant, de această corupere a spiritualităţii lumii! – ...de aceea, şi initium-ul religios al operelor medievale („Iubitu mieu fiiu, mai nainte de toate să cade să cinsteşti şi să lauzi neîncetat pre Dumnezeu cel mare şi bun şi milostiv şi ziditorul nostru cel înţelept, şi zioa şi noaptea şi în tot ceasul şi în tot locul. Şi să foarte cuvine să-l slăveşti şi să-l măreşti neîncetat, cu glas necurmat şi cu cântări nepărăsite, ca pre cela ce ne-au făcut şi ne-au scos din-tunérec la lumină şi den nefiinţă în fiinţă” – cf. Începutul învăţăturilor bunului credincios Ioan Neagoe, voievodul Ţării Ungrovlahiei, carele au învăţat pre fiiu-său Theodosie vodă), de aceea şi viziunile, obsesive şi foarte reale, ale sancţiunii pozitive, din zona Dumnezeului Veşniciei Existenţial-Formale, a Voievozilor Căutători de Re-Sfinţire, prin apariţia/revelaţia şi protecţia sacră, din partea sfinţilor trimişi de Hristos-Dumnezeu, ca Semn-Chemare, spre Re-aflarea Identităţii noastre Umano-Divine: „Zic să să fie arătat lui Ştefan vodă sfântul mucenicu Procopie, umblându deasupra războiului călare şi într-armatu ca un viteazu, fiindu într-ajutoriu lui Ştefan vodă şi dându vâlhvă oştii lui” – cf. Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, Războiul de la Râmnic, când s-au bătut Ştefan vodă cu Ţăpăluşi vodă, vă leatul 6989 <1481>, iulie 8, p. 54; sau:  Zic unii să să fie arătat lui Ştefan vodă la acest războiu sfântul mucenicu Dimitrie, călare şi într-armatu ca un viteazu, fiindu-I întru ajutoriu şi dând vâlhvă oştii lui ci este de a şi créderea, de vréme ce au zidit bisérică” – idem, De capetile céle de frunte ale léşilor ce s-au aflat pieriţi,  p. 64. De observat: argumentul veridicităţii este suprem şi irefutabil: nimic altceva decât Jertfa de Faptă: ZIDIREA BISERICII, adică Însăşi Epifania Spaţiului Sacru (al Coerenţei Desăvârşite) şi a Făptuitorului Real al Luptei contra Demonului Trufiei Leşeşti: Sfântul Dimitrie, plus Hristos-Dumnezeu/Paradisul.

 

…Pentru noi, cei de azi, a început, de mult, teroarea Timpului, deci uitarea Coerenţei Spaţiale Desăvârşite, echivalentă, în Semantica Divină, cu Sacralitatea Spaţiului – Spaţiul Sacru fiind sinergic cu Sacralitatea Fiinţei şi, deci, a Logos-ului   – şi nu ne mai vedem, deci, nici ca fiinţe spiritual-identitare, nici ca fiinţe spaţial-identitare, nici ca fiinţe nomotice, întru Logos. Pentru cineva oarecare de azi, a afirma, spre exemplu, că MIORIŢA ZALMOXIANĂ, MIHAI EMINESCU, OCTAVIAN GOGA, GRIGORE URECHE etc. sunt fraţi şi profund închinaţi „comuniunii” spirituale, întru Logos şi Fiinţă! - ...sunt, dacă nu identici, cel puţin echivalabili, prin Logos, Religie şi Spaţiu Identitar Stabil (deci, Divin!) al Fiinţării, echivalabili la nivelul Duhului... – ...devine, din realitate, o aberaţie. Şi, totuşi, nu este nimic aberant, în afirmaţia că Marile Spirite (aflate în permanentă comuniune cu Divinul!) ale unui Neam se „pipăie”, întru Duh, comunică şi-şi (re)comandă, reciproc, un anume fel de COMPORTAMENT SPIRITUAL-EXISTENŢIAL – şi, toate acestea, PE DEASUPRA DE TIMP ŞI DE VREMI. Aberant este tocmai contrariul: pierderea propriei identităţi şi, deci, a Supra-Identităţii: NEAMUL, ca Entitate Divină, prin care vom transcende, iar, în Fiinţa noastră cea „de glorie”, Mântuită de demonii Timpului-Istorie Coruptă şi Coruptibilă.

Timpul este rezultatul Căderii Omului. Deci, are o extrem de puternică componentă subiectivă, adică teribil de instabilă şi grozav de mioapă, despiritualizată, adică demonică (Căderea Omului este, de fapt, refuzul conştientizării, de tip identitar-religios  -  în sensul pur etimologic al cuvântului „re-ligios”! – a Centrului Identitar-Cosmic – şi înscrierea în vârtejul disoluţiei fiinţiale umane!). Timpul, ca dimensiune non-reală, deci subiectivă, poate fi hiperbolizat, până la disoluţia completă a Fiinţei/Fiinţării. Este exact ce ni se întâmplă nouă, celor din aşa-zisa „contemporameitate” (de fapt, ieşirea din/de pe Traiectul Divin al Existenţei, întru moarte/des-fiinţare spirituală!): nu mai avem percepţia Formei Noastre Spaţiale, adică a Formei Supreme şi Veşnice, Neschimbate/Neinfluenţate/Necorupte (de „variabilele” şovăielii, ale dedublării demonic-temporale): Paradisul.  Noi doar „alergăm” prin Timp (adică ne dezintegrăm, golindu-ne în mişcări/fapte/făptuiri fără Sens/Rost Sacral) – prin haosul spiritual din noi, stârnind şi mai tare, din ce în ce mai are, demonii disoluţiei şi ai anomiei, ai non-formalului.

Care este modul nostru de a Citi-Scrie, azi? Aproape nu mai este! Oricum, din moment ce fiinţa ne este descentrată spiritual, noi nu Citim-Scriem CENTRAL, adică nu percepem că orice manifestare umano-divină este, de fapt, o extragere din Centrul Sacral: ca urmare, ar trebui ca viziunea noastră asupra Lumii şi Scrisului-Cititului să nu mai fie una lineară, ci una ciclică.

Da, noi avem impresia că şi Rugăciunea este o „învârtire în jurul cozii”, deci o „pierdere de timp”, cum zice Max Weber, în „Etica protestantă şi spiritul capitalismului [19] . Nu percepem că, de fapt, oricare Rugăciune este, de fapt, mereu, re-căutarea, spre re-găsire, a Centrului Lumii şi Fiinţei. Deci, e normal să fie repetitivă şi ciclică!

La fel, în cazul „cronicarilor” (termen TOTAL greşit, pentru că aceştia FUG de timp, sau, mai exact, îl exorcizează, consemnându-l, prin ani şi luni, tocmai pentru a scăpa de obsesia lui!): Grigore Ureche, spre exemplu, re-concepe, deci re-creează un Centru Sacral, acela al Întemeierii Lumii – şi scrie nu doar ca să nu se uite Fiinţa/Fiinţarea, ci, mai ales, pentru a re-înfiinţa Fiinţa Umano-Divină!

Conform lui Grigore Ureche, Magia Scrisului este una Metanoică, preschimbând FIARA (înecată în informul Iluziei Timpului/Uitării)  din om – în Umanitate Divină, deci în Lucrare Divină-Faptă/Înfăptuire Mântuitoare de Iluzia Demonică a Timpului – pentru a păstra Coerenţa Fiinţială a Făpturii Făptuitoare, printre cioburile împâclite ale „anilor”, semne ale disoluţiei, prin Iluzia Temporală: „ca să nu să înnéce a toate ţările anii trecuţi şi să nu săştie ce s-au lucrat, să să asémene fierălor şi dobitoacelor celor mute şi fără minte” – cf. idem, p. 7. Preschimbând “somnul” (dezintegrator, des-centrator şi disipator de Fiinţă şi de Coerenţă Divină), prin Magia Scrisului, în curajul “străbaterii cu istoria” (trebuie să cunoşti veninul prin îngurgitarea lui, producând, astfel, Antidotul Otrăvii din însăşi Frecventarea Otrăvii, eventual, homeopatică… - …ajungându-se, astfel, la utilizarea Otrăvii, ca Euharistie Protectoare! - …străbaterea răului/călătorire iniţiatică la Hades, până la Rădăcina Răului!), adică al conştientizării, prin concretizare şi identificare, până la amănuntul cel mai subtil (“să nu rămâie ceva neînsemnat”),  faţă către faţă, Duh către Duh”, a duşmanului ce trebuie exorcizat – TIMPUL: “să nu rămâie ceva neînsemnat, pentru ca să nu le zică vecinii lor di prinprejur că au fostu adormiţi sau neînvăţaţi şi nestrăbătuţi cu istoria” – cf. idem, De însemnarea anilor, p. 19. Iar Fapta/Făptuirea să fie potrivită şi vrednică de Logos-ul Divin, întru care se sileşte a se smeri, liturgic, Grigore Ureche, Căutătorul Centrului Umano-Divin al Neamului Românesc: “Ştefan vodă, fiindu aprinsă inima lui de lucrurile vitejeşti, îi părea că un an ce n-au avut treabă de războiu, că are multă scădére, socotindu că şi inimile voinicilor în războaie trăindu să ascut şi truda şi osteneala cu carea să diprinsése este a doao vitejie” – cf. idem, p. 44. Ştefan, deci, stă sub Semnul Sfânt al FOCULUI/LEULUI şi al Înmulţirii Duhului, prin Faptă/Făptuire, ca RĂZBOI SACRU, contra demonilor Uitării, Somnului/Lenei Spirituale, contra “scăderii” concentrării Forţei de Duh!

 

Aşa fac, după buna-i pildă, şi ceilalţi doi „ştafetari” ai Ritualului Logos-ului Ritualico-Magic   -   Miron Costin şi Ion Neculce. Există un  Topos al Înfiinţării, obsesiv, pentru toţi cei trei aşa-zişi „cronicari” (de fapt, A-CRONIŞTI): Paradisul, „initium”-ul sacral al Moldovei, este Singura Realitate, pentru că dă consistenţă Existenţial-Spaţială -  Fiinţei Neamului. În funcţie de acest Topos Sacru, există sau nu Pontifi-Voievozi, care conduc expediţia de Aflare întru Con-Formare a Fiinţei – şi, de aceea, Ştefan cel Mare nu este doar „mare”, ci este singura bază de orientare fiinţială a poporului, care tinde, mereu, să-şi regăsească Fiinţa Supra-Individuală – NEAMUL. Ştefan cel Mare nu este doar o „personalitate”, el este „Leul” („Ştefan vodă fiindu gata de războiu ca un leu ce nu-l poate îmblânzi niminea şi el odihna altora îi păriia că-i ieste cu pagubă” – cf. p. 69), ca Formă Dominantă şi restructurantă a celorlalte forme („lenevite”/corupte, din punct de vedere spiritual, deci aducând „pagubă”, întru păstrarea Centrului Cosmico-Fiinţial!), degenerate  - el este Şansa Neamului (înjosit prea adânc în „popor” – care este o formă „deformată” existenţial, pentru că se expune prea mult Căderii, este, deci, prea robit Timpului) -  de a-şi re-afla Spaţiul Existenţial – Ştefan cel Mare nu este un om, ci este Semnul Formei Central-Paradisiace Re-Găsite, a Arheului Neamului. Ştefan cel Mare nu este identic cu atingerea Idealului Spaţio-Sacral, dar este Calea spre acestă regăsire a Fiinţei, ieşind din timp şi re-dându-ne veşniciei. De aceea, tot ce este înainte de Ştefan cel Mare trebuie citit ca o anticipare a lui, iar tot ce este după Ştefan cel Mare trebuie citit ca raportare reproiectivă, a Fiinţării Neamului. De aceea, lectura A-CRONIZILOR trebuie făcută nu linear (ceea ce aduce concepţia, profund greşită, a „stângăciei” Scrisului lor: ei trebuie citiţi întru a-cronismul Scrisului, întru Circularitatea Re-Întoarcerii la Spaţiul Sacral – şi, abia atunci, vom avea Revelaţia Teribilei Lor Ştiinţe, de o fermitate a dispreţului Timpului, inegalabilă, de către niciun roman modern, fie el cât de „proustian”... – vom avea percepţia corectă, a Scrisului ca Magie, ca Ritual al Re-Venirii la Centrul Fiinţei/Fiinţării Cosmico-Divine, a Omului). Orice reacţie a lor nu e una pur „teoretică”, ci un efort magic, de a depăşi iluzia temporală, prin exorcizaea ei. Iar exorcizarea se produce, cum bine se ştie, prin rostirea, cu maximă tărie, a Numelui Duşmanului – în cazul nostru, Timpul, care împiedică, fatal, reintegrarea totală a faptelor în Unica Faptă/Făptuire: „descălecarea”/ctitorire/întemeiere: Dragoş, Ştefan cel Mare, toţi care urmează reţeta lor de re-aducere, în conştiinţă, a conformaţiei Topos-ului Sacru, sunt „contemporani”, în sensul Supremei Existenţe prin Marea şi Singura Făptuire Valabilă-Reală: CONŞTIENTIZAREA TEMEIULUI, A TOPOS-ULUI SACRU – singurul care merită „descălecarea” din condiţia binară, dubioasă, dublant-fiinţială, de Centaur – şi re-fixarea Picioarelor, ca nişte Coloane ale Templului Fiinţei-Lumii, în Centrul Sacral-Templu al Neamului. 

Moldova este „descălecată”, în sensul de re-adusă la „simplitatea” ei maxim-viguroasă, conformaţională de Neam – la  funcţia ei conformatoare de Topos Sacru-Templu – şi, deci, conştientizând (şi luptând, prin Magia Scrisului) Iluzia, în cursul luptei şi prin lupta împotriva ei, a Iluziei Timpului.

Iluzie Majoră, care duce la subsecventa ei, logică şi consecutivă: UITAREA!

...Avem nevoie, pentru a nu ne rătăci total, din punct de vedere existenţial, să înţelegem că cronicarii (care, ca şi Platon, la greci, sunt ultimii închinători la Logos-ul oral şi primii închinători, dar cu reticenţe, la Logos-ul scris) au avut percepţia, ca şi Eminescu şi alte câteva genii româneşti, a supratemporalităţii Logos-ului. Au avut percepţia Scrisului- Logos  Exprimat – nu ca înşiruire strict temporală, strânsă în chingile unei cronologii fără identitate şi personalitate umano-divină, ci dezvoltă percepţia Scrisului ca Magie. Scrisul re-învie forţele cele vechi, pe jumătate uitate, ale Fiinţei.

RE-ÎNVIE ARHEII NEAMULUI. 

Şi, prin acestă latură magică, Scrisul îşi dezvoltă o sinergie teribilă, în raport cu Fapta/Făptuirea şi cu Spaţiul, ca Dezvoltare şi Evoluţie a Fiinţării Cosmice a Neamului.

Individul nu are nicio importanţă, decât în raport cu ceea ce percepe din Nivelul Arheic al Neamului. Ştefan cel Mare-BUN/Sfântul Ştefan nu este, cum se afirmă, în „adevăratul” (de fapt, degeneratul, modernul) sens al Cuvântului – o „personalitate”... - ...cât, mai presus de aceasta, Marele Rezonator, la Logos-ul Neamului. Numai prin Marele Rezonator – Mioriţa Sublim-Anonimă, Ştefan cel Mare/BUN sau Mihai Eminescu -  noi, Traco-Dacii putem să existăm conformativ, într-un Spaţiu ARMONIC, Lustrato-Paradisiac, care începe să se desluşească, din noianul „amestecăturilor”, al haosului temporal, creat prin pierderea Identităţii Spaţiale, pe care Traco-Dacii, precum toate Neamurile cu Duh dezvoltat, o aveau şi o cultivau, ritualic, prin stabilirea de legături jertfelnice, în mod egal distribuite fiind „podurile”-jertfe, între Cer şi Pământ. De aceea, Zalmoxis are dublă funcţionalitate şi orientare funcţională: este şi Zeul Mocşei Terestre, dar, concomitent, şi Zeul Mocşei Celeste.

***

 

1-DELIMITĂRI NECESARE

 

Înafară de inimosul ucenic al lui Ovid Densusianu (“Evident, sînt multe lucruri depăşite, infirmate şi contestabile în lumina cercetărilor ulterioare şi a orizonturilor actuale, dar frecventarea acestui curs, vechi de aproape trei sferturi de secol, nu rămîne fără folos specialistului care vrea să ia contact cu unul din spiritele cele mai alese din cîte s-au aplecat vreodată asupra domeniului literaturii vechi [n.n.: Ovid Densusianu]”- cf. N. Cartojan, Istoria…, p. 5), Nicolae Cartojan, cel care, chiar lipsit de “antenele” cele rare ale intuiţiei, este, în schimb (realmente şi fără nicio făţărnicie, autosuficienţă ori frivolitate!), smerit devotat Medioevului şi îndrăgostit de literatura medioevică (Istoria literaturii române vechi, vol. I-III, Bucureşti, 1940-1945) şi de câţiva ciraci de-ai săi (noi l-am cunoscut, dintre aceştia, pe ieşeanul I.D. Lăudat…!), care s-au străduit ca, dacă nu au înţeles şi refăcut, empathic şi ştiinţific (deopotrivă!), Mentalul Medioevic,  măcar  nu au fost porniţi să denatureze, grotesc, semnificaţiile Scrisului Medioevic – criticii români (cu excepţii nesemnificative!) au fost cei mai mari duşmani ai Evului Mediu Românesc! Şi, în consecinţă, au făcut cel mai mult rău cititorului, care, înainte de a se apleca asupra textelor medievale, socotea că este necesar să-şi facă “pregătirea iniţiatică”, pe la cărţile de critică…Dar în ce privinţă erau, oare, competenţi  (nişte critici nesmeriţi şi de o superficialitate uluitoare!) să iniţieze pe cineva, când ei înşişi erau cu totul pe dinafara subiectului (chipurile!) tratat?!

În primul rând, e cazul să eliminăm tot ce nu corespunde, flagrant, cu realitatea liturgic-medioevică. „Ca şi «Cazania», ca şi «Psaltirea în versuri», «Letopiseţul» a fost citit şi copiat imediat după redactarea lui, interpolările, ca şi continuarea lui de către Costin arătând că stârnise emulaţie. Ca să aibă acest succes, trebuia să răspundă unor aşteptări. De aici tot acel amestec de noutate şi de vechime, de spirit ştiinţific şi de providenţialism religios, de pipăire prudentă a izvoarelor şi de invocare a semnelor divine, de pătrundere psihologică şi de moralitate preoţească. Nu cred că se poate afirma tranşant că Ureche a fost un umanist sau, din contră, un fatalist medieval. Prima noastră cronică este, în ansamblul ei inextricabil de observare rece a atrocităţii şi de creştinească perplexitate de ironie cultă şi de inocenţă populară a stilului, o operă clasică a prozei istorice”.

Emulaţie” între alchimişti…O fi fost, dacă zice, aşa de “cu foc”, un ageamiu într-ale alchimiei, precum dl Nicolae Manolescu…Alchimiştii nu aveau când să se …“emuleze”, unii pe alţii, câtă vreme treaba lor de bază era concentrarea cosmicului, spre Nunta Alchimică a Supremei Cunoaşteri a Sinei Spirituale, Supraindividuale: deci, ei nu aveau când “trage cu ochiul peste gard”, la “vecinul de breaslă”…A scrie, despre “cronicarii”/A-CRONICI/ANTI-CRONICI, şi despre Grigore Ureche, mai abitir, că au scris pentru…O PIAŢĂ a scrisului medieval (“ca să aibă succes”!!!), cum afirmă Nicole Manolescu (în Istoria critică a literaturii române, Secolele XVI-XVIII, Editura Paralela 45, 2008), înseamnă că nu ştii ce vorbeşti şi că nu cunoşti, nici măcar din auzite, mentalitatea creştin-medievală. Până şi manualele şcolare, dinainte şi de imediat după 1989, arătau cât de interesaţi de “piaţă” au fost A-CRONICII/ANTI-CRONICII – atât de “pieţari”, încât, până în veacul al XIX-lea, lucrarea lor nici n-a prea fost cunoscută:  Cronicile au rămas în manuscrise aproape două secole şi au fost tipărite de Kogălniceanu şi Bălcescu, după 1840. Fiind cunoscute numai de ştiutorii de carte, nu au putut influenţa evoluţia limbii române literare, în aceeaşi măsură ca textele religioase este o clară dovadă …cf. facultate.regielive.ro/.../romana/valoarea_literara_a_letopisetelor.

A mai vorbi, apoi, despre “atrocitate”, într-un context mitico-magic ( “ansamblul ei inextricabil de observare rece a atrocităţii”) este o dovadă încă şi mai clară de zburdalnic amatorism critic, de ignoranţă cu ifose. Nu “atrocitatea” îl interesează pe Taumaturgul Grigore Ureche (…la cât de atroce, perversă şi cinică este contemporaneitatea noastră, Justiţiarii Voievozi nu sunt decât nişte autentici îngeri de Lumină!) – ci Ritualistica Logos-ului Moldo-Valah...

La fel de “specialist în bătutul apei în piuă” se dovedeşte şi Ion Rotaru, în Istoria… sa: “Cronicarul (n.n.: Grigore Ureche) e sfătos şi ţine să facă «nacazanie, adecă învăţătură» către cititor, spre luare-aminte, vorbeşte în pilde şi proverbe, are un limbaj pitoresc şi bănuim că numai împrejurarea că a fost nevoit – făcând începătura să scrie despre fapte la care nu a fost martor ocular îl determină să nu vorbească şi despre sine”: să confunzi efortul liturgic cu “sfătoşenia” (de “portiţă” rurală!) şi cu “pitorescul” (de… “turist”!) – dovedeşte, iarăşi, cât de “prudent” de…departe de subiect se ţin “criticii” noştri bravi, de bine ce s-au …“consacrat”…!

Model le-a stat însuşi “zeul modern al criticii” (“zeu”…autoinvestit!), George Călinescu – cel care, în legătură cu literatura veche medioevică, se dovedeşte, ca şi în cazul scrierilor iniţiatice, ale lui Ion Creangă ori Sadoveanu, de o opacitate intuitivă extrem de suspectă: „Adevăratul dar al lui Ureche este... portretul moral. Aici el creează, sintetizează, fiindcă izvoadele nu-I dădeau nici un model” (cf. Istoria literaturii române – de la origini până în prezent, Ed. Minerva, 1982, p.17 ) . Parcă de “portrete morale” (eventual, psihanalist-freud-iene…!) îi ardea A-CRONICULUI/ANTI-CRONICULUI, (pre) gătit, cu toate “uneltele” Magiei Logos-ului Ritualistic, să salveze Omul şi Lumea, Destructurate Spiritual, de Iluzia Timpului…!!!

Afirmăm că este suspect de opac, pentru că ştim bine că George Călinescu era un spirit intuitiv remarcabil (când voia…!) - …şi, iată, chiar “mai la vale”, în propriul text al Istoriei…sale (“de la ORIGINI până în prezent”… – ceea ce demonstrează că histrionicului critic nu-i era străină, ori indiferentă, deloc, Magia Originii!), - este gata-gata să descopere liturgicul, Magia Logos-ului Ritualistic, la Grigore Ureche: “În ultimă analiză, toată mierea cronicii lui Ureche se reduce la cuvânt, la acel dar fonetic de a sugera faptele prin foşnitura şi aroma graiului” – cf. idem, p. 16.

Tot Călinescu scorneşte şi afirmaţia complet aberantă: “Cum Ureche n-a scris cronica vremilor sale, nu putem căuta la el percepţia lumii în care se mişca”…”Curat murdar”, dle Călinescu: nu Ureche se mişca “în lume”, ci Ureche obligă Lumea să se mişte după Liturghia Logos-ului său, întru Căutarea şi Regăsirea CENTRULUI PARADISIAC!

Fireşte, dincolo de aceste texte gongorice şi groteşti, pe alocuri – se înşiră platitudinile fără de margini, textele sforăitoare şi complet vide de orice semnificaţie spirituală, ale epigonilor – spre exemplificare: „«Letopiseţul» lui Grigore Ureche este o «construcţie epică de tip linear», evoluând pe axa timpului istoric. În aria culturii naţionale scrise nu avem o tradiţie modelatoare, dar el va institui un tipar narativ ce se va menţine pe durata unui secol. În modul de a povesti, acest prim cronicar de limbă naţională se va orienta după naraţiunea orală, după cum Dosoftei, primul nostru poet cult, va fi influenţat de poezia folclorică. În mentalitatea povestitorului însă se recunosc, pe de o parte,  reminiscenţe ale formaţiei sale latine şi ale lecturilor sale istorice, iar pe de altă parte se resimte optica populară, accentuat moralistă în interpretarea istoriei” – cf. Elvira Sorohan, Cartea cronicilor, Ed. Junimea, 1986, p. 259-260). E mai bine să NU te apuci de un lucru despre care…ştii că nu poţi şti, decât să “suceşti” minţile oamenilor, care s-or “bizui” a-ţi cerceta, din curiozitate ori plictis, “opul”…!

***

 

 

2-ARHEUL ŞTEFAN CEL BUN/SFÂNTUL [20]

 

...Să privim, cu ochi limpede, cel mai cunoscut pasaj, din Letopiseţul Ţării Moldovei [21] , al lui Grigore Ureche, dar şi cel mai controversat şi mai prost interpretat – atât de către dascălii de şcoală, cât şi de „criticii de specialitate” (care le-o fi, de fapt, specializarea/specialitatea?) – deopotrivă: „De moartea lui Ştefan vodă celui Bun, vă leato 7012 <1504> :

 De moartea lui Ştefan vodă celui Bun, vă leato 7012 <1504>

Nu multă vréme, daca s-au întorsu Ştefan vodă de la Pocutiia la scaunul său, la Suceava, fiindu bolnav şi slabu de ani, ca un om ce era într-atâtea războaie şi osteneală şi neodihnă, în 47 de ani în toate părţile să bătea cu toţii şi după multe războaie cu noroc ce au făcut, cu mare laudă au muritu, marţi, iulie 2 zile.

Fost-au acestu Ştefan vodă om nu mare de statu, mânios şi de grabu vărsătoriu de sânge nevinovat; de multe ori la ospéţe omorâea fără judeţu. Amintrilea era om intreg la fire, neléneşu, şi lucrul său îl ştiia a-l acopieri şi unde nu gândiiai, acolo îl aflai. La lucruri de războaie meşter, unde era nevoie însuşi se vârâia, ca văzându-l ai săi, să nu să îndărăpteze şi pentru acéia raru război de nu biruia. Şi unde-l biruia alţii, nu pierdea nădéjdea, că ştiindu-să căzut jos, să rădica deasupra biruitorilor. Mai apoi, după moartea lui şi ficiorul său, Bogdan vodă, urma lui luasă, de lucruri vitejeşti, cum să tâmplă din pom bun, roadă bună iese.

Iară pre Ştefan vodă l-au îngropat ţara cu multă jale şi plângere în mănăstire în Putna care, era zidită de dânsul. Atâta jale era, de plângea toţi ca după un părinte al său, că cunoştiia toţi că s-au scăpatu de mult bine şi de multă apărătură. Ce după moartea lui, până astăzi îi zicu sveti Ştefan vodă, nu pentru sufletu, ce este în mâna lui Dumnezeu, că el încă au fostu om cu păcate, ci pentru lucrurile lui céle vitejeşti, carile niminea din domni, nici mai nainte, nici după acéia l-au ajunsu.

Fost-au mai nainte de moartea lui Ştefan vodă într-acelaşi anu iarnă grea şi geroasă, câtu n-au fostu aşa nici odinioară, şi décii  preste vară au fostu ploi gréle şi povoaie de ape şi multă înecare de apă s-au făcut.

Au domnitu Ştefan vodă 47 de ani şi 2 luni şi trei săptămâni şi au făcut 44 de mănăstiri şi însuşi ţiitoriu preste toată ţara.

Iară cându au fost aproape de sfârşitul său, chiemat-au vlădicii şi toţi sfétnicii săi, boierii cei mari şi alţi toţi câţi s-au prilejitu, arătându-le cum nu vor putea ţinea ţara, cum o au ţinut-o el, ci socotindu din toţi mai putérnicu pre turcu şi mai înţeleptu, au datu învăţătură să să închine turcilor. Şi décii au stătut la domnie fiiu-său, Bogdan vodă cel Grozav şi Orbu” – cf. Grigore Ureche, Letopiseţul…, pp. 70-71.

 

Pentru prima dată, în cronica sa (şi în textul închinat voievodului Ştefan al V-lea Muşatin), Grigore Ureche numeşte Centrul Dinamic, spre Mântuirea Lumii: “CEL BUN”. Şi aceasta, chiar (şi numai!) în titlul de capitol. Deci, definitoriu pentru orice altă denumire a voievodului, ca emergenţă a Logos-ului Apoteotic: pentru că, de fapt, plasarea Voievodului-Centru al Logos-ului Moldovei (Leul-Focul), între APELE Plânsului Dublu (al “tuturor” oamenilor şi, totodată, al ceea ce ANTICRONIDUL Grigore Ureche numeşte:  ploi grele şi povoaie de ape şi multă înecare de apă s-au făcut”)  - şi PĂMÂNTUL Deschiderii Porţilor Cosmosului Stabilizat, dincolo de curgerea istorică (“Povestea şi tocmala altor ţări, ce suntu pinprejur, cum nu să cade să nu poménim, fiindu-ne vecini de aproape”), desemnează/consemnează nu “moartea” lui Ştefan Vodă, ci STABILIREA LUI ÎNTRU NEMURIRE:  chiar dacă “el încă au fostu om cu păcate”  - traducând dinamica interioară din Logos: OMUL a fost “cu păcate”, dar, acum, ca ENTITATE SUPRAINDIVIDUALĂ/SUPRAUMANĂ, el devine (pentru intuitivii valahi, ca şi pentru Viul Dumnezeu!): “sveti Ştefan vodă”. SFÂNTUL. Cel deopotrivă cu cei pe care dinamica sa faptică, întru slava Logos-ului Ritualistic, i-a revelat ochilor poporului încă trăitor în istorie (dar având, prin Centrul său Dinamic, “dezlegare” la Revelaţie): Sfântul Luminii Celeste-PROCOPIOS  - şi Sfântul Pământului, DEMETER/DUMITRU. Adică, Cel Ajuns la Esenţa Sa, şi, prin El, Dezvăluind/Revelând (pentru o clipă, întâi… - …dar clipa, prin transcenderea Centrului Dinamicii Logos-ului-ŞTEFAN- “PURTĂTORUL CUNUNEI ÎNVINGĂTORULUI”, devenind Veşnicie!) CENTRUL COSMIC/PARADISUL, ducând/trăgând, spre Centrul Cosmic, Neamul Românilor. 

Epuizat ca Misionar al Lumii Terestre (“fiindu bolnav şi slabu de ani, ca un om ce era într-atâtea războaie şi osteneală şi neodihnă”), Ştefan cel BUN devine Sol pentru Deschiderea/Revelarea Lumii Celeste! Moartea” sa este “cu mare laudă” – deci, este “Slăvire-Apoteoză-Proslăvire”, de tip hristic!

…De observat, de asemenea, concentrarea/densificarea întru Duh, a Corporalităţii: “nu mare de statu” (nu doar “statură” fizică, ci şi non-stare spirituală, refuzul falsei con-formări, dinaintea sa – şi dinamismul spre realizarea, TOCMAI prin acţiunea sa de RĂZBOINIC AL ÎNVIERII, a Autenticei FORME SACRALE-MOLDOVA!). Ceea ce intrigă şi stârneşte fel şi soi de discuţii, de tip, mai curând, proletcultist, este sintagma/frază: “ mânios şi de grabu vărsătoriu de sânge nevinovat; de multe ori la ospéţe omorâea fără judeţu”.

Până la această oră, la care scriem, nu există niciun comentariu logic şi contextual, al pasajului citat. Toţi afirmă, mai pe faţă, mai ascuns, “sangvinarul” şi “impulsivul” ascuns (?!) în persoana lui Ştefan. Un individ “tiranic” şi, deci -  ne-democratic, nu?! De parcă, atunci când tăia “în carne vie”, în leşi, turci, unguri, tătari etc. (care năvăleau pe un Pământ Con-Format ca SACRALO-PARADISIAC: cându păstorii din munţi ungureşti pogorându după vânat au nemerit la apa Moldovei, locuri desfătate cu câmpi deşchişi, cu ape curătoare, cu păduri dése, şi îndrăgind locul, au tras pre ai săi de la Maramoroş şi pre alţii au îndemnat, de au discălicat întăi supt munte, mai apoi adăogându-să şi crescându înainte, nu numai apa Moldovei, ce nici Sirétiul nu i-au hotărât, ce s-au întinsu pănă la Nistru şi pănă la mare [22] !) – socotiţi, toţi aceşti “străini de BINE”, deci, ca Semne ale Impurificării/Spurcării şi ale Degenerescenţei şi ale Descentrării Cosmosului Divin! – …când tăia la aceştia, care va să zică, parcă n-ar fi curs sânge, ci …borş! Mircea Scarlat, comentatorul/postfaţatorul ediţiei pe care noi o utilizăm (reprodus după Letopiseţul Ţării Moldovei, Ediţia a II-a, revăzută; text stabilit, studiu introductiv, indice şi glosar de P.P. Panaitescu), pentru analiza noastră hermeneutică, greşeşte grav, atunci când îşi neagă propria alegaţie (p. 201: “Desuniversalizarea culturii dinRăsăritul Europei a avut drept efect principal vitalizarea tradiţiei existente,  prin individualizare naţională” – exact acesta este Spiritul Viu al Ortodoxiei! – chiar dacă Mircea Scarlat, scriind în 1978, evită să precizeze importanţa Restaurării Spiritului Ortodoxiei, în Răsăritul Europei!), afirmând că o manifestare importantă a vocii auctoriale este OPŢIUNEA cronicarului”, care ar fi pentru Republica Polonă, din veacul al XV-lea. Din moment ce Grigore Ureche îşi aşează Revelaţia Spaţiului Cosmic după „moartea” iniţiatică a Taumaturgului Cosmic ŞTEFAN cel SFÂNT, afirmaţia lui Mircea Scarlat cade: în niciun caz Grigore Ureche nu poate opta pentru supremii perdanţi, care, după ce l-au urmat pe fatalul „crai Olbrihtu”, şi-au pierdut „şleahta” (boierimea, adică pe Războinici, singurii capabili de Re-integrarea în Dinamica  Divină…şi, drept consecinţă, Republica Poloneză va dispărea, în istorie…). Grigore Ureche nu face decât să descrie Topos-ul Sacru, care se deschide, revelatoriu şi divers, pentru ochiul, până atunci doar mijit faţă de Revelaţie, al cititorului care, încă, nu intrase în Vibraţie Soteriologică, cu Zona Spaţiului Mântuit – Ştefan cel Bun…Hotărât, nu: Centrul Lumii, adică Singura Opţiune Corectă, este Moldova Coroanei Cosmicea ŞTEFANULUI/PURTATORUL CUNUNEI ÎNVINGATORULUI” !!!

…Cât despre “mânia” lui Ştefan cel Bun , parcă cititorii ar fi uitat, de la mână până la gură, pasajul de mai înainte: „Ştefan vodă fiindu gata de războiu ca un leu ce nu-l poate îmblânzi niminea şi el odihna altora îi păriia că-i ieste cu pagubă” – deci, este vorba de FUROR SACER, MÂNIA SFÂNTĂ, DEMIURGICĂ. Prin care se împotriveşte Corupţiei Temporale a Logos-ului şi reface Topos-ul Sacru/PARADISUL – …şi purifică Spaţiul cel spurcat de Demonul Timpului şi, deci, al Instabilităţii – şi, astfel, se reface Stabilitatea Paradisiacă a CENTRULUI!!!Nu degeaba afirmam că, din moment ce atributul “BUN” este postat în titlul de capitol, efectele lui de semantică sacră se revarsă asupra întregului text al cărţii, văzut ca un tot/întreg, cu unitate perfectă (nu avem în plan, în lucrarea de faţă, discuţia, foarte relativă, despre interpolatori şi interpolări).

Deci, la fel trebuie gândit, adică folosind aceeaşi unitate de măsură PESTE TOT, în text – şi când vrem să înţelegem restul sintagmei-frază: “de grabu vărsătoriu de sânge nevinovat; de multe ori la ospéţe omorâea fără judeţu”. Dacă ceea ce făcea Ştefan ar fi fost contrar Logos-ului Sacru, ar fi urmat “Nacazanie silnim” – CERTAREA CĂTRE CEI PUTERNICI…cum se proceda, liturgic, ca o sfeştanie, pentru resfinţirea locurilor din Spaţiul Cosmic în care (re)intraseră agenţii Răului – spre exemplu, “cazul craiului Albert/Olbrihtu”, când acesta încalcă Logos-ul (indienii îi zic “dharma”!) Creştin: 

 

 ...”Nacazanie silnim, adecă certarea celor putérnici

Dumnezeu cel direptu, cela ce ceartă nedireptatea şi înalţă direptatea, cu câtă certare pedepséşte pre ceia ce calcă jurământul. Că acesta Olbrihtu nu spre păgâni, ci spre creştini vrea să facă războiul, nu da ajutoriu celuia ce nu avea odihnă de turci, ci vrea să slăbască pre cela ce să lupta cu vrăjmaşii creştinilor, pre carile trebuia cu toţii să-l ajutorească. Ci Dumnezeu la atâta lipsă şi nevoie îl adusése pre cela ce mergea cu atâta hvală să stropşască ţara şi să o supuie, care întăi nici taina sa nu vrea să spuie nimăruia, ci scosése cuvântu că mérge să ia Chiliia şi Cetatea Albă şi încă adăogea de zicea că de ar şti haina sa dipre dânsul gândul lui, o ar arunca în foc. Apoi nici ai săi nu-l băga în samă, ci era în zavistiia celor de casă şi de batjocura tuturora şi în toate chipurile îl huliia, aşa şi cinstea din zi în zi micşorându-să, de inimă rea, puţin de n-au murit” –

...Sau, în legătură, de data aceasta, cu un domnitor moldovean tiranic, Alexandru Lăpuşneanul – pentru care se foloseşte tot sintagma „sânge nevinovat”:

Nacazanie, adecă învăţătură şi certare celor mari şi puternici

Pre Moldova este acest obicéiu de pier făr’ de număr, făr’ de judecată, făr’ de leac de vină, însăş păraşte, însăşi umple légea şi de acesta noroc Moldova nu scapă, că mai mulţi suntu de le este drag a vărsa sânge nevinovat. Apoi zicu şi dau vina lăcuitorilor că suntu vicléni. Dară cui nu este urât a muri, cine n-ar pofti să vieţuiască ? Place-le lor viaţa, alţii încă nu o ar lepăda; crezu, mai bine pentru dragostea decât de frică să-I slujască. Iani, de s-ar învăţa cei mari de pre nişte muşte fără minte,  cumu-ş ţin domniia, cum este albina, că toate-şi apără căşcioara şi hrana lor cu acile şi cu veninul său. Iară domnul lor, ce să chiiamă matca, pre niminea nu vatămă, ci toate de învăţătura ei ascultă. Mai bine ar fi pentru blândéţe să-l asculte şi să-l iubască şi cu dragoste să-l slujască, decât de frică şi de groază să I se pléce. Că cela ce-I este voia să să teamă atâta norod di un om, trebuieşte şi el să să teamă de toţi, că tot vărsătoriul de sânge de frică face să-I ia spaima şi să să teamă toţi de dânsul, ci ar putea face cu blândéţe. Ci de acéstea destulu-i” – cf. idem, p. 147.

... Dar nu-i aşa! Ştefan cel BUN nici nu este “hiclean” faţă de creştinism (ci este Marele şi Unicul Cruciat/MODELAR!), şi misiunea/lucrarea lui, întru “vărsare de sânge nevinovat” – nu este “certată” drept “tiranică”! El nu dă vina pe “lăcuitori”, nu dă vina pe nimeni, CI ÎŞI ASUMĂ FAPTELE, ÎNTRU ETERNITATEA MÂNTUIRII PRIN FĂPTUIRE. Mântuire a “ţării” – “iară pre Ştefan vodă l-au îngropat ŢARA cu multă jale şi plângere în mănăstire în Putna care, era zidită de dânsul” – Ţară” care-l identifică, pe omul-Ştefan, cu Sfântul/”Sveti” Ştefan, şi pe Sfântul/”Sveti” Ştefan, cu MÂNĂSTIREA PUTNA – ca Spaţiu al Stabilităţii Sacrale, ca Început/ORIGINE SACRAL-PARADISIACĂ, Izvor Suprem al Energiilor de Restaurare/Înviere a Neamului… - deci, al Metanoiei ŢĂRII/NEAMULUI!!!

Nu degeaba, cu sute de ani mai târziu, intuiţia Geniului MIHAI EMINESCU (deschizătorul Epocii Mihaelice, pe Terra – Epoca Restaurării Tăriei/Supremaţiei Duhului/Spiritului!, pe planeta Terra!!) – scria, invocator-liturgic, întru Trinitatea Sacră a Epifaniei Divine (“De-i suna din corn o dată/Ai s-aduni Moldova toată,/De-i suna de două ori/Îţi vin codrii-n ajutor,/De-i suna a treia oară (n.n.: numărul TREI, care marchează Hierofania, Metanoia desăvârşit împlinită, PENTRU VECIE RESTAURÂND ŞI INSTAURÂND PARADISUL DACIEI!!!)/Toţi duşmanii or să piară,/Din hotară în hotară ­/Îndrăgi-i-ar ciorile/Şi spânzurătorile!”) – pentru a aduce Originea, din nou, în CENTRUL SACRU AL CREAŢIEI!!! - …grăia Eminescu, la fel de Liturgic şi de Magico-Vizionar, întru Restabilirea Logos-ului “Ţării”-NEAMULUI, din nou primejduit, de “străini” (“străini” de Logos-ul Sacru Traco-Daco-Românesc!), în Stabilitatea Lui Sacrală:

Ştefane, Măria Ta,
Tu la Putna nu mai sta,
Las-arhimandritului
Toată grija schitului,
Lasă grija sfinţilor,
În sama părinţilor,
Clopotele să se tragă
Ziua-ntreagă, noaptea-ntreagă,
Doar s-a-ndura Dumnezeu
Ca să-ţi mântui neamul tău!
Tu te-nalţă din mormânt
Să te-aud din corn sunând
Şi Moldova adunând!
De-i suna din corn o dată
Ai s-aduni Moldova toată,
De-i suna de două ori
­ Îţi vin codrii-n ajutor,
De-i suna a treia oară
Toţi duşmanii or să piară,
Din hotară în hotară ­
Îndrăgi-i-ar ciorile
Şi spânzurătorile!
” – …Spânzurătoarea este, în fapt, CRUCE - având un braţ pe Pământ, BRAŢUL JUSTIŢIAR-PEDEPSITOR, şi altul, nevăzut, dar intuit, în Cer: este braţul care va funcţiona, după Faza APOCALIPTICĂ, pentru a restaura sacralitatea paradisiacă şi a instaura NOUL IERUSALIM – este BRAŢUL MILEI/MIZERICORDIEI HRISTICE!!!

Ştefan cel BUN era şi rămânea, chiar şi prin “omor”…BUN! Deci, concluzia logică este că, de fapt, Ştefan cel BUN omora/”omorâea” Răul! Răul cel Dinlăuntrul Fiinţei  şi Răul cel Dinafara Fiinţei – întru Restabilirea Veşniciei Fiinţei Spiritual Restaurate. Vărsarea Sângelui Nevinovat nu este altfel posibil de interpretat decât euharistic: TOCMAI graba “vărsării”-revărsării euharistice a “sângelui nevinovat”-MISTIC – este semnul liturghiei cu funcţie soteriologică şi, deci, metanoică.  

Or: Ştefan nefiind fals şi abuziv/tiranic, întru PUTERE/”SILĂ”  (ci smerindu-se, întru metanoia, mereu: el renunţă la “personalitatea” lui umană, înlocuind-o, mistic, de fiecare dată după Războiul Sfânt – cu “Suprapersoana SACRĂ”, CU MÂNĂSTIREA: “Au domnitu Ştefan vodă 47 de ani şi 2 luni şi trei săptămâni şi au făcut 44 de mănăstiri şi însuşi ţiitoriu preste toată ţara” [23] aceasta fiind singura şansă de a reda Ţara – Lui Dumnezeu! – “cel BUN” devine, deci, vicarul Lui Dumnezeu pe Pământ, în numele căruia el dezvoltă Dinamismul Soteriologic, prin care se creează şi menţine Centrul “ŢINERII” ÎNTRU LUMINĂ, A SPAŢIULUI SACRU-ŢARĂ-MOCŞĂ …care, astfel, poate rămâne CENTRU AL SINEI ABSOLUTE – “ÎNSUŞI”: “însuşi ţiitoriu preste toată ţara” ), el oficiază liturgic, nu execută cezaric. Şi fiind Vicar al Lui Dumnezeu – de care “judeţ” mai era nevoie, când Însuşi BUNUL era Judeţul?! Şi, atunci, nici “ospăţul” nu este …chef,  ci este Cina Euharistică, CINA CEA DE TAINĂ – prin care se revelează nu doar dubla natură a Lui Hristos, ci şi Metanoia Cosmică, prin Jertfa Lui Hristos!

Concluzia: adevăratul “OMORÂT”-JERTFIT, precum este solul către Dumnezeul Celest, ca şi în Mioriţa Învierii Tracice -  este Însuşi BUNUL!

Opinia noastră despre acest “initium” : este cel mai mistic pasaj din cartea lui Grigore Ureche: prin sintagmele, cu conţinut aparent negativ, se alcătuieşte un “snop” de semne liturgice, pentru a nu rămâne, cumva, cititorul, ne-vestit/ne-pregătit spiritual, pentru  finalul metanoic! Acel “amintrilea” nu marchează o cezură fiinţială, o ruptură fiinţial-caracterologică, ci îl întoarce, pe cititorul, de-acum, avertizat despre minunile ce se vor petrece, întru Metanoia şi Epifania Finală, pentru vădirea Exclusiv Divină… – …înapoi la manifestările naturii umano-divine, dinamice, ale naturii ÎNCĂ umane, a lui Ştefan cel BUN.

***

 

3-SFINŢII DE LA VALEA ALBĂ

 

...În celebra bătălie a lui Ştefan cel Bun şi Sfânt cu turcii, de la Podul Înalt, din 1475, victoria moldovenilor, conduşi de ARHEUL ŞTEFANIC (adică nu doar de făptura sa fizică, ci şi de vitejia, de ştiinţa războiului, cu strategia şi tactica sa ireproşabile („la lucruri de războaie meşter”): „le-au ieşit înaintea turcilor din sus de Vasluiu, la Podul Înalt, pre carii i-au biruitu Ştefan vodă, nu aşa cu vitejiia, cum cu meşterşugul” – cf. p. 47), şi, mai ales, prin aura şi autoritatea sa şi prin „norocul” său de EROU ARHANGHELIC, care produce Armonizarea „LINIEI NEAMULUI” său cu Voinţa Divină (pe care o ajută întru exprimare umano-terestră: „Décii ajutorindu putérea cea dumnezeiască)  şi cu Geniul său („Décii ajutorindu putérea cea dumnezeiască, cum să vrea tocmi voia lui Dumnezeu cu a oamenilor, aşa i-au coprinsu pre turci negura, de nu să vedea unul cu altul. Şi Ştefan vodă tocmisă puţini oameni preste lunca Bârladului, ca să-i amăgească cu buciune şi cu trâmbiţe, dându semnu de războiu, atuncea oastea turcească întorcându-să la glasul buciunelor şi împiedicându-i şi apa şi lunca şi negura acopierindu-lu-i, tăindu lunca şi sfărămându, ca să treacă la glasul bucinilor” – cf. p. 47) -  a fost, de fapt, un dezastru perfect al forţelor malefice, din zona beznei şi a nestatorniciei demonice („şi lunca şi negura acopierindu-lu-I”),  forţe care zăceau în „viforul” otoman, dând faţă cu „Trăsnetul Divin”, avându-l  ca epifanie pe ŞTEFAN CEL BUN ŞI SFÂNT – care determină măcinarea reciprocă a forţelor demoniace-iernatice, având dubla faţă a lui IANUS/GHENARIU/GENARUL Eminescian, din „basmul” Făt-Frumos din lacrimă  („ci aşa ei în de sine tăindu-să, mulţi pieiră”) : „Iară dindărăt Ştefan vodă cu oastea tocmită i-au lovitu gioi, ghenarie 10 dzile, unde nici era loc de a-şi tocmirea oastea, nici de a să îndrepta, ci aşa ei în de sine tăindu-să, mulţi pieiră, mulţi prinşi de pedestrime au fost. Ce şi pre aceia, pre toţi i-au tăiatu, unde apoi mâgle de cei morţi au strânsu şi mulţi paşi şi sangeaţi au pierit. Şi pre ficiorul lui Isac paşa, după ce l-au prinsu viu, l-au slobozit. Şi puşcile le-au dobânditu şi steaguri mai mult de o sută au luat” – cf. p. 48.

 

…Spune Grigore Ureche, despre urmarea (din 1476) a victoriei răsunătoare a lui ŞTEFAN cel BUN şi SFÂNT, din 1475, de la “Podul Înaltu, cu turcii”: “Vă leato 6984 <1476>, văzându împăratul Mehmet beg câtă pagubă au avut în oastea sa de la Ştefan vodă, gândi însuş cu capul său să margă, să stropşască Ţara Moldovei şi să-şi ia cetăţile înapoi, Chiliia şi Cetatea Albă, carile fusésă mai nainte pre mâna lor” – cf. p. 51.

 

…Satana-Arhanghelul Căzut vrea să “stropşască” (cuvântul are şi sensul de a strica de tot, a sfărâma în bucăţi, a destructura total, a învinge prin maximă violenţă – cât şi A CERTA CUMPLIT, cu voce răguşită şi puternică, dar apropiată de sonoritatea animalică, violent-primitivă!) chiar la nivelul spiritual de Credinţă-CHILIE şi de CETATE PARADISIAC-ALBĂ: Satana-Destructuratorul Creaţiei Divine îndrăzneşte să creadă că, el fiind Duşmanul Logos-ului Divin, se poate folosi de pseudo-logos, spre a înfrânge LOGOS-UL AUTENTIC! Şi împotriva cui? Tocmai împotriva Arhanghelului Cerului/Mihail, Arhanghelul ŞTEFANIC!

 

Aceasta ar fi/reprezenta o anomalie/anomie, o absurditate ultimă, pe care Logica Divină nu o permite!

 

…Ei bine, în această bătălie, care PARE ochilor fizici doar ca o înfrângere a oştirii moldave - se produce, de fapt,  metanoia desăvârşită a nobilimii/boierimii/ARISTONILOR – care, prin “Catalizatorul” Sacru ŞTEFAN, s-au transformat/metamorfozat în SFINŢI: TOŢI cei 10.000 de boieri ai lui ŞTEFAN, la VALEA LUMINII TABORICE/VALEA ALBĂ, “contaminându-se”, spiritual, cu/de la Lumina Martirului-Voievod, “luând lumină” de la Voievodul-Martir (“lumină din lumină”) - devin, ei înşişi MARTIRI/SFINŢI MARTIRICI! Aici, la Valea Albă, are loc, de fapt, EPIFANIA ARISTONILOR AUTENTICI   ai Moldovei.

 

…Aici, la Valea Albă, s-a produs, deci, Starea de Emergenţă a Binelui Razelor Soarelui ARHEULUI ŞTEFANIC.

 

Aici, la Valea Albă, se află Reperul de Duh al Autenticităţii Nobleţii ARISTONILOR [24] Moldovei: în vremurile de degradare a Duhului, care au urmat şi ţin până în zilele noastre, Valea Albă este Locul de Duh spre care trebuie să se re-orienteze Elitele Aristonice Valahe, precum spre Răsăritul Soarelui/Învierii Duhului lor întru Fiinţa/Fătuirea de BINE – spre restaurarea spirituală a ELITELOR VALAHE: “Deci Ştefan vodă văzându aşa, s-au întorsu, de s-au dat spre munţi (n.n.: de observat re-vigorarea/regenerarea/ÎNVIEREA energetică, prin elementul MUNTE!!!) , unde ş-au ales loc de războiu la strâmtoare, la Valea Albă (n.n.: “Fântâna” Mistică spre PARADIS!), unde să chiiamă acuma Războienii (n.n.: adică, Locul Războiului/Bătăliei Apocatastatic/e, dintre Satana şi Arhanghelul Mihail, precum acea stâncă despicată de trăsnetul Arhanghelului Mihail, stâncă vestită, din Bretagne!), di pre acel războiu ce au avut moldovénii cu împăratul turcescu. Şi pedestrindu-să oastea, ca să nu nădăjduiască în fugă, ci întru arme şi au datu războiu, iulie 26. Şi multă vréme trăindu (n.n.: războiul “trăieşte”, ca o Fiinţă, Autonomă în Făptuire - pentru că el este expresia luptei pentru afirmarea Vieţii/Învierii, smulsă morţii demoniace!!!) războiul neales de îmbe părţile osteniţi şi turcii tot adăogându-să cu oaste proaspătă şi moldovénii obosiţi şi neviindu-le ajutoriu de nici o parte (n.n.: iată lupta clară, dintre cantitatea proliferată la infinit, iluzoriu – şi CALITATEA CA ENTITATE DIVIN-STABILĂ!!!), AU PICAT, NU FIEŞTE CUM, CI PĂNĂ LA MOARTE SĂ APĂRA, NICI BIRUIŢI DINTRU ARME, CI STROPŞIŢI DE MULŢIMEA TURCEASCĂ (n.n.: imaginea aparentei “răpuneri” a lui PURUSHA, de către haotica proliferare a formelor golite semantic, demonia iluzorie a lui PRAKRTI!) , au rămas dobânda la turci. Şi atâta de ai noştri au pierit, cât au înălbit (n.n.: luminat, dăruit lumii Duhului, ca epifanie/hierofanie!) poiana de trupurile de a celor pieriţi, pănă au fostu războiul” – cf. p. 52.

 

…”A PICA, NU FIEŞTE CUM, CI PĂNĂ LA MOARTE APĂRÂNDU-SE”, este însuşi opusul “picării”: este acel “zbor în jos”, de care, peste secole, vor viersui Lucian Blaga sau Ion Barbu – este semnul Înălţării prin Acceptarea Deplină a MARTIRIULUI, întru Dumnezeu, Lege, Ţară şi Neam!!!

 

…Au refuzat caii (“Şi pedestrindu-să oastea”), pentru că au refuzat ispita/ispitirea demonului laşităţii: “să nu nădăjduiască în fugă” – alegând, cu discernământ eroic, Calea Luptei cu Armele, Calea Re-CENTRĂRII FIINŢIALE, în lupta pentru re-identificare sacrală, luptă împotriva Satanei Beznei-Amestecăturii Dezidentificatoare  (cu care se identifică musulmanismul!): “ci întru arme şi au datu războiu”. Deci: Război Veşnic, Necurmat/Neîncetat  - împotriva Diavolului!

 

…”Nu fieşte cum” înseamnă “nu precum moare orice om, de obicei” – în lumea-contingent: ei MOR CUM NU SE MOARE!!! – adică, ÎNVIE – şi nu ca oameni, ci ca Fiinţe Transcense, Entităţi Sacre/SFINŢI!!!

 

10.000 de sfinţi, pe care B.O.R. trebuie să nu mai zăbovească şi să nu mai şovăiască să-i suie în Calendarul Ortodoxiei: semnul Autenticităţii Martirajului întru Hristos-Dumnezeu este tocmai această “pseudo-moarte” (marcată prin sfintele cuvinte: “nu fieşte cum”!!!), ci precum raze  VII ÎNTRU VEŞNICIA “LUMINII LUMII-HRISTOS” - în jurul Soarelui/Arhanghelului ŞTEFAN!

 

…Valea Albă, deci, nu este un Spaţiu Fizic, ci o Stare de Duh a Luminii Revelaţiei ARISTONILOR, ca Raze ale Arhanghelului Ştefanic, ale SOARELUI-VOIEVOD ŞI MARTIR ÎNTRU LUMINARE A MOLDOVEI-PE-CRUCE  - pentru că, de fapt, finalul epifaniei de la Valea Albă este izbânda Moldovei (terifiantă, pentru turci!), de la Brăila, unde “cei din urmă au fost cei dintâi, iar cei dintâi au fost cei din urmă” şi unde s-a produs Epifania Izbânzii CRUCII HRISTICE: “Scrie létopiseţul nostru că după poticala lui Ştefan vodă, ce au pierdut războiul, de sârgu au strânsu oastea ce au putut degrabă şi s-au dus după turci şi i-au ajunsu trecându Dunărea, la vréme de mas şi lovindu-i fără véste, i-au spieriiat de au căutat a fugi, lăsându pleanul şi tot ce au prădatu. Iară Ştefan vodă le-au apucatu pleanul tot şi s-au întorsu înapoi cu izbânda (n.n.: “curăţenia”/PURIFICATIO ALCHIMICĂ, prin care esenţa biruieşte proliferarea materiei josnice/înjosite/înjositoare!) (…) Basarabă vodă cu munténii au venit întru ajutoriul împăratului turcescu, pre carile toţi domnii de prinprejur îl cuvânta de rău, zicându că n-au fostu într-ajutor crucii şi creştinătăţii, ce păgânilor şi duşmanilor” – cf. p. 52. Trădarea lui Basarab Laiotă întăreşte semnificaţia CRUCIATĂ a Luptei ŞTEFANICE.

 

…A se observa că Grigore Ureche foloseşte, pentru morţii turci,  strânşi după bătălia de la Podul Înalt, cuvântul “mâgle” (“unde apoi MÂGLE de cei morţi au strânsu şi mulţi paşi şi sangeaţi au pierit”), iar pentru boierii moldoveni, căzuţi şi strânşi de Ştefan, după bătălia de la Valea Albă, foloseşte cuvântul “movilă” (“MOVILĂ de cei morţi au făcutu”): în semantica fină a A-CRONIDULUI, deosebirea este aceea între Movila-ca-Rădăcină-a-Muntelui (sau chiar: Movila-Munte “in nuce”!) – şi borboros-ul mâzgă” gregară, din care niciodată nu este posibilă Înălţarea spre Cerul Luminii!

 

…Adică, Grigore Ureche marchează, prin folosirea atât de subtil, dar şi extrem-plastic, diferenţiată semantic, a celor două cuvinte, deosebirea dintre Căderea fără Limite şi fără Izbăvire (destructuranţii de Creaţie Divină nu pot accede, nicicând, la Mântuire!) – şi Înălţarea Mântuitoare, prin însuşi elementul său de dinamică interioară: MARTIRIUL!!!

 

Ţinând cont de această epifanie a Binelui prin Martiriul Crucii, noi considerăm că, de fapt, dacă tot se face Catedrala Mântuirii Neamului, ea ar trebui să dubleze biserica ridicată de Voievodul-Martir (“Mai apoi, după ieşirea nepriietinilor şi a vrăjmaşilor din ţară, daca au strânsu Ştefan vodă trupurile morţilor, movilă de cei morţi au făcutu şi pre urmă ş-au ziditu deasupra oasilor o bisérică, unde trăieşte şi astăzi întru pomenirea sufletelor” – cf. p. 52  – şi, astfel, să marcheze Izvorul Minunii Metenoiei Moldovei, prin Răstignire, întru ÎNVIERE!!!

 

Oricum, pentru valahi, atât Putna, cât şi Valea Albă/Valea Revelaţiei Luminii Profunde-PARADISIACE, trebuie să fie cele două capete ale AXEI LUMII VALAHE:

 

a-Capătul Martiriului Desăvârşit, GOLGOTIC (“daca au strânsu Ştefan vodă trupurile morţilor, MOVILĂ DE CEI MORŢI AU FĂCUTU – marcând, deci, Golgota-de-Sus, care, simbolic, este Capătul-de-Jos al Învierii întru Slava de SUS! ), “pogorât în moarte”, de la VALEA ALBĂ -  răspunde în

 

b-Capătul Învierii întru Viaţa Eternă şi al Înălţării spre Ceruri a DUHULUI VALAH ÎNTRU GLORIA VEŞNICĂ -  de la PUTNA!

***

 

 

 

4-TOPOS-UL SACRU, BLESTEMUL “NEAŞEZĂRII” ŞI INSISTENŢA LOGOS-ULUI DIVIN

...De ce TREBUIA jertfit Ştefan cel BUN? Pentru a „aşeza”-echilibra contrariile, pentru a armoniza Spaţiul Sacru cu Neamul Sacru – întru Mântuire, adică Re-Sfinţire a Omului-CETATE/MÂNĂSTIRE/Neam.

...Există, cum spuneam, o Formă Sublim-Paradisiacă Central-Originară, faţă de care Duhul Omului (venit, prin decizie divină, în acest Loc Sacru, ca Logos Ritualic) trebuie să-şi orienteze con-formarea, pentru a se regăsi şi „linişti” întru Sinea Transindividuală: „cându păstorii din munţi ungureşti pogorându după vânat au nemerit la apa Moldovei, locuri desfătate cu câmpi deşchişi, cu ape curătoare, cu păduri dése, şi îndrăgind locul, au tras pre ai săi de la Maramoroş şi pre alţii au îndemnat, de au discălicat întăi supt munte, mai apoi adăogându-să şi crescându înainte, nu numai apa Moldovei, ce nici Sirétiul nu i-au hotărât, ce s-au întinsu pănă la Nistru şi pănă la mare” – cf. idem, Pentru discălicatul ţării al doilea rând, p. 14.

Din păcate, Duhul Omului trăieşte tragedia neasumării şi neasimilării Formei Sacre, lucru care duce la “neaşezare”/nonechilibrare a Sinelui întru Sine, nici întru Logos, deci nici întru Fiinţă/Fiinţare şi Faptă/Făptuire (deşi CENTRUL DE STABILITATE A LUMII există, spune A-CRONIDUL, trimiţând la Râm/Roma, ca “Buric al Pământului” – dar Duhul nostru nu se linişteşte şi nu se stabilizează întru Lumina Veşnică a Lui Hristos, deşi Hristos a instaurat din nou, prin Ştefan cel BUN,  Centrul de Stabilizare a Lumii): “ (…)Aşijderea şi limba noastră din multe limbi este adunată şi ne este amestecat graiul nostru cu al vecinilor de prinprejur, măcară că de la Râm ne tragem, şi cu ale lor cuvinte ni-s amestecate. (…)Şi pentru aceasta să cunoaşte că cum nu-I discălicată ţara de oameni aşăzaţi, aşa nici legile, nici tocmeala ţării pre obicée bune nu-s legate, ci toată direptatea au lăsat pre acel mai mare, ca să o judece şi ce i-au părut lui, ori bine, ori rău, acéia au fost lége, de unde au luat şi voie aşa mare şi vârf. Deci cumu-I voia domnului, le caută să le placă tuturor, ori cu folos, ori cu paguba ţării, care obicéi pănă astădzi trăieşte ” – cf. idem, Pentru limba noastră moldovenească,  p. 11. Acest dezechilibru între Forma-Ţară şi Duhul Neaşezării-Nestabilizării (cauzat de Iluzia Temporală, care trebuie exorcizată prin Magia Scrisului!) duce la relativizarea şi incoerenţa (“nu-s legate”)   Stării de Justiţie a Lumii şi la surbordonarea Justiţiei Relative nu în raport cu Dumnezeirea, ci cu “acel mai mare”, care are “păreri” (“ca să o judece şi ce i-au părut lui, ori bine, ori rău, acéia au fost lége”), iar nu Nomos Divin – “păreri” extrem de relative şi instabile (precum e depărtat omul de Stabilitatea Divină!), care alcătuiesc, astfel,  un  Pământ al Zbuciumului, din pricina  Iluziei Demonice a Vremilor/Timpului “Neaşezat” întru Veşnicia BUNULUI/Ştefanului/Leului-Foc: “pentru aceasta să cunoaşte că cum nu-I discălicată ţara de oameni aşăzaţi”. Din pricina relativizării Justiţiei (ca Har Divin!), se produce şi “paranoia des-centraţilor” (adică, a conducătorilor de Neam care orbecăiesc, în jurul Centrului Revelat/ŞTEFANUL CEL BUN!), care se cred ceea ce nu sunt (“VÂRF” şi Izvor de Energii Volitive/AXIS MUNDI) şi n-au cum fi, când Fiinţă este doar În-Fiinţătorul şi Stabilizatorul Centrului, doar prin stabilizarea ta în Centrul-Origine, capeţi Izvor-“Vârf” de Fiinţare şi de Bunăvoire, întru Centrul-Hristos – şi contaminează cu paralizie a bunei-cumpăniri şi poporul pe care îl conduc “după ureche”, iar nu întru Lumina Unică a Originii-CENTRU ŞTEFANIC/COROANĂ A VOINŢEI DE BINE: “ci toată direptatea au lăsat pre acel mai mare, ca să o judece şi ce i-au părut lui, ori bine, ori rău, acéia au fost lége, de unde au luat şi voie aşa mare şi vârf. Deci cumu-I voia domnului, le caută să le placă tuturor, ori cu folos, ori cu paguba ţării, care obicéi pănă astădzi trăieşte” .

Magul Scrisului Exorcizator simte, intuitiv, că “neaşezarea” Duhului, ne-con-formarea lui, întru armonizare cu Spaţiul Sacral-Paradisiac, are “iz” de BLESTEM MISTIC (apparent inexplicabil, pentru că “vina neaşezării Duhului” nu se vede, ci se resimte, grav şi dureros, în toate neconcordanţele existenţiale ale poporului, aflat într-un drum/Cale mult prea îndelung/ă, spre Starea de Armonizare Fiinţială şi de Făptură-Făptuire-NEAM!) – aşa cum, peste veac, a pre-simţit un frate al Exorcizatorului Medioevic – Octavian Goga, care, ca ne-altul, descrie efectele “neaşezării” Duhului (Va)Lah – efecte cu caracter cosmic, care, pentru cei ne-iniţiaţi în Mistica Valahă, iau forma Plânsului Inexplicabil/”Deşert”-Deşertat de Rost (numai Vizionarii, precum A-CRONIZII, Eminescu, Goga etc.  pot revela Rostul Divin al Neamului, Misiunea Lui de Înviere!) şi a Morţii Bizare (numai Vizionarii ştiu, însă, că “Moartea” fi-va Înviere!):

La noi sunt codri verzi de brad
Şi câmpuri de mătasă;
La noi atâţia fluturi sunt,
Şi-atâta jale-n casă.
Privighetori din alte ţări
Vin doina să ne-asculte;
La noi sunt cântece şi flori
Şi lacrimi multe, multe...

Pe bolta, sus, e mai aprins,
La noi, bătrânul soare,
De când pe plaiurile noastre
Nu pentru noi răsare...
La noi de jale povestesc
A codrilor desişuri,
Şi jale duce Murăşul,
Şi duc tustrele Crişuri.

La noi nevestele plângând
Sporesc pe fus fuiorul,
Şi-mbrăţişându-şi jalea plâng
Şi tata, şi feciorul.
Sub cerul nostru-nduioşat
E mai domoala hora,
Căci cântecele noastre plâng
În ochii tuturora.

Şi fluturii sunt mai sfioşi
Când zboară-n zări albastre,
Doar roua de pe trandafiri
E lacrimi de-ale noastre.
Iar codrii ce-nfrăţiţi cu noi
Îşi înfioară sânul
Spun că din lacrimi e-mpletit
Şi Oltul, biet, bătrânul...

Avem un vis neîmplinit,
Copil al suferinţii,
De jalea lui ne-au răposat
Şi moşii, şi părinţii...
Din vremi uitate, de demult,
Gemând de grele patimi,
Deşertăciunea unui vis
Noi o stropim cu lacrimi...”

Această tragedie a “neaşezării”-nearmonizării este extrem de dureros resimţită de Magul Scrisului Exorcizator de Iluzia Timpului, care Mag Vizionar, însă, ştie că, până la urmă, Destinul de Neam, adică “aşezarea”-echilibrarea se va face/produce, dar cu multă trudă şi cu nesfârşită suferinţa şi umilinţă, răbdând “străini”, adică NE-BUNI DES-CENTRAŢI, în raport cu Centrul Hristic-Ştefan cel BUN – “străini” veniţi fie dinafară, fie iscaţi dinăuntrul Spaţiului Sacru, invadat de Demonii Timpului. Este impresionant vizionarismul titanesc al Magului Scrisului Exorcizator – vizionarism care înfrânge Blestemul Iluziei Temporale, şi străbate, înapoi,  până la CENTRUL ŞTEFANIC/COROANA/CERCUL DIVIN (unde mulţi Domni ai Luminii “NE-STRĂINE/NE-ÎNSTRĂINATE”, ci chiar de AICI, din RĂSĂRITUL BINELUI -   şi BUNI STĂPÂNI, “următori” ai Călăuzei-HRISTOS, spre Centrul ŞTEFANIC, au adus poporul spre Neam!): “Ce avăndu purtătoriu domnii lor carii rădicasă dentru
sine, în Ţara Leşască de multe ori au intrat şi multă pradă şi izbândă au făcut, din câmpi tătarii i-au scos. (Că după multă răsipă ce i-au fost gonit pre tătari oarecând di pre acéste locuri Laslău craiul ungurescu,iarăşi au fost început a să tinde la câmpi). Aşijdirea şi munténilor nu numai nevoie şi groază le făciia, ce şi domniile schimba şi pre cine vrea ei, primiia ; pre ardéleni nu-I
lăsa să se odihnească, ci pururea le făcea nevoie şi cetăţi căteva le luasă şi le lipiia cătră Ţara Moldovei, carile toate mai înainte la locurile sale să vor arăta. Mai apoi şi turcii carii să vedea că ca o negură toată lumea acoperea, războaie, minunate au făcut, de multe ori i-au şi biruit, mai apoi de o au şi supus supt giugul lor, de multe ori i-au asudat, rocoşindu-se şi nu fără multă moarte şi pagubă în oameni, pănă o aşăza” – cf. idem, Pentru discălicatul ţării al doilea rând,  p. 15.

Dar “discălicarea” este, de fapt, un proces complex, prin care se trece de la Dinamismul pe Orizontală, al “Bestiei” din Omul Dual (în cazul Moldovei, “discălicarea” se face nu…de pe cal, ci de pe… BOUR [25] !!!), spre Dinamismul Verticalei, al Duhului Întemeierii-Stabilizării, din Omul-Dumnezeu.

 

Se trece de la Exteriorizarea/Ctitorie, ca Fixare Spaţială – la Interiorizarea/Ctitorie, CONSTRUCŢIE SPIRITUALĂ, ÎNTRU DUH!!! A Re-face, de fapt, prin Cele Două Coloane, devenite Cele DOUĂ Axe Polare ALE DUHULUI COSMIC (aversul şi reversul Mithos-ului Întemeietor/Re-Sacralizator!)  - TEMPLUL CERULUI ŞI PĂMÂNTULUI, CA REALITĂŢI INTERIOR-SPIRITUALE!!!

 

De la cele patru picioare ale “BESTIEI/FORMĂ”, ne-aşezată întru Duh şi prădalnică, consumatoare, adică, întru Spaţiu Material!... - …spre Cele Două Coloane Ale Templului Solomonic al Fiinţei/Înfiinţării: JAKIN şi BOAZ. De la un Spaţiu Confuz-Instabil-Dezintegrat/Non-Esenţial, Impur – la Paradisul-Spaţiul Sacru/Esenţial-Re-integrat(or)/Etern.

Ucenicia începe în camera de reflexie acolo unde candidatul trece proba pămîntului, acolo unde confuzia, obscuritatea şi ignoranţa trebuie să lase loc clarităţii, explicaţiei, iluminării, acolo unde se desparte de viața profană; caverna/peştera/cabinetul de reflecţie sînt la jumătatea drumului între tenebrele venite din măruntaiele pămîntului şi claritatea luminii, între noaptea ignoranţei şi primele raze ale Cunoaşterii. Este locul unde celebra formulă VITRIOL îi deschide candidatului drumul spre alchimia interioară, spre metamorfoză, o metamorfoză în care candidatul caută piatra care trebuie tăiată, este piatra care va fi așezată în colțul de nord-est; piatra ascunsă nu este aurul filosofal, aşa cum nepotrivit se crede, ci  este Schethiyah, Piatra fundamentală, cea pusă la fundarea Lumii, cea amintită în Bahir: este o piatră care serveşte de fundament pentru toate lucrurile, iar destinul ei este să treacă de la punctul cel mai de jos al lumii la punctul cel mai înalt. În virtutea analogiei inversate care se leagă între lucrurile de jos şi principiile lor, Piatra fundamentală în edificiul sefirotic este cea pusă la sfîrşit, cea care este cheia de boltă. Construcţia Templului nu este o reconstrucție materială, ci căutarea pietrei filosofale, a pietrei care este în interiorul fiecăruia (…)Apărut de pe bolta cerească, firul cu plumb coboară către pavajul mozaicat şi contrastele sale: el ia naştere în aurul stelei polare şi se sfîrşeşte în plumb, mutaţie în mod inversat a operaţiilor alchimice. Această coborîre este omologă Căderii prin intermediul căreia Arborele Vieţii se schimbă în Arborele Cunoaşterii Binelui şi Răului. Din cauza acestei Căderi, cei trei stîlpi nu sînt decît vlăstare fără strălucire, arbori morţi: înaintea deschiderii lucrărilor, nici un foc nu îi animă. Dar iată că lucrările se deschid: de îndată, deasupra pavajului mozaicat căruia i-a anulat dualităţile, se desfăşoară Tabloul, unde se înscriu instrumentele reintegrării, adică ale ascensiunii către Steaua Polară. (…) Înţelepciunea, Forţa şi Frumuseţea redevin vlăstarele vii, imagine şi asemănare a Arborelui Vieţii: Înţelepciunea se deşteaptă pentru a prezida construcţia edificiului; Forţa recapătă vigoare pentru a le susţine; Frumuseţea îşi recapătă strălucirea şi le împodobeşte”- cf. André Benzimra  - Exploration du Temple maçonnique à la lumière de la Kabbale, Paris, éditions Dervy, collection ”Pierre vivante”, 2007. Deşi descrierea este făcută de un mason, în relaţie cu Templul Masonic – ea se potriveşte, perfect, tradiţiei Biblice – întru esoterismul creştin al unui Dionisie (Pseudo-)Areopagitul [26] .

…Deci, nu trebuie să mire teoria (care s-a “împământenit”, devenind, din mit-simbol, o realitate vie, precum Credinţa!) a celor  două discălicaturi”, marcând epifania dualităţii umano-divine – şi insistenţa asupra acestor două faze ale fenomenului alchimic al “întemeierii”, ca Nuntire a Contrariilor (Mercurul şi Sulful, solidul şi lichidul, instabilul şi stabilul, în luptă) : Întemeiere-Risipire-Reîntemeiere. Prima Întemeiere este, cum altfel? – una Mistică, asupra căreia pluteşte miterul…din păcate, interpolatorii, încercând să sfâşie Misterul (Vălul lui Isis…), produc hybris-ul, şi dezleagă Vârtejul BLESTEMULUI (probabil, ca şi în cazul Creaţiei biblice, tocmai că ERA NEVOIE de păcat, pentru “IVIRE/ISCARE” a Lumii Vizibile, întru “cercarea” Tăriilor Duhului Fiinţei/Fiinţării!...pentru ca Sângele Domnilor să devină “Otravă” AlchimicăV.I.T.R.I.O.L.!). Deocamdată, la prima vedere – ceea ce ar fi trebuit să fie Nunta Alchimică, dintre Soare şi Lună, dintre Sulf şi Mercur [27] – pentru a obţine PIATRA FILOSOFALĂ [28] /MOLDOVA – sau a V.I.T.R.I.O.L.-ului [29] … - …devine (cel puţin, aparent! - … de nu va fi fiind Simion Dascălul vreun alt…”iniţiat”, mai ceva decât vel-vornicul Grigore Ureche!) o jalnică şi jenantă parodie “etnogenetică”, pentru neiniţiaţii interpolatori…cu valahi care …golesc temniţele Împăratului Râmului (“…câte temniţe am, toate suntu pline de dânşii şi nu mai am ce le face”), însemnaţi/”cevluiţi [30] cu un hier arsu prejur de cap” şi dăruiţi ca “ajutoriu tălhărescu de la Împăratul Râmului” , lui “Laslău craiul ungurescu”  - …poate să fie, cumva, parodierea stângace, carnavalescă, a Martirajului Hristic, a “ÎNCORONĂRII HRISTICEristice”?!Hr” a Neamului Românilor, de către  Împăraţii Păgâni, de la Roma, în chip de Centru al Lumii, dar Degenerat Spiritual?!...sau să fie, cumva, prevestirea “martirajului”, la care ungurii L-au supus, în istoria blestemată, pe Hristul Cel Românesc?! - …sau predestinarea noastră, de Neam, la “Noviciatul Celest” …?! - …nu ştim răspuns a da, deci lăsăm textul “de bâlbă” (ori “preste hire” de vaticinaro-vizionaro-pythiac!), al Dascălului Simion, să curgă “la vale”, “cele rele să se spele”…) : “…ce singur Laslău craiul ungurescu, cari-i zic filosof, s-au sculat de s-au dus la Împăratul Râmului, de ş-au cerşut oaste întru ajutoriu împrotiva vrăjmaşilor săi. Ce împăratul Râmului alt ajutoriu nu i-au făgăduit,ce i-au dat răspunsu într-acesta chip, de i-au zis: “Eu suntu jurat, cându am stătut la împărăţie, om de sabiia mea şi de judeţul mieu să nu moară.  Pentru acéia oameni răi s-au făcut în ţara mea şi câte temniţe am, toate suntu pline de dânşii şi nu mai am ce le face, ci ţi-i voi da ţie, să faci izbândă cu dânşii şi eu să-mi curăţescu ţara de dânşii. Iară în ţara mea să nu-i mai aduci, că ţi-iu dăruiescu ţie.” Şi de sârgu învăţă de-i strânseră pre toţi la un loc de pretitinderile şi i-au însemnatu pre toţi, de i-au arsu împrejurul capului de le- au pârjolit părul ca unor tălhari, cu un hier arsu, care semnu trăieşte şi pănă astăzi în Ţara Moldovei şi la Maramoroş, de să cevluiescu oamenii prejur de cap. Décii Laslău craiu, daca au luat acel ajutoriu tălhărescu de la Împăratul Râmului, au silit la Ţara Ungurească şi décii pre câşlegile Născutului, cu toată putérea sa s-au apucat de tătari a-i bate şi a-i goni, de i-au trecut munte în ceasta parte pre la Rodna, pre care cale şi sémne prin stânci de piatră în doao locuri să află făcute de Laslău craiul”  -  cf. Grigore Ureche, idem, Simion Dascălul : De izvodirea moldovénilor, de unde au venit într-acéste locuri, pp. 12-13.

 

Dar…ceea ce nu se ştie şi nu se spune, în “rostul” SACRU… - se “RĂSIPEŞTE”!!! Iniţiatul Grigore Ureche va marca doar CENTRUL SACRU/ROMA/RÂM (“Cetatea Eternă” [31] , totuşi…!) …iar restul “desluşirii” Tainei Sacre a Naşterii Mistice este ascuns, sub o metaforă a “ratării” (?!) MUNTELUI INIŢIERII, în “movili mari şi mici”: “Află-să această ţară să fie fostu lăcuit şi alţii într-însa mai nainte de noi, de unde cetăţile ţării să cunoscu că-i lucru frâncescu, de au lăcuit oştile Râmului şi au iernatu de multe ori, bătându-să uneori cu sţitii sau tătarii, uniori cu Bosna şi cu Rumele şi la perşi trecându. Ce fiindu în calea răotăţilor şi stropşindu oştile, care de multe ori să făcea războaie pré acesta loc, cum încă sémnile arată, carile le vedem multe pretitindirile: movili mari şi mici (s.n.) şi şanţuri pre Nistru, pre Prut, prin codri, n-au mai putut suferi, ce s-au răsipit şi s-au pustiit” – cf. idem, De risipirea ţărâi dentăi, p. 12.

 

Ceea ce ştie (şi şi SPUNE/SCRIE!) Magul-Iniţiatul Logos-ului/Gospodăririi Cosmosului, Grigore Ureche, despre  discălicatul ţării al doilea rând”, este mirific şi încărcat de Semantică Demiurgică, o autentică REVELAŢIE A PARADISULUI-CENTRUL ETERN: “După răsipa ţării dintăi, cum spune mai sus că s-au pustiit de nevoia oştilor lui Flac hatmanul râmlenescu mai apoi, după multă vréme, cum spune mai sus, cându păstorii din munţi ungureşti pogorându după vânat au nemerit la apa Moldovei, locuri desfătate cu câmpi deşchişi, cu ape curătoare, cu păduri dése, şi îndrăgind locul, au tras pre ai săi de la Maramoroş şi pre alţii au îndemnat, de au discălicat
întăi supt munte, mai apoi adăogându-să şi crescându înainte, nu numai apa Moldovei, ce nici Sirétiul nu i-au hotărât, ce s-au întinsu pănă la Nistru şi pănă la mare. Nici războaie mai făcea ca să-şi apere ţara şi pământul său de cătră ştiţi şi gotthi şi di cătră alţi vecini şi limbi ce era pinprejur
” – cf. idem, cf. idem, Pentru discălicatul ţării al doilea rând, p. 14.

Maramoroşul” rămâne sinonimul ROMEI (dar şi “rădăcina”-ORIGINEA MOLDOVEI: Mara-Muri-Dava [32] , Locul/Cetatea Celor Doi Zalmoxis!), deci al “initium”-ului, de unde se “scoboară” spre Paradisul-Moldova, ca în MAGIA MIORITICĂ: “Pe-un picior de plai,/Pe-o gură de rai…” – iar DRAGOŞ [33] (…şi BOGDAN [34] , necesar întru “plinirea” Echilibrului Cosmic al Mithos-ului, întru Magia Recuperării Paradisiace!) devine sinonimul Regelui Lumii [35] , sub Semnul Bourului/Zimbrului Alb şi al “Sângelui Blestemat”, al Cărţii-Gradale [36] (“Şi dacă l-au pus domnu, luară pildă de pre capul acei hiară năsâlnice [37] , dzimbrul, ce scriem mai sus că l-au vânat şi pusără de au făcut peciate ţărâi Moldovei, de trăieşte păn într-aceste vremi în mânule cui alege Dumnedzău a hire domnu ţărâi, de trăieşte păn astădzi, de să pune pre cărţi(…)” – cf. idem, p. 17 – dar sub semnul BLESTEMULUI (“Sângelui Blestemat”!) INSTABILITĂŢII, al lui PARSIFAL [38] - precum Mercurul Alchimic, până la Sfârşitul Operaţiunii, când devine Piatra Filosofală sau V.I.T.R.I.O.L.: “Într-acei păstori ce au nemeritu locul acesta, fost-au şi Dragoş, carile au venitu de la Maramoroş, carile să vediia şi mai de cinste şi mai de folos decâtu toţi, pre carile cu toţii l-au pus mai mare şi purtătoriu lor(…)” – cf. idem, Dinceputul domniilor vă leatul 6867/1359, p. 17; “Şi daca au domnitu doi ani, au muritu .(…) Pre acesta semnu dintăiaşi dată ce să arătă domniia fărătrai, să putea cunoaşte că nu va fi aşezarea bună intre domniia Moldovei, ce cum fu pre scurtu viiaţa domnului dintăi, aşa şi domnii ce vor fi, adésea să vor schimba şi intre domniia Moldovei multă

neaşezare va fi”- cf. ibidem, p. 17. Adică, DRAGOŞ-DRAGONUL (Rex et Pontifex, în MOLDOVA-ÎMPĂRĂŢIA VERDE, cea a SMARALDULUI CUNOAŞTERII MISTICE – acel smarald căzut din fruntea lui Lucifer, când acesta a fost alungat din Cer...!) vesteşte, prin însuşi nivelul său existenţial, dimensiunea Mistică a Moldovei şi a Poporului/Neam al (Va)Lahilor! Traiul/Fiinţa-FIINŢAREA întru A-CRONIE/ANTI-CRONIE. Tradus “pe şleau”: ÎNTRU NE-VEDERE FIZICĂ, ÎNTRU PARADISUL CEL NEVĂZUT!

…Sau, încă şi mai în Duhul lui Grigore Ureche: Fiinţare în cât mai mare apropiere de CENTRUL ŞTEFANIC! Adică, Fiinţare întru Originea-BINE!!! Aceasta este finalitatea magiei Scrisului, despre Dragonul trecut în Nevedere şi vestind Durerea lui Parsifal: Dorul de a da Răspuns Durerii Cumplite a Sorţii, de a da Răspuns Iluziei Ucigaşe a Timpului: prin Moartea Iniţiatică/Înviere.

…Cât a SCRIS Magul, s-a şi săvârşit lucrarea/”MONASTIREA” CEA DIN NOI, cei care am intrat în “operaţiunea” alchimică a cititului Cărţii: GRADALE/Cartea Cea Scrisă -  se transformă, astfel, prin Sfântă Alchimie, în SFÂNTA CUPĂ/INIMĂ(ARZÂNDĂ!)/GRAALUL !!!

 

…Ardelenii “discălicători” (“din munţi ungureşti coborându”) sunt, de fapt, sinonimi, întru Magia Scrisului şi Mitologia Făptuirii, cu Sfinţii Pribegi, Sfinţii GemeniTRAKES” -  Sfinţii Purtători ai Harului Divin al Mântuirii Existenţiale (ieşirea din “Boala Timpului”, a Goanei Fără Rost!), ca re-intrare în SĂNĂTATEA ROSTULUI [39] , prin Moarte şi Înviere Mistică [40] .

***

 

 

5-NOMOS, ANOMOS ŞI ...„STRĂINII

 

...Citind bătrâna şi severa carte a lui Grigore Ureche, e greu să nu observi că, după ce Cosmosul-Logos Cosmic se deschide, prin trecerea lui Ştefan cel BUN în Lumea din care va veghe la împlinirea  NOMOS-ului Românesc, a LEGII DE DUH a Românilor:

 

a- pe de o parte, se dechid Porţile Universului, şi apar „lumile vecine”/”sori vecini” (cum mistic formulează Lucian Blaga, în Paradis în destrămare): „Ţara Leşască”, „Împărăţiia Tătărască”, „De împărăţiia turcilor”, „Pentru Ţara Ungurească” (un amestec de Ardeal cu „Crăiia Ungurească”: pe de o parte „Rumânii, câţi să află lăcuitori la Ţara Ungurească şi la Ardeal şi la Maramoroşu, de la un loc suntu cu moldovénii şi toţi de la Râm să trag. (…)Ieste ţara Ardealului plină de toată hrana câtă trebuieşte vieţiiomeneşti, că pâine peste samă rodéşte multă, de niminea nu o cumpă-ră, ci tuturora prisoséşte, vin pretutinderea, nimarui nu lipséşte, mieremultă şi bună, de care facu mied, aşa de bun, cât să potriveaştemarmaziului – pe de alta, se aduce “la zi” istoria stăpânirilor: “Aşa Ţara Ungurească crăie mare ce era, dintr-un trup in multemădulări s-au întorsu, o parte turcii ţin, cu scaunul crăiei cu Buda, némţii altă parte, Ardealul de-I cu stăpânu, încă este suptu robiiaturcească” – cf. idem, pp. 84-85) – Scriitorul având grijă să “taie” scurt propria istorisire despre “sorii vecini”, întrucât, după “APUSUL” (urmat de Răsăritul Mistic, în Ceruri!) al BUNULUI/DE DUMNEZEU ÎNCUNUNATULUI ŞTEFAN,  se cuvine a nu neglija descrierea “gravitaţiei” propriei istorii mistice româneşti, în jurul Centrului ANISTORIC, decât să lungească priviri şi vorbe spre zone non-mistice: “mai apoi să nu ne arătămu istorici de lucrurile altor ţări”, “de Împărăţiia Turcească destul am povestit, ci iarăşi de altile să povestim şi să arătămu înainte”;

 

b-pe de altă parte, se face vădită, cu mai mare intensitate şi acuitate decât până înainte de BUNUL Ştefan (căci toţi cei dinainte, mai mult sau mai puţin şi fiecare în felul său, pregătiseră ivirea CENTRULUI!), grija de raportare la CENTRU: dacă voievozii se con-formează ICOANEI CENTRALE, NOMOS-ului revelat, întru desăvârşire, de ÎNCUNUNATUL CEL BUN, sau scad vigilenţa, faţă de NOMOS-ul stabilit în CENTRU ANISTORIEI SACRE. Aşa se explică mereu-revenirea la Ştefan-CENTRUL, în cazul tuturor conducătorilor poporului istiric al valahilor – chiar dacă uneori comparaţia este implicită, ea nu poate lipsi, pentru că Centrul a fost fixat, Paradisul, ca Stare (de acum) Ştiută/Cunoscută, de către “moldoveni”, EXISTĂ!

În aceste condiţii, se instituie o mult mai precisă judecată aspra Fiinţei şi Făpturii voievodale: A FI VOIEVOD devine o funcţie “ştefanică”. A FI VOIEVOD înseamnă, de acum, a accepta să nu exişti ca personalitate, ca individualitate – ci să exişti ca Funcţie Nomotică – funcţie de NOMOS-ul instituit de Ştefan cel BUN. 

Unul singur dintre “gravitaţioniştii” anistirici, din jurul BUNULUI, ajunge să iasă în evidenţăm, ca fiind cel mai apropiat de NOMOSUL ŞTEFANIC: Pătru Rareş. “Carile apucându-să de domnie, niminea de nădéjde nu s-au scăpatu, că pace şi odihnăera tuturora şi ca un păstoriu bun ci străjuieşte turma sa, aşa întoate părţile străjuia şi priveghiia şi nevoia ca să lăţască ce au apucat. Că nimica după ce au dobândit domniia n-au zăbovit, ci de războaies-au apucat şi la toate îi mergiia cu noroc” – cf. idem, De domniia lui Pătru vodă Rareş, ficiorul lui Ştefan vodăcel Bun, vă leatul 7035 <1527> ghenuarie 20, p. 99.

 

Numai la “plecarea în TRANSCENDENŢA TRACICĂ” a lui Pătru vodă Rareş, “ţara” se manifestă similar cu “înmormântarea” în ETERNITATE a lui Ştefan cel BUN, “cu multă jale şi plângere ca “după un părinte al său, carile n-au fostu mai jos decât alţii: “Pătru vodă fiindu bătrân de zile şi căzându în boală grea, au plătitu datoriia sa, ce au fostu dator lumii şi s-au săvârşit septemvrie 2, vineri, la miiazănoapte şi cu cinste l-au îngropat în mănăstire în Pobrată ceeste făcută de dânsul, cu multă jale şi plângere, ca după un părinte al său, carile n-au fostu mai jos decât alţii, ci au lăţit hotarul ţării, că pre săcui de multe ori i-au arsu şi i-au prădat şi luundu-le cetăţile şi oraşile supt putérea sa i-au supus.

Şi atâta groază le didease că la vrémea norocului celui prostu, ce era şi pribeag la dânşii şi să scăpasă de domnie şi după ce să dusése la turci, lăsându-ş doamna sa cu coconii şi avuţiia în Ciceu, necum să să bage să-I jefuiască, ce încă i-au păzit şi i-au socotit pănă la venirea sa al doilea rându. Aşijdirea şi cu léşii de multe ori s-au bătut şi Pocutiia încă le-au fostu luatu. Mai apoi, după atâta trudă a sa, creştinéşte în ţara sa s-au săvârşit, după ce s-au umplut domniei lui cei dintăi şi acei de apoi 17 de ani” – cf. idem, Cându au murit Pătru vodă vleat 7054 <1545>, p.119.

Ceilalţi Muşatini nu se ridică la nivelul cerut, de Misiunea “Ştefanică” (revelată de Ştefan cel BUN!), de a TRANSCENDE ISTORIA ÎN ANISTORIE.  Nici măcar fiul lui Ştefan şi urmaş dinastic direct, BOGDAN [41] , nu împlineşte decât parţial NOMOS-ul ŞTEFANIC: “Bogdan vodă cel Grozavu, ficiorul lui Ştefan vodă cel Bun, s-au pristăvitu în anii 7025 <1517>, aprilie în zile 18, în ceasul cel dintăi al nopţii, în târgu în Huşi, nu cu puţină laudă pentru lucrurile céle vitejăşti ce făciia, că nu în beţii, nici în ospéţe petrecea, ci ca un strejar în toate părţile priveghiia, ca să nu să ştirbească ţara ce-i rămăsése de   la tată-său. Şi domnindu 12 ani şi 9 luni şi 3 săptămâni, multe lucruri bune au făcut. Şi décii cu mare cinste l-am îngropat în mănăstire în Putna. Iară ce va fi lucrat înlăuntru sau în ţară la noi, dispre partea judéţilor şi a direptăţii, nu aflăm, ci cunoaştem că unde nu-s pravile, din voia domnilor multe strâmbătăţi să faac” – cf. idem, De moartea lui Bogdan vodă cel Grozavu, p. 94. Bogdan este cel care, de unul singur fiind, a lovit cu suliţa, de mânios ce era, în Poarta Liovului: “Şi singur Bogdan vodă cu capul său au lovit cu suliţa în poarta Liovului, care lucru şi astăzi să cunoaşte semnul. Şi nici léşii nutăgăduiescu de aceasta, ci încă ei mai tare mărturisescu că au fost adevărat aşa” – cf. idem, Cându au prădat Bogdan vodă Ţara Leşască, ajungând pănă la Liov, p. 90.

 

Iar nepotul lui Ştefan cel BUN – Ştefan vodă cel Tânăr – este abia o palidă reflectare a NOMOS-ului Ştefanic – ceea ce deducem, urmărind metoda concluziv-existenţială a lui Grigore Ureche, tot din panegiricul lui Ştefan vodă cel Tânăr (însăşi “tinereţea”, atributul prin care este identificat, marchează distanţa, faţă de LEUL ŞTEFANIC!): “Aşijdirea într-acestaş an, ghenuarie patrusprăzéce zile, pristăvitu-s-au Ştefan vodă cel Tânăr, ficiorul lui Bogdan vodă, în citatea Hotinului şi cu cinste l-au îngropat în mănăstirea în Putna, carea este zidită de moşu-său, Ştefan vodă cel Bun (n.n.: Putna este Rezumatul Duhului Moldavic-Românesc Etern, MONASTIREA-NEAM VALAH!), şi au domnit 9 ani şi 9 luni. Scrie la un létopiseţ moldovenescu de zice că pre acesta Ştefan

vodă l-au otrăvit doamnă sa. Acestu Ştefan vodă întru tot simăna cu firea moşu-său, lui Ştefan vodă cel Bun, că la războaie îi mergea cu noroc, că tot izbândiia şi lucrul său îl ştiia purta, măcară că era tânăr de zile, amintrilea era om mânios şi pre lesne vărsa sânge” – cf. idem, De moartea lui Ştefan vodă cel Tânăr, 7035 <1527>

 ghenarie 14, p. 98. De observat inversarea frazală: dacă la Ştefan cel BUN, “mania” şi “vărsarea sângelui pre lesne” erau puse ca initium mistic, la Ştefan cel Tânăr ele încheie panegiricul, ca semn al non-misticului semnificaţiei lor şi al încălcării NOMOS-ului, tocmai prin aceste atribute ale Duhului său (executase/dizolvase, întru Haos-Des-Centrare, cu nerecunoştinţă/nerecunoaştere  iresponsabilă, tocmai  pe cel care fusese format, spiritual, de Ştefan cel BUN, ca “STREJAR-STEJAR-ARBORE SACRU” al Moldovei – pe hatmanul ARBURIE/Arbore, dimpreună cu fiii săi, Toader şi Nichita: “Într-acest an, în luna lui aprilie, în cetatea Hârlăului, Ştefan vodă au tăiat pre Arburie hatmanul, pe carile zic să-l fie aflat în viclenie,iară lucrul adevărat nu să ştie. Numai atâta putem cunoaşte că norocul fie unde are zavistie, ales un om ca acela, ce au crescut Ştefan vodă pre palmile lui, avându atâta credinţă şi în tineréţile lui Ştefan vodă toată ţara otcârmuia, unde mulţi vrăjmaşi I s-au aflatu, cu multe cuvinte réle l-au îmbucat în urechile domnu-său. Ci pururea tinerii să pleacă şi cred cuvintele céle réle (a puhlibuitorilor [42] ). Şi acea plată au luat dela dânsul, în loc de dulceaţă amar, pentru nevoinţa lui cea mare, că nici judecatu, nici dovedit au pierit. De care lucru mulţi înspăimântaţidin lăcuitorii ţării au început a gândi cum vor lua şi ei plată ca şi Arburie, că nu multă vréme după acéia, într-acelaşi an, au tăiat şi pe ficiorii lui Arburie, pre Toader şi pre Nichita” – cf. idem, Cându au pierit Arbure hatmanul cu ficiorii lui, p. 96.

 

…Dar, iată pusă, clar, la moartea lui Bogdan-STREJARUL-STEJARUL ZALMOXIAN, problema NOMOS-ului: “ci cunoaştem că unde nu-s pravile, din voia domnilor multe strâmbătăţi să fac”. Dacă Ştefan era Însuşi “Judeţul”, deci era Încarnarea NOMOS-ului, a LOGOS-ului COSMIC, ceilalţi au nevoie de Scrisul Nomotic, care Scris să urmeze modelul Făpturii ŞTEFANICE.

În definitiv, care sunt trăsăturile NOMOS-ului ŞTEFANIC, şi, deci, după care criterii sunt lăudaţi sau înfieraţi, ori chiar batjocoriţi feluriţii “gravitaţionari”, muşatinici ori non-muşatinici? Să încercăm a deduce NOMOS-ul şi ANTI-NOMOS-ul, după laudele, respective “certările” lui Grigore Ureche, asupra celor doi urmaşi “muşatino [43] -ştefanici”:

 

a-în primul rând, NOMOS-ul voievodal al (v)lahilor constă în “străjuirea în toate părţile” şi păstrarea, neatinsă, a ţării, nu doar ca zestre de Spaţiu de la strămoşii dinastici (“ca să nu să ştirbească ţara ce-I rămăsése de   la tată-său”), ci ca Revelaţie a Spaţiului Sacru, Spaţiu Liturgic: SPAŢIU LITURGIC înseamnă acea Formă În-Fiinţătoare din care să nu lipsească nimic, aşa cum, dintr-un mit sau dintr-o Liturghie Sacră nu are voie să lipsească niciun cuvânt, căci altfel se spulberă  Efectul Taumaturgic al Liturghiei, se rămâne în stadiul de degenerescenţă-BOALĂ a Duhului, deci şi a “cojii” Duhului – Trupul!; să fii Păstorul cel Bun, precum Hristos, şi să Călăuzeşti “turma”-popor” spre NOMOS-ul împlinitor de Duh al Neamului: “ca un păstoriu bun ci străjuieşte turma sa, aşa întoate părţile străjuia şi priveghiia şi nevoia ca să lăţască ce au apucat”; ştiindu-ţi Misiunea întru  NOMOS-ul  Divin, n-ai dreptul la deznădăjduire, nci la odihnă ori  stagnare – ci eşti obligat să revii, obseda(n)t (ca un posedat de Duh Sfânt ce eşti, ca Păstor Bun ce te-a tocmit Domnul-Dumnezeul tău!) când te-ai poticnit, să acţionezi-reacţionezi, până în ultima ta  clipă de viaţă, până la ultima ta picătură de energie, PENTRU CĂ NU-ŢI APARŢII, CI  EŞTI  ROBUL  NOMOS-ULUI  DIVIN: „Minunatu lucru: după poticală dintăi şi după pierzarea oştii dintăi, cela ce nu avea voinici de oaste, ci strângea păstorii din munţi şi argaţii, de-I într-arma, acmu iară să rădica deasupra biruitorilor dintăi, daca au pierdut ţara, acmu domni altora le da şi ţara lăţiia” – cf. idem, Războiul de la Râmnic, când s-au bătut Ştefan vodă cu Ţăpăluşi vodă, vă leatul 6989 <1481>, iulie 8 – p. 54;

 

b-…deci, dacă poţi să “lăţeşti” hotarele ţării, prin “războaie cu NOROC” (adică, având, permanent, Consimţământ şi Ajutor Divin!) şi cu o perseverenţă meree, uluitoare  - e şi mai bine – căci asta înseamnă să nu încetezi “temeliuirea” demiurgică, revelatorie, a Spaţiului-Paradis.  Numai aşa, revelând cât mai limpede Paradisul, poţi fi/deveni Eroul-Viteazul-RĂZBOINICUL, care are funcţie (NEÎNTRERUPT!) demiurgică: “au lăţit hotarul ţării, că pre săcui de multe ori i-au arsu şi i-au prădat şi luundu-le cetăţile şi oraşile supt putérea sa i-au supus” (…) “aşijdirea şi cu léşii de multe ori s-au bătut şi Pocutiia încă le-au fostu luatu “– se zice, spre lauda lui Petru Rareş;

 

c- Trebuie să fii TRUDITORUL DEMIURGIC al Neamului tău CREŞTIN, al LEGII tale ORTODOXE [44] - căci numai aşa poţi deveni Eroul Străjuitor, CA STEJAR ZALMOXIANO-HRISTIC, al poporului, în Calea sa spre revelarea Neamului: “mai apoi, după atâta trudă a sa, creştinéşte în ţara sa s-au săvârşit”. NOMOS-ul este, de fapt, HRISTOS – iar cei ce-l urmează în Duh, precum a făcut-o ŞTEFAN CEL BUN, devin Demiurgi şi Axe ale Neamului Arheic al Românilor! Numai dacă îţi împlineşti Misiunea ta, fără odihnă, să revelezi, în fiece clipă a vieţii tale, Logos-ul/Nomos-ul CREŞTIN ORTODOX – şi, în felul acesta, să vindeci de Căderea în Timpul Istoric – te poţi odihni, întru atâta trudă a Demiurgiei…; altfel, eşti hulit şi după moarte, şi predat Timpului INSTABILITĂŢII, în loc să te stabileşti în VEŞNICIA ARHEILOR: “însuşi ţiitoriu preste toată ţara…în VECIE!;

 

d-să nu pierzi Stăpânirea asupra Timpului, prin dezvoltarea viciilor – ci TU să determini Existenţa Făptuitoare întru “DESTIN” -  să porunceşti Timpului (până la anularea dimensiunii temporale!) Făptuirea/Fiinţarea/În-Fiinţarea: “ că nu în beţii, nici în ospéţe petrecea, ci ca un strejar în toate părţile priveghiia”. N-ai dreptul să lipseşti, fie măcar şi o clipită, de la PRIVEGHEREA ŢĂRII, de la împlinirea Misiunii de Revelator al Paradisului! Numai folosindu-te TU de Timp, poţi deveni Stăpânul Timpului/DEMIURGUL.  Nu poţi “muri” spre Înviere, decât urmându-l pe Hristos, în Truda Sa -  la fel, în Lumea Terestră, şi pe Vicarul Terestru al Lui Hristos, ŞTEFANUL/BUNUL: “ca un om ce era într-atâtea RĂZBOAIE ŞI OSTENEALĂ ŞI NEODIHNĂ, în 47 de ani în toate părţile să bătea cu toţii şi după multe războaie cu noroc ce au făcut, cu mare laudă au muritu, marţi, iulie 2 zile”;

 

e-…SĂ NU FACI NEDREPTATEŞI SĂ FII CUMPĂNIT ŞI ÎNŢELEPT – SĂ FII, TU ÎNSUŢI, ULTIMA THULE [45] -“CUMPĂNA LUMII”! - …pentru că, altfel, negi însuşi NOMOS-ul/LOGOS-ul  - şi acesta e lucru ruşinos, pentru unul care se vrea/pretinde “demiurg”, să nu ştie face nici măcar dreptate terestro-umană! Grigore Ureche este pus într-o situaţie extrem de delicată şi jenantă, când trebuie să vorbească despre Făptuitorul-Bogdan vodă cel Grozav, fiul BUNULUI şi DREPTULUI (el însuşi “JUDEŢ”!) – …şi…”o scaldă”, bâlbâindu-se şi “dând-o cotită”: pentru că n-ar vrea, prin asprimea faţă de fiul cam NE-BUN şi “apucat” (căruia i-a mărturisit “zărgheala”, în făptuirea de la Porţile Liovului… - “făptuire” de om prost-cumpănit, ne-înţelept – căci lui Bogdan îi venise nebunia, de la faptul că-i fusese refuzată cererea în căsătorie a unei prinţese poloneze, exasperată la gândul că trebuie să se cunune, pe viaţă, cu un…”groaznic”, pocit la chip!) – să arate cum “efectul ştefanic” a slăbit, din treaptă temporală în treaptă temporală, din spiţă în spiţă (mai exact, cum Iluzia Timpului a năboit, iar, Paradisul Terestru al Moldovei!)  : “Iară ce va fi lucrat înlăuntru sau în ţară la noi, dispre partea judéţilor şi a direptăţii, nu aflăm, ci cunoaştem că unde nu-s pravile, din voia domnilor multe strâmbătăţi să faac”…

 

f-…nici lacom să nu fii, ci cumpănit întru toate – pentru că aşa este însuşi Demiurgul: ARMONIC! LĂCOMIA merge mână-n mână cu NEDREPTATEA şi cu TRĂDAREA MISIUNII DEMIURGICE, pentru că este STRICARE DE BUNĂ-CUMPĂNĂ şi, deci, Aducere a Săpânirii Timpului Demoniaco-Istoric şi Alungare a Lui HRISTOS-LUMINA FĂPTURII/FĂPTUIRII: “că mai apoi nu numai lăcomiia şi asupreală făciia, ce şi curvie nespusă era într-însul” – spune Grigore Ureche despre Ştefan, feciorul lui Petru Rareş…!

 

Oricine nu se înscrie în aceste “criterii” comportamental-caracterologico-făptuitoare, devine Duşmanul NOMOS-ului/LOGOS-ului Neamului său, ANTI-NOMOS! - …şi face numai stricăciune!!! ESTE “FĂRĂ-DE-LEGE”!!! – Legea fiind HRISTOS-CELEA CEA DREAPTĂ/ORTODOXIA!

 

Iată ANTINOMOS-ul pervertit numit „Iliaşu, fiiu-său cel mai mare (n.n.: al lui Petru Rareş!)” – „carele mai apoi s-au turcit” – deci, a negat LEGEA/NOMOS-ul ORIGINAR şi SOTERIOLOGIC, cel CREŞTIN-ORTODOX!: “(…) că şi firea şi faţa îl lăuda să fie blându, milostivu şi aşăzătoriu,gândindu-săcă va sămăna tătâne-său. Ci nădéjdea pre toţi i-au amăgitu, că dinafarăsă vedea pom înflorit, iară dinlăuntru lac împuţit (…)au lăsatu domniia la mâna frăţine-său,luiŞtefan vodă şi a mâni-sa, în anii 7059 <1551> mai 1 şi el s-audus la împăratul Suleiman, de au priimitu legea lui Moamethu,lepădându-să de Hristos” – cf. idem,   De domniia lui Iliiaş vodă, ficiorul lui Pătru vodă Rareş,carele mai apoi s-au turcit, 7055 <1546> septevrie, p. 119.

 

Pedeapsa este, în primul rând, din partea Celui care l-a pus să fie Vicar al NOMOS-ului CELEST, aici, pe Pământ – dar şi din partea conştiinţei încălcării NOMOS-ului/LOGOS-ului ŞTEFANIC: “Mai apoi de inimă rea, peste scurtă vréme au murit şi rău ş-au dat sufletul său în mâinile diiavolului, în légea turcească” – dar există şi o pedeapsă a Scriitorului, care afirmă NOMOS-ul SACRU: Grigore Ureche nu încheie capitolul cu data şi împrejurările morţii lui Iliaş, ci cu re-amintirea Păcatului său contra Sfântului Duh-NOMOS-ul Dumnezeiesc: “Acest Iliaş vodă au domnit la Moldova 4 ani şi 8 luni şi décii s-au turcit, cum am scris mai sus”! Iată, deci, sinergia dintre Scriitor-Făptuitor-Paznoc al NOMOS-ului DIVIN!!!

 

La fel stau lucrurile şi cu următorul ANTI-NOMOS, călcător, şi el, de LEGE CREŞTIN-ORTODOXĂ – “Ştefan vodă, ficiorul lui Pătru vodă, fratele lui Iliiaşu vodă” (totul este lămurit, în ce priveşte identitatea, pentru ca nu cumva, prin confuzie, să năstuiască, precum că ar fi ANTI-NOMOS, pe altul…!): “Şi ca să nu să vază ceva că este răsărit de la pravoslavie, toţi eriticii dinţara sa vrea, au să-l întoarcă, să fie la o lége, au să iasă din ţară. Pre arméni, pre unii din bună voie, cu făgăduinţe umplându-I, pre alţii cu sila i-au botezatu şi i-au întorsu spre pravoslavie, mulţi din ţară au ieşitu la turci şi la léşi şi printr-alte ţări, vrându să-şi ţie légea sa. Cu aceasta vrându Ştefan vodă să astupe faptele frăţine-său, de lucruri ce făciia, cu nevoinţă siliia. Iară ce cerea pravoslaviia şi légea creştinească nu ţinea, că mai apoi nu numai lăcomiia şi asupreală făciia, ce şi curvie nespusă era într-însul, nu răbda de muieri cu bărbaţi, nu erafecioarilenebatjocurite, nu jupânésile boierilor săi neasuprite” – cf. idem, De moartea lui Ştefan vodă, ficiorul lui Pătru vodă, fratelelui Iliaş vodă, care au pierit la Ţuţora, v leato 7060, p. 121.

 

Pedeapsa lui Ştefan este şi divină, şi din partea oamenilor “ţinători” de NOMOS (adică, non-pasivi, REACTIVI/REACŢIONARI, faţă de FĂRĂDELEGE!!!): “Şi sfătuindu-să, aciiaşi aflară sfat ca să ajungă degrabu la boierii cei pribégi, carii era în Ţara Leşască ieşiţi de multe nevoi. Décii, daca au avut ştire şi răspunsu de la dânşii, cum ei vor veni fără zăbavă, noaptea cu toţii s-au rădicat la podul de la Ţuţora şi au tăiatu aţilecortului

asupra lui Ştefan vodă şi cu multe rane pătrunzându-l, au muritu, după ce au domnit doi ani şi patru luni” – cf. ibidem.

 

…Sau: Bogdan vodă, fiul lui Alexandru Lăpuşneanul: “Daca muri Roxanda doamna lui Alixandru vodă şi rămasă domniia pre fiiu-său Bogdan vodă sângur, el cumu-ş era blându şi cucérnic aşa tuturora arăta direptate, de să vedea că nimica nu s-au dipărtat deobicéiul tătâne-său. Nici de carte era prost, la călărie sprinten, cu suliţa la halca nu pre lesne vrea avea protivnic, a săgita din arctare nu putea fi mai bine. Numai ce era mai di treabă domnii lipsiia, că nu cerca bătrânii la sfat, ci de la acei tineri din casă lua învăţătură, iubiia glumile şi măscăriile şi jocuri copilăreşti. Mai apoi lipi de sineléşi de-iera şi de sfat şi de a bate halcao cu suliţa, răsipind avérea domnească. Deprinzându den zi în zi aşa, năpusti trebile ţărâi, că pre cât îl iubiia întăi, pre atâta îl urâsă apoi”- cf. idem, Cându au clevetit pre Bogdan vodă vrăjmaşii săi la împărăţie, de l-au mazilit împăratul, p. 151. Degeaba toată “faţada” de “carte” şi de “iscusinţe”, dacă frivolitatea şi iresponsabilitatea, infantilismul – dominau LOGOS-ul/ROSTUIREA faptelor sale: “iubiia glumile şi măscăriile şi jocuri copilăreşti” – şi, ce-I decisiv, în RĂU, este  faptul că “năpusti [46] trebile ţărâi” – adică “neglija” -  sau, pur şi simplu, nu-I păsa că orice Conducător Autentic, nu un IMPOSTOR, are, înainte de orice, Misiunea de a cunoaşte şi de a apăra LOGOS-ul/NOMOS-ul Ţării sale!!!

 

…Alt caz de lăcomie/prădăciune, împilare  şi batjocură de nevinovaţi   şi de neiertat amoralism (în plus, se încredea în “lefecii”străini/unguri, nu în oştenii Ţării!) – deci, din nou,  încălcare gravă a NOMOS-ului Divin al Valahilor -  din nou, un încălcător al Misiunii de Bun PăstorAron Vodă cel Cumplit: “Aşa, după ce s-au aşezat la domnie Aron vodă, nu-I era grijă dealtă, numai afară de a prădarea şi dinlăuntru, nu să sătura decurvie,de jocuri, de cimpoiaşi, carii îi ţinea de măscării. Aşijderea dabililecucarile îngreuiasă ţara, nu umbla numai dăbilarii singuri, ce şi turcitrimitea de umbla cu dăbilarii, de nu-şi era ţăranii volnici cu nimic, muierile nu era ale lor, fétile le ruşina, ce vrea să facă făcea.Dăbilariul  pentru un potronic de-l vrea pârî la dânsul, nu-l judeca, ci acolo trimitea de-l pierdea. Pe boieri pentru avuţie îi omora, jupânésile le siliia şidomnind, nu alta, ci ciudése şi minuni făcea (…)gândi ca să nu să încrează ţării şi lefeciilor de ţară, ci trasepre leafă unguri călăreţi şi pedestraşi şi făcu pedestraşilor odăi încurte,ca să fie pururea lângă dânsul” – cf. idem, De domnia lui Aron vodă cel Cumplit, care multă greotate au adus ţărâi, 7099 <1591>, p. 178-179.

 

…Alt caz de încălcare a NOMOS-ului DIVIN: “Dispot vodă ereticul”!: “Acesta fiind

nemerit la Ţara Leşască şi între slujitori la războiu umblându, avându-şiviiaţă intre soţii, s-au încleştat cu o samă de evangheliţi (că el încăn-au fostu pravoslavnic) şi s-au făcut ficioru de domnu” – cf. idem, De domniia lui Dispot vodă ereticul vă leatul 7069 <1560> noiemvrie 18, p. 126. Câtă ironie amară, la bietul Scriitor, Paznic Straşnic al NOMOS-ului, dar neputincios a stârpi păcatul poporului său: “s-au făcut ficioru de domnu” – că tot n-avea cine, în vremuri în care NOMOS-ul însemna însăşi Existenţa-Fiinţa/Fiinarea, să-l şi recunoască drept “ficioru de domn”…!!!

 

Pedeapsa pentru “risipitorul de LEGE”, care “nu numa că calcă obicéele ţăriişi face şi jafuri, ce şi légea cu totul rămăsése de batjocură” (cf. p. 135?).  Una dreaptă şi cumplită: “Cu acéstea cuvinte mustrându-l Tomşa, l-au lovit cu buzduganul şi décii toată oastea s-au lăsat la dânsul, unde acopierindu-l mulţimea, cu multe rane i-au pătrunsu trupul. Şi aşa au fost sfârşitul lui Dispot vodă, după ce audomnitu trei ani, noiemvrie” – cf. idem, De moartea lui Dispot vodă eriticul, p. 143. Nu se uită (şi nici nu trebuie!) că avem de-a face cu un “stricător şi risipitor de ţară”, pentru că este un “străin”, şi spaţial (un italian, “Heraclu Vasilicu”(…) ce au fost de naşterea sa din ostrovul Samos, carile fiind italian au fostu ştiindmulte limbi, frâncéşte, latinéşte, grecéşte şi nemţéşte” – “geaba” atâta ştiinţă, când nu e suflet şi nu sunt NOMOS/LOGOS, Fire de Gospodar al Ţării/Spaţiu Sacral, precum BISERICA!), şi, mai cu seamă, spiritual: un “eritic”!!! Rătăcit de NOMOS-ul –LEGEA ORTODOXĂ/”PRAVOSLAVNICĂ”!!!

 

…Sau Iancul vodă, “ce-i zic Sasul”, şi era “plin de lăcomie (…) că lăcomie de avuţie nespusă avea (…)mai apoi de lăcomie mare ce avea”, deci nu-I păsa de niciun NOMOS şi de nici un Neam ori Mântuire…: “Daca au mazilit împăratul pre Pătru vodă Şchiopul, dat-au domniia Iancului vodă, carile au fost de naşterea sa sas, de légeluteran. Pravoslaviianu iubiia. Décii deaca au venit în ţară şi au şezut în scaun, fevruarie 17zile, după acéia toată nedumnezeirea şi ereticiia sa ş-au arătat,că lăcomie de avuţie nespusă avea, pentru care pre mulţi au omorât. Mai apoi de lăcomie mare ce avea, trimisă să ia a zécea din boi în toată ţara” – ci se smintise de-a binelea, cum şi smintit trebuie să fie împotrivitorul la LEGEA-HRISTOS – şi, de aici, I s-a tras şi moartea fizică…pentru că moartea de Duh o avea într-însul, ca  pecete din născare: “Scrie létopiseţul cest moldovenescu că moartea Iancului vodă au fostu cu învăţătura împăratului turcescu, de i-au tăiat capul. Şi au domnit Iancul vodă trei ani şi şapte luni. Acestu Iancul vodă zic cumcă au fostu umblându vara cu sanie de os” – cf. idem, Când au pribegit Iancul vodă şi de moartea lui, 7091<1583>, p. 172.

 

…Deja, deci, cu “Iancul Sasul” lutheranul şi cu “Dispot vodă eriticul”-RĂTĂCITUL, am intrat în zona “STRĂINILOR”! “Străini” de LEGEA/NOMOS-ul Românesc ORTODOX, “străini” şi de Spaţiul Sacru al Moldovei. “Străini”, deci, şi de durerile şi soarta poporului care năzuieşte, cu multă (şi mută…) suferinţă şi îndurând cumplitele încercări ale Iluzionării Timpului-Istorie – spre Stadiul Divin de Neam/Logos împlinit în Duh!

 

Domnişorii” (n.n.: fiinţialul şi dinamica fiinţială sunt introduse în cuplul “domnişoară-domnişor”: Principiul MASCULIN-DEMIURGIC este trimis întru efeminare anti-demiurgică!), cum le zice dreptul, dar asprul Scriitor şi Paznic de Cetate a Lui Dumnezeu, Grigore Ureche…

 

…De fapt, după cum am văzut, prin exemplificările de mai sus, Grigore Ureche îşi dă seama că “străin” se cheamă şi cel ce calcă NOMOS-ul dinăuntru, ca şi cel ce calcă NOMS-ul, venind, nepăsător ori împins de orgolii şi de lăcomie, dinafara Spaţiului aflat în luptă cu Timpul/”VREMILE”… Numai că acela venit de afară este şi mai dubios, pentru că, neştiindu-i  lui obiceiurile, apucăturile, sufletul şi mentalitatea (şi nici pe el neinteresându-l decât puterea şi jaful de Ţară, iar nu să înveţe NOMOS-ul Ţării!) – el constituie un pericol de moarte, “din start”, sub vremuri care nu îngăduiau o singură greşeală (ştiută ori neştiută, voită sau nu, totul fiind coborât din păcatele cele dintâi, ale “neaşezării” în LOGOS/GOSPODĂRIREA DUHULUI DEMIURGIC!), fără de sancţiune supremă: MOARTEA -  de “fier”, de foamete, de boală…de cumplirea extremă a sărăciei (IAR DOMNII AUTENTICI, CEI “ŞTEFANICI”, ÎŞI ASUMAU ORICE NECAZ ŞI NĂPASTĂ, CĂZUTĂ PE CAPUL POPORULUI PE CARE-L PĂSTOREAU – căci nu este om “căzut” în Timpul Terestru – să fie el fără de păcat…chiar şi Ştefan BUNUL “el încă au fostu om cu păcate!!!: “Ci Pătru vodă nici într-un chip nu vru să să apuce de acea dare şi să iablestemul ţării asupra sa”!!! – cf. idem, Cându au lăsat domniia şi scaunul de bună voie Pătru vodă Şchiopul şi s-au dus în Ţara Nemţască, p. 177) :  Domnindu Pătru vodă Ţara Moldovei, mare sécită s-au tâmplatu în ţară, de au secat toate izvoarăle, văile, bălţile şi unde mai nainteprindea péşte, acolo ara şi piatră prin multe locuri au căzut, copacii au secat de sécită, dobitoacile n-au fostu avându ce paşte vara, ci le-au fostu dărămând frunză. Şi atâta prafu au fostu, cându să scorniia vântu, cât s-au fostu strângându troieni la garduri şi la gropi de pulbere ca de omet. Iar dispre toamnă deaca s-au pornitu ploi, au apucat de au crescut mohoară şi cu acélea ş-au fostu oprind sărăcimea foametea, că-i coprinsése pretitinderea foametea” – cf. idem, De o sécită mare ce au fostu în zilile acestui Pătru vodă, de au pierit toată roada, vă leato 7093 <1585>, p. 175.

…Ajungem, astfel, la domnia controversată (controversată, în primul rând, pentru noi, cei de azi, cărora ne lipsesc noţiunile elementare de responsabilitate, Nomos etc.) a lui “Ion vodă, ce-i  zic Armeanul”: “Acest Ion vodă unii zic că au fost ficior de armean, alţii zic că au

fost ficior unui Ştefan vodă (…)Iară Marţin Paşcovschii cronicariul leşescu scrie că au fost acest Ion vodă din Mazoviia, din Ţara Leşască. Iar cu adevărat nu să ştie, nici-l arată al cui ficior este” – deci, mai rău decât “străin”: un “neica Nimeni”, lipsit de Identitate Spaţial-Ontologică.

Aceasta nu se iartă, când e vorba de a conduce, în Chip de Călăuză Mistică, un popor, spre Duhul său – Neamul! Străin de LOGOS-ul /NOMOS-ul, de Chipul de Duh al Neamului Românilor…!!! Neavând Identitate nici Fiinţial-Ontologică, nici întru LOGOS/NOMOS de Neam, este un MONSTRU. De aceea, Grigore Ureche (cu o logică mistică necruţătoare!)  îl priveşte cu oroare, cu o scârbă infinită – nedisimulate: “Şi arătându-să groaznic ca să-i ia spaima toţi, nu de alta să apuca, ci de cazne groaznice şi vărsăridesânge şi tăie pre Ionaşco Zbiera în zioa de Paşte şi multe caznefăciia (…) Ion vodă, după izbândă cu noroc ce goni pre vrăjmaşii săidinţară, să aşeză la domnie, carele dintăi la toate era pre voiaţărâi, iarămai apoi pre toţi i-au covârşit cu vrăjmăşiia lui şi cu morţi groaznice ce făciia. Şi vrându să ia agonisita tuturora, nu cu alt meşteşug, ci cu vărsare de sânge şi din zi în zi izvodiia féliuri de munci noao.Băgat-au în foc de viu pre vlădica Gheorghie, de au arsu, dându-i vină de sodomie, auzind că are strânsură de avuţie. Mitropolitul Theofan n-ar fi ieşit întreg de dânsul, de nu ar fi fugit prin munţi degroazalui. Temniţile pline de călugări. Şi îngropă de vii pre Véveriţă şi pre popa Cozma şi pre Molodeţu călugărul, iar din boieri şi din cei de cinste sabiia lui nu mai ştiia şi cu toate féliurile de morţi îi omoriia.Şi asta socotiia că niminea n –au fostu mai destoinic decât dânsul. De lége îşi râdiia, că în postul cel mare s-au însurat şi alte călcături de lége multe făciia” – de observat că Grigore Ureche îl priveşte cu oroare, dar detaşat, până în final, când, prin concluzia sa, ne dăm seama clar de ce, orice şi oricum ar fi făptuit Ion Armeanul, nu putea fi decât un Impostor şi un Monstru – pentru că Făptuirea trebuie să-ţi fie în Armonie/Acord cu NOMOS-ul/LOGOS-ul Neamului, altfel îşi pierde orice semnificaţie cosmico-sacrală: e doar un exhibiţionism, o trufire formală – ŞI ATÂT! Alexandru Lăpuşneanul a tăiat 47 de boieri: NU e monstru, ci doar un oarecare tiran, căruia i se face “nacazanie”-certare, ŞI GATA! Dar Ion Armeanul “de lége îşi râdiia, că în postul cel mare s-au însurat şi alte călcături delége multe făciia”! ASTA nu se iartă, în vecii vecilor! Şi trebuie dată uitării orice făptuire a acestui monstru, aflat înfara ROSTULUI/NOMOS - …de aceea (dar şi pentru că se bizuia pe cazaci, în loc să se bizuie pe moldoveni!), nici nu este considerată torturarea nemaivăzută, a lui Ion vodă Armeanul, de către turci, ca un martiraj, cum îl consideră, spre exemplu, versatilul Mihail Sadoveanu, în romanul Nicoară Potcoavă (MARTIRUL se lasă torturat pentru Hristosul, pentru NOMOS-ul Neamului, deci pentru efectul soterilogic al faptei sale, asupra COLECTIVITĂŢII/POPOR, pe care el are DATORIA s-o MÂNTUIE, călăuzind-o spre Soarta ei/Duh de Neam!!!): “(…)la tabăra turcească au mersu. Acolo, daca l-au dobânditu,cu multă mânie l-au mustrat şi l-au dat de viu, de l-au legat de coadilea a doao cămile şi l-au slobozit prin tabără di l-au fărămat (atuncea zic să fie zis Ion vodă: “Caută că eu multe féliuri de morţi groaznice am făcut, iară aceasta moarte n-am ştiut să o fiu făcut”) – cf. idem, De moartea lui Ion vodă, p. 162. MONSTRU, până la capăt! Nici mort nu i se iartă Impostura, faptul că a năzuit şi reuşit, prin necinste faţă de Neamul Românilor, să devină “Stăpân”, peste ce nu-i era cunoscut (la modul absolut, MISTIC!), nu-i era înscris în Fiinţă şi în Rostul Divin al Făptuirii, pe acest Pământ – pentru a se pune în slujba Transcenderii/Învierii Neamului Valahilor…!!!

 

…În rest, tot impostori, dar TRECĂTORI! – mult mai puţin încăpăţânaţi (decât “Armeanul”!) în năzuinţa de a “încăleca” şi stăpâni şi sminti, de la Misiunea sa, poporul care-şi caută Calea spre Duhul de Neam: fie, Ivan Potcoavă/”Creţul” -  ce s-au fostu făcând frate lui Ion vodă” ; sau alţi “DOMNIŞORI” (evident, se traduce “impostori/efeminaţi întru anti-demiurgie”, “domni numai prin fumuri şi ne-bune/smintite [de la Axa Polară a Neamului Românilor], feminine mofturi- pretenţii”, “străini aduşi de vânt” - …vorba lui George Coşbuc: “Ce au cu iadul legământ!”) : “De nişte domnişori ce venisă iar cu cazaci”, cf. idem, p. 169 –  şi pe care Apele şi Focul şi Pământul şi Cerul “îi topesc, ca pe nişte fantome/momâi de zăpadă (dar enervanţi la culme, pentru Grigore Ureche: “că bine de unii nu să mântuia, alţii veniia asupra lui”!): “De noroc era Pătru vodă cu cazacii, cum să tâmplă pururea omuluide n-are odihnă, că bine de unii nu să mântuia, alţii veniia asupra lui.Că într-acelaş an, după ce s-au aşezat al doilea rându şi al treilearându la domnie, tot la anii 7086 <1578> iulie 27, nişte cazaci cu un domnişor au venit la Nistru şi ş-au pus toţi capetile. Aşijdirea, curându după aceşti cazaci, la anii 7087 <1578>octovrie 12 zile, un Costantin iar cu cazaci veniia în ţară şi s-au topit toţi în Nistru” …

 

…” …şi s-au topit toţi în Nistru…”, i-au topi/potopit Apele acestui Pământ, care, la urma urmei, ştie (şi poate!) să se apere şi singur!... – …ceea ce Mihai Eminescu zicea: “Se făcură toţi, o apă şi-un pământ”!

 

…”De un domnişor ce-i zic Ion vodă Lungul, 7089<1581> (…)  Războiul lui Aron vodă, cându s-au bătut la Răut cu un domnişor, Bogdan vodă îi zicea, la anii 7100 <1592>”…Zăpezi, zăpezi topite degrabă, anunţând, mistic, Primăvara Neamului Înviat…!

 

 …”Plinirea” NOMOS-ului Neamului, ca Re-Găsire a CENTRULUI ARMONIC al Existenţei Neamului, în Anistorie – este o realitate şi un fapt cu primejdie, nu o joacă de retardaţi! Prin “găurile” Părăsirii de NOMOS, se strecurau falşi “conducători”, False Călăuze, pe Calea spre Mântuirea poporului, întru Neam – falsitatea lor existenţială şi, deci, faptică, traducându-se prin depărtarea pe tot mai străini “orbitali”: veniţi, parcă, din NEANT, se “închinau”, tot mai penibil, ba leşilor, ba ungurilor, ba “turcului”…

Tot mai intens atraşi în Sorbul Iluziei Temporale (tot mai grav infectaţi de morbul Timpului-Iluzie: a se observa că “domniile” nu se mai numără în registru sacral, precum domnia Ştefanului BINELUIAu domnitu Ştefan vodă 47 de ani şi 2 luni şi trei săptămâni şi au făcut 44 de mănăstiri şi însuşi ţiitoriu preste toată ţara”… -  pentru că numerele îşi pierd “ponderea semantică”, îşi pierd Solemnitatea Divină şi ROSTUL, ca Formă de Biruinţă asupra Iluziei Temporale – şi pierderea ROSTULUI este consecinţa  depărtării de CENTRUL COSMICO-SACRAL: “Acest Iliaş vodă au domnit la Moldova 4 ani şi 8 luni şi décii s-au turcit, cum am scris mai sus”- cf. p. 126, “cu toţii s-au rădicat la podul de la Ţuţora şi au tăiatu aţile cortului asupra lui Ştefan vodă şi cu multe rane pătrunzându-l, au muritu, după ce au domnit doi ani şi patru luni” – cf. p. 122;  şi au domnit Iancul vodă trei ani şi şapte luni” – cf. p. 172, “acestu Alixandru vodă au ţinut scaunul numai o lună”- cf. p. 169 etc.).

Da, poţi să fii “SINGUR ŢIITORIU PRESTE TOATĂ ŢARA”, deci DOMN ŞI STĂPÂN, SUVERAN ABSOLUT,  AL TIMPULUI – sau poţi să devii “Rob al Timpului Futil” – şi să transformi “ o lună” în…”Cătuşe Temporale Ucigaşe”!!!

 

…De aceea, filo-turcul Petru vodă Şchiopul este văzut infinit mai bine, de Grigore Ureche:

 - “Acestu Pătru vodă era din Ţara Muntenească, ficior Mircii vodă şi nepot de soră Mihnii vodă (…)Domnind Pătru vodă Ţara Moldovii ca un domn vrédnic, cum să cade, cu di toate podoabile câte tribuiesc unui domnu de cinste, căboierilor le era părinte, pre carii la cinste mare-I ţinea şi din sfatullornu ieşiia. Ţărâi era apărătoriu, spre săraci milostivu, pre călugări şipre mănăstiri întăriia şi-I miluia, cu vecinii de prinprejur vieţuia bine, de avea de la toţi nume bun şi dragoste, de nu era a zice cumnu este harnic de domnie. Judecata cu blândéţe şi fără făţăriie o făciia” - …caz unic, în istoria Moldovei: abdică, nesilit de nimeni, şi se duce în “Ţara Nemţască”, unde “s-au şi aşezat” - …şi plângea pe cei care-I dădeau bani “de bucate”: “au fostu plângându şi au fost zâcându: <<Acestea suntu lacrămile săracilor>>”.

 

Motive pentru care Grigore Ureche îi zice “Pătru cel Milostivu”, întru sublinierea altruismului său, închinat Neamului: “Şi aşa Pătru vodă putem să-I zicem cel Milostivu, că binilesău aulipădat pentru ţară, care ca acesta nu s-au mai aflat. Era domnu blându, ca o matcă fără ac, la judecată dreptu, nebeţiv, necurvar, nelacom, nerăsipitoriu, putém să-i zicem că toate pre izvod le-au ţinut ,ca să nu să zmintească. Acestu Pătru vodă au domnit întru amândoao domniile doisprăzéce ani şi jumătate”) -  

Grigore Ureche îl preţuieşte atât de mult şi-l laudă, aproape ca pe Muşatini, şi pentru că, întru atâta risipire şi nemilă a “străinilor”, năpădiţi asupra Ţării, după stingerea Muşatinilor … -  …unul ca Petru vodă era o …”rara avis”! Îl aduce în prim-planul Scrisului, atât pentru respectarea NOMOS-ului comportamental altruist, moral, de Călăuzire şi Protecţie a poporului, în Calea lui spre Revelarea ca Neam (“matcă fără ac” – este nu doar semnul Regalităţii, ci şi al LOGOS-ului Orânduitor/Gospodăritor!): “era domnu blându, ca o matcă fără ac, la judecată dreptu, nebeţiv, necurvar, nelacom, nerăsipitoriu” – dar, mai ales, pentru că a respectat LEGEA/TRADIŢIA “NE-SMINTITĂ, din Poziţia ei de AXĂ POLARĂ a Neamului - … “putém să-I zicem că toate pre izvod le-au ţinut, ca să nu să zmintească “!

…Şi, nu mai puţin important (ba, poate cel mai important, pentru Grigore Ureche, Paznicul NOMOS-ului Ştefanic!), Petru Şchiopul a făcut tot ce i-a stat în putere şi în bunăvoinţa cugetului şi Duhului, să se integreze  NOMOS-ului stabilit, spre Mântuirea Neamului său, de Însuşi Ştefan cel BUN: “Iară cându au fost aproape de sfârşitul său, chiemat-au vlădicii şi toţi sfétnicii săi, boierii cei mari şi alţi toţi câţi s-au prilejitu, arătându-le cum nu vor putea ţinea ţara, cum o au ţinut-o el, ci socotindu din toţi mai putérnicu pre turcu şi mai înţeleptu, au datu învăţătură să să închine turcilor” …

 

***

 

6-NORMALITATEA REACŢIUNII

 

 

...Evident că Grigore Ureche nu poate vorbi/Scrie despre „sfinţi”, decât în cazul, unic, al stabilirii CENTRULUI COSMICO-SACRAL: „sveti Ştefan vodă”. În rest, ştie că vorbeşte despre sclavi ai Timpului şi „vremilor” – deci „rândul”/RÂNDULIALA SACRĂ A DEMNITĂŢII SACRAL-SACERDOTALE începe a lipsi şi a deveni falsa normă-FALSUL NOMOS: „Acolo, cumu-şi-I rândul oamenilor, daca l-au vestit de domnu tânăr, mulţi I s-au închinat” – cf. p. 166 – închinare /supunere mecanică, iresponsabilă, sinucigaşă, iar nu consacratoare, solemn-pontificală – …către un golem căzăcesc, Potcoavă Creţul!!!

 

…Şi, totuşi, ceea ce se revelează clar, în Scrisul Înfiinţător al Pontifului Grigore Ureche, Stăpân şi Paznic al NOMOS-ului – este REACŢIUNEA făpturii umane, faţă de orice se întâmplă, oricât de grav şi oricât de periculos – sau oricât de neaşteptat de benefic. Şi această REACŢIUNE nu este una “dictată”, manipulată – ci ţine de NORMALITATEA/FIRESCUL VITALIST AL FIINŢĂRII!!! Numai re-acţionând, dai dovadă că eşti viu. Chiar dacă reacţia nu este con-formată total peste NOMOS-ul Sacral, se cheamă, totuşi, că trăieşti, tocmai Făptuind, întru Gloria Scrisului Exorcizator de Timp, al Cărturarului-Mag, Grigore Ureche-A-CRONIDUL!

 

Normalitate “din rădăcină”, de la nivelul Gaiei-Pământ – până la nivelul celest, al celor “aleşi” spre Călăuzire Mântuitoare, întru NOMOS – căci Dumnezeu acţionează, evident ori foarte ascuns-mistic, prin aceşti oameni minunaţi, aproape incredibili (pentru mlaştina de azi, pe care numai unii ca noi sunt în stare s-o numească “viaţă”…!) ai Medioevului Eroic, împlinit TOTAL, întru Fiinţare/Făptuire:

 

a-chiar dacă Ion vodă Armeanul este “străin”, moldovenii-războinici, confruntându-l cu trufia turcească, în lupta de la Cahul, aleg să moară sub steagurile Moldovei (“ţinute”-călăuzite, deocamdată, de către “Armeanul” pasager… -  decât să-şi dea, cu mâna lor, sclavie, pe veci, turcilor: “Ci moldovénii aşa sta, cum s-ar fi gătit să moară au să izbândească”… - cf. idem, Cându s-au lovit oştile, p. 160.

LIBERTÉ OÙ LA MORT!” – ar fi putut să scrie pe steagurile acestor eroi homerici – “trăitori” întru DEMNITATEA FIINŢĂRII, cu mult înainte de lozincile masonice ale Revoluţiei franceze, regicide şi deicide…!!! Bătălia Urii şi a Exasperării, întru Dorinţa de Libertate Divină, aparent oarbă… - …are accente de IliadăValahă, în care troienii sunt înlocuiţi de disperaţii şi iluminaţii ţărani-CAVALERI (în sensul mistico-divin medioevic: “alduiţii”, “Raze ale SOARELUI-DUMNEZEU”!) moldoveni: “Aşa mai apoi să bătiia deaproape, cât şi mâinile le obosisă şi armile scăpa. Acela praf să făcusă,cât nu sa cunoştiia care de care-I este, de săneaţe şi di trăsnetul puşcilor nu să auziia dispre amândoao părţile, nici puşcaşii nu mai ştiia încine dau” – cf. ibidem.

 

b-…până şi ţăranii simpli devin vizionari (“nebuni”…), activi-reactivi, faţă de ce se întâmplă în Lume – pentru că şi ei vor să fie integraţi în TOT: “Aşijderea un ţăran nebunise de cap, au fostu strigându în gura mare:<<Duceţi-vă spre pierirea voastră, că nu veţi mai veni>>” – cf. idem, Războiul lui Ştefan vodă, când au bătut pre Albrehtu craiulleşescu la Codrul Cozminului, leat 7005 <1497>, p. 61. Şi aşa a şi fost, după viziunea apocaliptică a Ţăranului: ““În zilile lui Olbriht, şleahta au pierit” – cf. idem, Războiul lui Ştefan vodă, când au bătut pre Albrehtu craiul leşescu la Codrul Cozminului, leat 7005 <1497>, p. 59;

 

c-…sau pescarii mistici, PESCARII-APOSTOLI, care reacţionează cu un curaj “nebun” (vizionar, şi curajul!), când Petru Rareş (“Păstorul cel BUN”!) “dă peste ei” (adică, are Revelaţia Apostolatului propriu, prin care se va produce SCHIMBAREA LA FAŢĂ: “şi niminea nu l-au cunoscut”!) – ajutându-l contra “străjii ungureşti”, şi totul petrecându-se, întru Mare Taină a Semanticii Faptei, ca-ntr-un misteriu creştin,  ca-ntr-o parabolă neotestamentară sau ca în Faptele Apostolilor (apostolii lui Hristos sunt “pescari de oameni”!): “Şi mergându pre părâu în jos, au datu priste nişte păscari, carii daca i-au luat sama, cu dragoste l-au priimit. Iară Pătru vodă înfricoşindu-să de dânşii, s-au spieriiatu. Iară ei cu jurământu s-au jurat înaintea lui, cumu-i vor fi cu direptate şi nimica să nu săteamă. Iară el le-au dat lor 70 de galbeni (n.n.: nu era “plată”, ci semn de recunoaştere”: 6 este “Săgeata Dragostei”, Numărul Antagonismului şi al Libertăţii, Unirea Mistică) şi daca au văzut ei galbenii, cu bucurie l-au priimitu şi l-au dus la otacul lor, de l-au ospătat cupâine şi cu péşte friptu, ospăţu păscărescu, de ce au avut şi ei. Şi daca au înserat, l-au îmbrăcat cu haine proaste de a lor şi cu comănac încap şi décii l-au scos la Ardeal. Şi fiindu oastea ungurească tocmitădestrajă, la margine, i-au intrebatu pre dânşii: ,,Ce oameni sunteţi. ?”Ei au zis: ,,Suntem păscari”. Şi aşa au trecut prin straja ungurească şi niminea nu l-au cunoscut” – cf. idem, Cându au pribegit Pătru vodă de multe nevoi în Ţara Ungurească,  p. 106;

 

d-…boierii “să sfătuiesc” şi acţionează, dimpreună, ca unul, când se încalcă grav NOMOS-ul Neamului: “Într-acéia vréme sfătuindu-să boierii ţării dimpreună cuepiscopii, ce vor face cu acel risipitor de lége, că nu numa că calcă obicéele ţării şi face şi jafuri, ce şi légea cu totul rămăsése de batjocură. Decarelucru cu toţii, mai cu denadinsul sfătuindu-să cu Tomşa hatmanul, ca să scoată pre Dispot din domnie şi aşa jurară pre Tomşa carile era cu inimă mare, ca să fie el începătoriu acestui lucru” - …şi Tomşa se va ţine de vorbă, dar fiind ajutat şi de reacţia soldaţilor simpli, TOŢI fiind conştienţi de primejdia care venea către NOMOS-ul Ţării, prin acel “Dispot” şi “eritic”, care era “risipitor de lége, că nu numa că calcă obicéele ţării şi face şi jafuri, ce şi légea cu otul rămăsése de batjocură” : “Cu acéstea cuvinte mustrându-l Tomşa, l-au lovit cu buzduganul şi décii toată oastea s-au lăsat la dânsul, unde acopierindu-l mulţimea, cu multe rane i-au pătrunsu trupul” – cf. p. 143.

Nu credem că este o reacţie dictată de servilism, ci avem de-a face cu ură adevărată, cu INSTINCTUL VITALIST AL PRIMEJDIEI, din partea “străinului” care este “risipitor de lége”. Pe atunci, omul simplu medioevic era pătruns, până în străfundul Duhului său, de ADEVĂRUL RELIGIEI CREŞTIN-ORTODOXE!!! Altfel, nici nu se poate explica acea “furor sacer” a oştenilor simpli (nu a mercenarilor, ci a oamenilor Ţării – răzeşi-cavaleri, ca şi boierimea de interesaţi de Soarta Ţării/MOCŞEI/MOŞIEI!), care-i făcea să obţină victorii incredibile, astăzi: să te baţi, cu armament teribil de simplu şi natural (“pădurea săciuită [47] , cu “copaci înţinaţi”!: “De care lucru fiindu înhierbântatu Ştefan vodă de războiu, socotindu că are vréme de a-şi răscumpărarea strâmbătatea sa dispre cela ce nu numai pacea cea véche o au călcat-o, care avusése domnii Moldovei cu craii leşăşti, ce şi jurământul şi şi pacea ce legase atuncea de curându, aşezându-să să să întoarcă pe urmă preunde şi venise, décii îl aţiţa ajutoriul ce-i venise di pretitindirilea şi oastea sa toată gata strânsă şi odihnită, văzându dobânda di pre cei flămânzi şi slăbiţi, au trimis înainte ca să apuce calea la Codrul Cozminului, să săciuiască pădurea, să o înţineaze, ca să o poată porni asupra oştii, daca vor intra în pădure. Iară el cu toată oastea au intrat după dânşii şi cu doao mii de turci. Şi a patra zi i-au ajunsu în pădure, joi, octomvrie în 26 de zile, luundu ajutoriu pre Dumnezeu şi cu ruga Preacistii şi a sfântulu marelui mucenic Dimitrie şi lovindu-i de toate părţile şi oborându copacii cei înţinaţi asupra lor, multă oaste leşască au pieritu, unii de oşténi,alţii de ţărani, că le coprinsése ca cu o mreajă calea, alţii de copacii cei înţinaţi” – cf. p. 62) -  încrâncenat, dar cu sorţi de izbândă, cu oştiri pe care “modernismul” amurgito-european nu le învinsese niciodată!!!

E drept că şi reacţia domnească ţine de “furor sacer” – a se vedea cazul leşilor “şleahtici”, de la Botoşani, înfrânţi, în trufia lor, de Ştefanul-LEUL – “cu vrerea lui Dumnezeu” – deci, supuşi NOMOS-ului Divin, care sălăşluieşte, mai cu seamă, în Arma Creaţiei/Natură Divină : “Şi cu vrérea lui Dumnezeu pierdură léşii războiu şi fu izbânda lui Ştefan vodă şi multă oaste leşască au pierit şi pe mulţi i-au prinsu în robie şi multe cazne le făciia moldovénii léşilor. Că au pus Ştefan vodă de au arat cu léşii pe o culme de deal la Botăşani şi au simănatu ghindă şi s-au făcut dumbravă mare, de este pănă astăzi copaci mari” – cf. p. 66; PĂDUREA i-a ajutat pe moldoveni şi să menţină NOMOS-ul – deci, prin re-naşterea de/întru PĂDURE, moldovenii ajung şi să-i pedepsească pe călcătorii de NOMOS DIVIN!!!

 

e-chiar şi reacţia tiranică a lui Alexandru Lăpuşneanul, faţă de “solii Tomşei” (Tomşa neavând niciun atu “ştefanico-divin”, la domnie…!)  a devenit celebră, adică ne-supusă Iluziei Temporale, pentru că venea din adâncul Firii Fiinţătoare a voievodului, legitimat prin soţia sa, “Roxanda”, fiică a Ultimului Mare Muşatin: Petru Rareş, cel  îngropat în mănăstire în Pobrată ce este făcută de dânsul, cu multă jale şi plângere, ca după un părinte al său, carile n-au fostu mai jos decât alţii, ci au lăţit hotarul ţării (…)”: ,,De nu mă vor, eu îi voiu pre ei şi de nu mă iubescu, eu îi iubescu pre dânşii şi tot voiu mérge, ori cu voie, ori fără voie”.

 

N-o fi fiind democratic, dar este memorabil, ca REACŢIE A FIINŢEI DINAMICO-DEMIURGICE, FĂPTUITOARE!

 

f-…REACŢIUNE se cheamă  şi toate neîntreruptele războaie, ca o continuă căutare de ROST al ACTULUI/FAPTĂ! În acest sens, Grigore Ureche A-CRONICUL se opreşte , parcă, din Scrisul său Exorcizator – şi meditează, mustăcind cam duhliu, la  Rostul (ascuns, sub faldurii histrionici şi cruzi, ai Războiului – dar, sigur, PREZENT!) celor CINCI războaie/”loviri” fratricide, groteşti, dar extrem de pline de acţiune şi re-acţiune, dintre Ştefan vodă şi Iliaş vodă, cel “cu noroc prost” (…fii ai lui Alexandru vodă cel Bun – fraţi care, la început, şi-au împărţit domnia…numai că NOMOS-ul Divin nu-I partajabil!): “Scrie létopiseţul nostru cestu moldovenescu, că daca au fugit Ştefan vodă la munténi de nevoia frăţine-său, de acolo luunduajutoriude oaste, au venitu spre ţară, unde i-au ieşit înainte frate-său,Iliaşvodă, la locul ce să chiamă Lolonii. Şi dându războiu, birui Ştefan vodă pe frate-său pe Iliaş vodă şi-l goni din ţară şi apucă Ştefan vodă scaunul” – cf. idem, De războaiele acestor doi fraţi, p. 27.

Décii nu după multă vréme, de iznoavă au venit Iliaşu vodă cu oaste asupra frăţine-său, lui Ştefan vodă, în anii 6942 <1434>, unde i-au ieşit Ştefan vodă înainte, la Dărmăneşti, fevruarie într-o zi, luni în săptămâna albă, şi dându război vitejaşte, iarăşi birui Ştefan vodă” – cf. ibidem, Al doilea război.

După acéia de iznoavă, nu după multă vréme, s-au mai ispitit Iliaşvodă al treilea rându, de au mai intrat în ţară cu oaste leşască,undei-au ieşitu nainte Ştefan vodă la Podraga şi lovindu-să oştile defaţă,iară pierdu Iliaşu vodă războiul” – cf. ibidem, Al treilea războiu.

De noroc era Ştefan vodă cu frati-său Iliaş, că bine nu săcurăţiiade dânsul, atuncia şi sosiia, care au venit de iznoavă asupra lui Ştefan vodă cu oaste în anii 6943 <1435> avgust 4 zile şi s-au lovit cu Ştefan vodă al patrulea rându, la Chipereşti, într-o vineri. Ci norocul său cel rău iarăşi nu i-au slujitu, că iarăşi pierdu Iliiaşu vodă războiul, cum să zice şi la scrisoare: “Unde nu va Dumnezeu, nu poate omul” – cf. idem, Al patrulea război, p. 28.

Iliiaşu vodă ştiindu-să căzut jos, nu pierdu nădéjdea, ci deiznoavă strânsă oaste şi au intrat în ţară la anii (6945 <1437> şi s-au lovitu al cincilea rându cu Ştefan vodă, într-o joi, martie 8 zile. Ce nimica n-au folosit, că norocul lui cel prostu iarăşi îl lăsă la zminteală, de pierdu războiul, de i-au căutatu iarăşi a să întoarce înapoi la Ţara Leşască” – cf. ibidem, Al cincilea războiu [48] .

 

…O forfoteală ca de muşuroi, un balet burlesc al Morţii…dar cine ştie cărui mistic scop slujeşte, ]n Logos/ul/Planul Divin, orice acţiune, cât va fi părând ea de grotescă şi fără scop?

 

…Numai morţii stau pe loc! Or, numai morţi nu sunt, atât de VIII domnitori ai Medioevului moldav, din Exorcizatoarea Carte Împotriva Timpului, a lui Grigore Ureche...!

Sau, mai exact: aceşti voievozi mor (în chipuri atât de diverse şi de tragico-dramatice!) abia după ce au trăit din plin, cu toată forţa lor Fiinţătoare/Făptuitoare, de Duhuri Terestre, aparţinătoare  unui Logos Întemeiat,  pe care ei şi-l revelează, ca Paradis!!!

 

…Din acest punct de vedere, “contemporaneitatea” nu oferă “pace” (cât despre “confort”, avem şi opinia irlandezului iluminist, Jonathan Swift, despre moartea Duhului, prin “marile descoperiri tehnice” ale sinuciderii Duhului, prin lenea “modernizării”… - …dar şi opinia unui vizionar român, avizat întru “sibaritism” şi crâncen pornit, contra formelor goale/golite de NOMOS SACRU, ale Verbului-Logos-ului Românesc -  MIHAI EMINESCU:

Au la Sybaris nu suntem lângă capiştea spoielii?/Nu se nasc glorii pe stradă şi la uşa cafenelii,/N-avem oameni ce se luptă cu retoricele suliţi/În aplauzele grele a canaliei de uliţi,/Panglicari în ale ţării, care joacă ca pe funii,/Măşti cu toate de renume din comedia minciunii?/Au de patrie, virtute, nu vorbeşte liberalul,De ai crede că viaţa-I e curată ca cristalul?/Nici visezi că înainte-ţi stă un stâlp de cafenele,/Ce îşi râde de-aste vorbe îngânându-le pe ele!” – cf. Scrisoarea III), ci oferă, prin pasivitate, prin apatia totală faţă de ORICE, deci prin de-semantizarea Acţiunii Şi Reacţiunii Vitaliste -  oferă MOARTEA DUHULUI!!!

 

…Decât să ajungi să desemantizezi Patria şi Virtutea Nomotică, mai bine “te faci de râs” acţionând, fie şi părelnic grotesc, fie şi perdant…precum Iliaş vodă…şi chiar împărtăşind soarta acestuia (“După acéia, curândă vreme, scrie că s-au împăcatu Ştefan vodă cufrati-său Iliaşu şi s-au împărţit cu ţara, cum va spune mai jos. Şi

domnindu împreună şapte ani, mai apoi lui Iliaşu vodă i-au scos ochii”) – …căci, în definitiv, la ce-ţi slujesc ochii, dacă nu te “uiţi” la Lume cu ei, întru Revelaţia şi Extaza Creaţiei Lumii Divne - …într-un cuvânt: dacă nu-I pui la treabă?!

 

…Ce să vezi cu ochii de carne, când te-ai dezvăţat a privi lumea, cu ochii de roură şi Duh, ai Vieţii Adevărate, cea TRĂITĂ, nu DORMITĂ!!! -  Viaţa prin ACŢIUNE-REACŢIUNE, faţă de toţi şi faţă de orice: numai ACŢIUNEA-REACŢIUNEA sunt re-integratoare, în Totul Divin – deci, aduc Şansa Soteriologică a Omului/Popor, în Calea spre Neam!!!

***

 

 

CONCLUZII

 

...Au fost odată ca niciodată, nişte oameni care nu se asemănau cu noi deloc, de parcă ei şi noi n-am fi avut nici în clin, nici în mânecă...de parcă n-am fi fost Scrişi într-acelaşi Plan Dumnezeiesc de Revenire în Paradis, de parcă n-am fi avut Duh Comun Con-Formator de Fiinţă/Fiinţare şi de Faptă/Făptuire, nici Spaţiu Comun de Con-Formare, nici aceiaşi Proto-Părinţi...:

 

a-ei – responsabili, veşnic veghetori... – ...noi, complet iresponsabili;

 

b- ei, mereu TREJI, într-una CĂUTĂTORI DE ESENŢE, fără niciun strop de „grăsime”/stagnare a Logos-ului Exorcizator şi (Re)Demiurgic: Logos-ul lor (cel puţin în varianta Grigore Ureche) este unul încordat, fără odihnă, fără cruţare nici de sine, nici de eventual cititor... – ...noi, habar neavând să facem vreo deosebire între esenţele divine şi...”entertainment”-ul oligofrenic!!!; 

 

c-ei, RELIGIOS-CREŞTINI ORTODOCŞI, obsedaţi de HRISTOS-LEGEA CEA VEŞNICĂ A PĂMÂNTULUI ŞI CERULUI – noi, neîncrezători până şi că am fi, cumva, existând...;

 

d-ei – vii şi reacţionari, la orice stimul de viaţă, dar, mai ales, la Stimulul Cel Divin al Misiunii de Împlinire a Logos-ului/Nomos-ului de Duh al Neamului – noi, apatici, stinşi şi nesimţitori, nici dacă se surpă glia cu noi cu tot, până în Tartar;

 

e-ei, obsedaţi de Viaţă, curioşi de VIAŢĂ, până la maxima violenţă  vitalistă -  RĂZBOIUL CONTINUU, CA STARE VITALISTĂ SACRĂ, PRIN CARE ESTE ÎNLĂTURATĂ „GRĂSIMEA” TEMPORALĂ!!! - ...obsedaţi de Energiile Cele Vii, Dezvăluite ori Ascunse, în Foc, în Ape, în Pământ şi în Păduri şi în Munţi... - ...şi obsedaţi de Demiurgia Continuă, revenind din moarte, ÎNVIAŢI!!! – noi, obsedaţi de moarte şi de dispariţie...;

 

f-ei, Vizionari, Etern Efervescenţi, aflaţi în Starea de Revelaţie Continuă (chiar dacă formele emergente ale Stării păreau, uneori, groteşti, crude, absurde...!) – noi, sforăind într-un somn al Beznei Continue...!

 

g-ei, SCRIIND, pentru a exorciza Timpul-Iluzie Paralizantă, SCRIIND, pentru a ajunge în Sinergie Divină cu Fapta/Făptuirea şi cu Fiinţa/Fiinţarea PARADISIACĂ - ...noi, uitându-ne, plictisiţi, la ceas, cum se scurge vremea-timpul, deci asmuţind demonii sterili ai Iluziei Temporale, îmbiindu-i, practic, să ne sece TOTAL semantica Fiinţei/Fiinţării, Faptei/Făptuirii...!!!

 

...De aceea, şi lipsa nostră de interes pentru Farmacia Ştiinţei Sacre: SCRISUL/”CARTEA”,  ca MĂRTURISIRE EXORCIZATOARE DE ILUZIE A TIMPULUI DEMONIC, „FIU” AL CĂDERII OMULUI!!!

 

 

...A fost odată...Dar, oare, merităm noi să mai fie...?!

 

NICI NU NE PUNEM, MĂCAR, PROBLEMA! ... – ...ci căscăm, cu un plictis de viaţă enorm, coşmaresc...doborâţi de Uitarea TOTALĂ!!! – ...deci, de moartea şi pierderea oricărei Şanse Soteriologice, a Duhului...!

 

...A-ţi AMINTI, pentru a exorciza Memoria, de Ucigaşa Temporalitate, pentru a-ţi Re-Poziţiona Fiinţa, în raport cu Paradisul -  nu mai este, azi,  ceva pentru puterile noastre, cele complet sleite de amintiri aleatorii, iar nu strunite de Vizionarism...amintiri egoiste, futile sau doar „pleziriste”, ca de drogaţi cu NIMIC! - ...deci, lipsite TOTAL de empathia cu, de percepţia întru – Supraindividualitatea NEAMULUI... - ...amintiri „de doi bani”, lipsite total de Avântul, Riscant şi Extrem-Vitalist, al Exorcismului şi al Căutării Căii spre Extaza Paradisiacă – Starea de Neam – singura demnă de a se înfăţişa, la Tronul Celest, Dumnezeului Neamurilor!!!

 

...Iar conducătorii noştri, care, spune Biblia, în Cartea Apocalipsei, ar trebui să ne conducă la Tronul „JUDEŢULUI” din Urmă, sub Privirea Lui Atoateştiutoare şi Atoatescrutătoare...- ...o, nici nu merită să mai vorbim despre aşa ceva ...azi, complet inexistent... - ... acum, când am văzut clar, prin dimensiunile revelate de Cartea lui Grigore Ureche, ce înseamnă să fii Krai/VOIEVOD ŞI MARTIR, în acelaşi timp...  – adică, să fii Conducător de Popor, spre Starea Divină de Neam!!!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

LETOPISEŢUL ŢĂRII MOLDOVEI [49] – ÎN VARIANTA LITURGICĂ A LUI MIRON COSTIN [50]

PRELIMINARII. DIMINUAREA PERCEPŢIEI, ASUPRA „CRONICII AKASHA

 

...De la Socrate, prin Platon, către Aristotel, se înregistreză pierderi de spiritualitate. Pierderi de încredere în MIT, ca Logos Conformator de lumi.

Cam aşa s-ar putea traduce/compara/explica diferenţa dintre Liturghia celor Trei Magi ai A-Cronismului/Anti-Cronismului Românesc: Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce.

De fapt, ordinea trebuie puţin schimbată. De ce? Pentru  că numai aşa se „potrivesc” cu funcţia spirituală a celor trei Duhuri ale Greciei Antice:

 

a-Socrate CREDE în MIT, fără clintire/şovăială;

 

b-Platon nu mai  credea, dar RESPECTA CREDINŢA „MAESTRULUI” – Socrate – deci NU UITĂ!!!;

 

c-Aristotel nu mai crede, dar nici nu mai are respect: deci, UITĂ MITUL !!! – şi, prin MIT, esenţialitatea Spirituală...!

 

Ca urmare, dacă tot am deschis discuţia, prin comparaţia cu „treimea” filosofic-grecească:

 

a-Grigore Ureche CREDE în MIT/SACRALITATEA ŞTEFANICĂ, fără clintire;

 

b-Ion Neculce: nu mai  credea, fără crâcnire, în FUNCŢIA SACRAL-ŞTEFANICĂ – dar RESPECTA CREDINŢA „MAESTRULUI – Grigore Ureche – deci NU UITĂ!!!;

 

c-Miron Costin (crescut şi educat la iezuiţii polonezi!) – nu mai crede, dar nici nu mai are respect: deci, UITĂ MITUL/SACRALITATEA (de tip ŞTEFANIC!)!!! – şi, prin MIT/SACRALITATE, esenţialitaea Spirituală...!

 

Cu menţiunea că „Aristotelul” (de fapt, „Platon”-ul Scrisului/Duhului Valah Medioevic!) A-CRONIC, Ion Neculce, chiar dacă nu vede, INTUIEŞTE (mult mai clar şi degrabă, decât „Platonul” A-CRONID, Miron Costin) – CENTRUL COMIC ŞTEFANIC: dacă Miron Costin oscilează între Centrul Moldavic (fals!) VASILE LUPU, şi Centrul Muntenesc, MIHAI VITEAZUL (mult mai apropiat de Centrul Cosmic ŞTEFANIC) – Ion Neculce „pune degetul”, dintr-odată, „cu ochii închişi”, pe ŞTEFAN cel BUNCentrul Logos-ului Cosmic Românesc...!!!

...Vom observa, în cele de mai jos, cum se păstrează, în Sinergia Scris-Fiinţă-Faptă  -  COLOANELE LITURGICE – dar nu şi „urzeala” magică. Dacă la Grigore Ureche aveam de-a face cu Solemnitatea (aproape) Absolută a Cuvântului, la Miron Costin, deja, încep „scurgeri” anecdotice (faptele, cu semantica risipită de vreme/temporalitate şi deviată de „orbirea” tragică a desacralizării umane, devin mai „atractive”, deci diversioniste”, uneori -  decât EXTAZA! – ...ceea ce „eclipsează”, parţial, cel puţin -  CENTRUL COSMICO-LITURGIC, al Logos-ului Divin!... - ...ciudat este că, tocmai la Miron Costin, avem prima descriere de eclipsă solară: „Zac. 33. S-au întunecat soarele într-acel anŭ, la luna lui iunie, cu mare groaze, cît perise soarele cu puţin nu toată lumina, tocma amiadzădzi şi mulţi oameni, neştiindŭ a să feri de o întunecare ca acéia şi privindŭ la soare multŭ, au pierdut vederea în toată viaţa lor” – cf. Capulŭ alŭ doodzécilè, p. 187) ...şi, fireşte, acest lucru tulbură serios perspectivele cosmice, dobândite prin Ieşirea/Exprimarea Logos-ului prin Cosmos.

Este tot mai dificil de identificat, spiritual, CENTRUL COSMIC AL LOGOS-ului, şi, deci, este tot mai dificil să-ţi afli liniştea (sau, măcar, să pre-vezi liniştea!), printre norii „prafului” existenţialo-temporal. 

 

Grigore Ureche TRĂIEŞTE ÎN INTERIORUL LOGOS-ului RITUALIC, fiinţa lui Grigore Ureche identificându-se, empathic, cu Ritualul-Logos. Miron Costin nu se mai identifică, empathic, cu Ritualul Logos: Miron Costin doar Comentează Logos-ul, dintr-un „înafară” non-empathic, ci doar autoreflexiv. Chiar şi când vorbeşte despre Magia Solemnă şi Responsabilă, întru Divinitate, a Scrisului – chiar şi când vorbeşte, chipurile, despre „istoria moldavică” (ca fapte de-semantizate/des-centrate semantic) – tot despre sine vorbeşte: „Eu voi da samă de ale mele, câte scriu” (cf. De Neamul Moldovenilor, p. 220); „Mă vei ierta, iubite cititoriule, căci nu ţ-am scris aceste semne la locul său. Crede neputinţii oameneşti, crede valurilor şi cumplitelor vrémi, întreabă pe ce vrémi am scris şi cît amu scris. Aş hi lipit aceste SEMNE la rîndul său, ce amu era trecut rîndul la izvodul cel curat si scriitori carii izvodescŭ, puţini să află, iară tipar nu-i” – cf. Letopiseţul Ţării Moldovei, p. 174. Pulverizarea semantică a Făptuirii produce „semne”, iar nu Ritualul Mitic, întru Integralitate Sacrală. Odată cu Miron Costin, se pierde (parţial, deocamdată!) nu doar perspectiva Centrului Cosmic al Logos-ului, ci şi Semantica Integrală, de Logos Liturgic, a Scrisului – deci, încă de la Miron Costin, se înregistreză înfrângerea omului, ca vizionar al Arheilor Izbăvitori. Se diminuează, astfel, Perspectiva Soteriologică – Făptuirea „retrogradând” la nivelul dramatic (cu semantică non-ritualică, aleatorie, aproape browniană, din ce în ce mai lipsită de Rigoarea Logos-ului Integral) – de la cel de ctitorie întru Hybris-ul Demiurgic al TRAGEDIEI!!! Gestualitatea nu mai are hieratism, ci anecdotic... – pentru că gestualitatea nu mai este epifanie a Arheilor, ci...înfrângere, tot mai neputincioasă, din partea Iluziei Temporale!!!

 

Grigore Ureche-Sacerdotul nu avea dureri personale, ci dureri metafizice... – integrabile hybris-ului tragico-demiurgic. Miron Costin-Scriitorul începe să „afle” gustul sălciu al durerii, ca formă  de înfrângere personală.

 

Grigore Ureche, nefiind contemporan (adică, nefiind amestecat cu „praful de-semantizării” Logos-ului Ritualic/Făptuire) – ci doar Organizator Spiritual, întru Ritualul-Logos Demiurgic – POATE PĂSTRA EROII-ARHEI ÎN SUSPENSIA MITULUI.

 

Miron Costin, amestecându-se, fiinţial/ontologic, cu evenimenţialul istoric, pierde Perspectiva Cosmică  a Ritualului, piede Viziunea Centrului Cosmic al Logos-ului -  şi obţine, prin scris, tot un amestec Ne-suspendat Arheic: sunt doar pulberi de fapte, amalgamuri irespirabile de făptuiri fără orizont semantic, amestecate fiind „făptuirile” cu pulberi de fiinţe/fiinţări...: „De faţă am fostă la Bar, îmblam la şcoală, la carte, cîndă au trecut pe la Bar canţelieriul cél mare, anume Osolinschii, om foarte de la inima craiului şi mare cap, întorcîndu-se de la Chievă, unde s-au făcut a merge la moaştile sfinţilor ce sîntă la Chievă pentru boala lui la picioare(…)De ieste aşea, c-au îmbiat cu acéia treabă, nu ştiu, iară la ce am fostă de faţă, scriu” – cf. idem, p. 120. Sau: „La anul, Hmil hatmanul cu mare mulţime de oşti Căzăceşti şi singur hanul, pănă cu 70.000 de tătari, strînse oaste şi de pe la cerchieji şi de la toată Dobrogea, au purces asupra craiului leşescŭ, cărora oşti craiul leşască Cazimir le-au ieşit înainte la un tîrgşor anume Berestecico, cale de a treia dzi de la Cameniţă în sus, cu 40.000 de oaste leşască, în care oaste m-am prilejitŭ şi eu” – cf. idem, p. 130; sau: “Zac. 5. La léşi încă m-au trimis pre mine, la starostele de Cameniţă, la Patru Potoţchii, feciorul hatmanului Potoţchii, la ieşitul căruia den robie Crîmului mare agiutoriŭ îi didésă Vasilie-vodă cu banii săi. Acéstea aducîndu-I aminte, îl poftiia să să afle la primejdiia lui. Şi cu acéia solie aflîndu-l pre starostele, cale de trei dzile mai sus de Cameniţă, la nişte ocine a lui, îndată au lăsat toate trébile sale şi au purces spre Cameniţă” – cf. idem, p. 142.

Şi ce fel de lume vede, percepe şi pricepe Miron Costin, prin ochii încă neiniţiaţi nici de viaţă, nici de moarte? Haos, apocalipsă, “amestecătură” a tuturor în toate (“Şi acéia să să ştie că această ţară fiindŭ mai mică, nice un lucru singură den sine, fără adunare şi amestec cu alte ţări, n-au făcut” – cf. idem, p. 125 – fără ştiinţa şi putinţa CENTRULUI ŞTEFANIC, de a Întemeia Fapta/Făptuirea, Fiinţa/Fiinţarea!) – şi prezenţa Omului ca Gloată, iar nu ca Arheu-Erou Demiurgic: “Numai la mănăstirea a Trei Sfetiteji, oamenii ce-au fostŭ închişi acolo au avut primejdie, că ardzîndŭ tîrgul, din para focului s-au aprinsŭ şi mănăstirea. Deci, au căutatŭ o samă de oameni, de arşiţă şi de groaza focului a ieşi pre o portiţă ce este în zid, spre hăleşteulŭ oraşului şi acolo au luat pre mulţi oameni în robie tătarîi şi mulţi oameni s-au şi înecatŭ în hălăsteu de groaza robiei” – cf. idem, p. 129 . Oamenii sunt, pururea, “muşte” gregare (iar nu ALBINE SUPUSE LOGOS-ului Sacru!) – fără să ştie de unde le vine năpasta, “în primejdie”, stau sub “GROAZĂ” şi sub “ARŞIŢĂ ŞI FOC INFERNAL” – LUMEA arde, până şi MÂNĂSTIREA arde! (“din para focului s-au aprinsŭ şi mănăstirea”) -  portiţele” nu duc spre scăpare şi spre minune, ci duc tot spre iad şi spre moartea “de groaza robiei” – oamenii acţionează complet haotic, pentru că nu mai au “matcă” (precum erau Ştefan cel BUN, Bogdan cel Orb, Petru Rareş… - doar la domnia lui Barnovschii-vodă afirmă, oarecum aluziv,  calitatea de “matcă”: “Să cunoaşte că aceşti domni matce direpte au fostŭ aceştii ţări, nu maştihă” – cf. idem, p. 79) – şi, toţi, domni şi gloată, intră sub “ROATA LUMII” (“Iară roata lumii nu aşea cum gîndeşte omul, ce în cursul său să întoarce” – cf. idem, p. 104), iar războaiele sunt nu Acţiuni Liturgice, de Fixări Arheice, ci rezultând, aleatoriu, “ca o nemică”, din capriciile Timpului-Iluzie: “Zac. 31. Iară nici cu atîta nu s-au lăsat Vasilie-vodă, ce îndemnatŭ şi de veziriul şi ca o nemică socotindŭ a călca pre Matei-vodă, iară au strînsŭ oşti şi cu mai bună gătire, cu pedestrime, cu pusei şi iară au purces în Ţara Muntenească asupra lui Matei-vodă şi cu acéia nebăgare în samă de Matei-vodă, cît aicea în locul său pusesă domnŭ pre fecioru-său, Ion-vodă, în scaunul ţărîi, cu boieri, cu ispravnici, cu domniie deplină, tiindŭ ca-n palmă domniia Ţărîi Munteneşti. Iară lunecoasă sintŭ lucrurile războaielor şi în puterea lui Dumnedzău mai multă stau. Nice unu nepriietin, cît de slabŭ hie, cum să nu-l ţiie nimea, nece-l ţinu oştenii cei direpţi. Şi bine au dzis unul: <<Bella momentis constant>>, adecă <<Războaiele în clipala ochiului stau>>. Că atîta era numai să ie acéia războiŭ Vasilie-vodă si să să aşedze în domniia Ţărîi Munteneşti” – cf. idem, p. 104.

Vizionarismul lui Grigore Ureche este, incontestabil, superior  celui dezvoltat de Miron Costin. Ceea ce nu-l împiedică pe Miron Costin să facă, în „De Neamul Moldovenilor”,  cel mai impresionat elogiu tocmai Logos-ului, a cărui semnificaţie era pe cale s-o piardă: „Să înceapă osteneala aceasta, după atâta véci de la discălecatul ţărâlor cel dintăi de Traian împăratul Râmului, cu câteva sute de ani peste mie trecute, să sparie gândul. A lăsa iarăş nescris, cu mare ocară înfundat neamul acesta de o seamă de scriitori, ieste inimii durére. BIRUIT-AU GÂNDUL SĂ MĂ APUCU DE ACEASTĂ TRUDĂ, să scoţ lumii la védére felul neamului, din ce izvor şi seminţie sunt lăcuitorii ţărâi noastre, Moldovei şi Ţărâi Munteneşti şi românii din Ţările Ungureşti, cum s-au pomenit mai sus, că toţi un neam şi o dată discălecaţi sunt de unde sunt veniţi strămoşii lor pre acéste locuri, supt ce nume au fost întăi la discălecatul lor şi de când s-au osebit şi au luat numele cest de acum, moldovan şi muntean, în ce parte de lume ieste Moldova, hotarăle ei păn unde au fost întâi, ce limbă ţin şi păn-acum, cine au lăcuit mai nainte de noi pe acest pământ  şi supt ce nume, scot la ştirea tuturor, carii vor vrea să ştie neamul ţărilor acestora”.

 

Deci, Miron Costin este perfect conştient de ceea ce se pierde, prin pierderea (parţială) a capacităţilor exorcizatoare, magic-soteriologice, ale SCRISULUI: se pierde Adevărul Fiinţei şi se pierde (parţial), concomitent-sinergic, şi Adevărul Făptuirii. Biruinţa GÂNDULUI este (cel puţin, declarativ…) biruinţa necesară a Efortului de Duh, asupra istoriei falsificatoare –  întru păstrarea valenţelor sacre ale MITULUI/LOGOS DIVIN, ca Singură Expresie Adevărată a Înscrisului Epifanic, din “CRONICA AKASHA [51] , ADEVĂRUL DIVIN al Faptei/Făptuirii şi a Fiinţei/Fiinţării. Adică, păstrarea Magiei Izbăvitoare de Iluzie, de logos fals/falsificat, întru triumful satanic (…şi, prin Izbăvirea de Iluzie -  Izbăvitoare de OCARA,  venită din partea Demonilor Minciunii şi ai Clevetirii Neruşinate, ca “măcinare/pulverizare” a Chipului Logos-ului Divin… - …Demoni ai Falsificării Chipului Sacru al Logos-ului Dumnezeiesc al Neamului!).

Durerea Inimii” vine din conştienţa Neîmplinirii Ritualului-LOGOS DIVIN (deci, dintr-o percepţie tot mai vagă a Logos-ului Făptuirii/Fiinţării, înscris în CRONICA AKASHA!)… din Teroarea şi, deci, Imensa Crucificare (a HRISTULUI ADEVĂRULUI COSMIC AL ATEMPORALITĂŢII/!)/Durerea Martirico-Soteriologică, prin Iluzia Temporală Ucigaşă, dar…”cu moarte pre moarte (n.n.:  Moartea Iluziilor Temporale/ale Păcatului) călcând”!!!

***

 

1-ELEMENTE DE CONTINUITATE ŞI „DISOCIERI CONTINUATIVE”: SUFERINŢA TEMPORALĂ, SOTERIOLOGIA PRIN SCRIS ŞI...”DOMNIŞORII

 

Şi la Miron Costin doare cumplit, până la bocet,  Iluzia Temporală, dar:

 

a-La Grigore Ureche, acele „Certări către cei puternici”/”Nacazania silnim” erau impersonale, venite din Locul Central al Fiinţei/Făptuirii Cosmice.

b-Miron Costin pierde mult din percepţia metafizică, pentru că, făcând şcoală iezuită, şi-a pervertit Duhul, ducându-l spre zona falsei „credinţe”, ca încredere în „EFICIENŢA” SENZORIALITĂŢII, deci spre MARE MINCIUNA MATERIALITĂŢII BIRUITOARE/PRAKRTI [52] , unde este BORBOROS-ul [53] :” „Încep. 1. Den cinci simţiri ce are omul, anume vederea, audzul, mirosul, gustul şi pipăitul, mai adevărată de toate simţiri ieste vederea. Că pren audzu, cîte aude omul, nu să poate aşedza deplin gîndul, este aşea ce să aude, au nu este, căci nu toate sintu adevărate, cate vin pren audzul nostru. Aşea şi mirosul de multe ori înşală, fiindŭ multe mirodenii dentîiŭ grele, iară apoi mare şi iscusit miros făcu. Gustul încă este aşea, că multe ne păru că sintŭ dulci, apoi simţimŭ amărăciune şi împotrivă, multe amare că sintŭ ne păru si sintŭ dulci. Pipăitul, iară şi multe pipăim în chip de une şi sîntŭ altele şi nu le putem a le cunoaşte cu singur pipăitul, fără vedere. Iară vederea singură den toate aşadză în adevăr gîndul nostru şi ce să vede cu ochii, nu încape să hie îndoială în cunoştinţă” – cf. idem, p. 141.

Miron Costin, pentru că nu mai percepe decât extrem de greu (deseori, greşit! -  din pricina „borboros”-ului-Lume)  CENTRUL COSMIC AL LOGOS-ULUI – pierde impersonaliatea ritualic-liturgică, în favoarea „plângerii/autocompătimirii” („Crede neputinţii oameneşti, crede valurilor şi cumplitelor vrémi, întreabă pe ce vrémi am scris şi cît amu scris”- cf. idem, p. 174 – …smerenia este atât de mare, încât Miron Costin este foarte aproape de cerşirea ritualică/hristică şi/sau de bocetul zalmoxian…)

Iar formularea: “Deci îmbla şi ei cu dzilele amână” – cf. idem, p. 150 – sugerează că Timpul-Iluzie Letală aduce şubrezirea gravă a ontologiei umano-divine – toţi fiind gata să-şi scape viaţa din mână…totul depinzând de cât de puternică le era/rămăsese, încă, fapta/făptuirea-prin-MÂNĂ!) – nu lipsite de caracter spiritualizant, dar cu efect mult restrâns, în ce priveşte gradul de generalizare cosmico-semantică şi de valabilitate şi eficienţă cosmică.

LEGEA-NOMOS-ul s-a blocat, fiind înlocuită de luciferismul (creator de haos şi de spaţiu apocaliptic) al bunului plac, PUTEREA ANTI-NOMOS, FĂRĂDELEGEA SFRUNTATĂ, DEMONICĂ : „Şi atuncea spun că pusese gîndŭ Chiupruliul să aducă pre Vasilie-vodă den Edi Cula, de undo era închis, să-l puie crai la Ardeal în locul lui Racoţie, care lucru nu ştiu cum ar hi putut fi pentru lége, iară puterea ce nu lucreadză?” – cf. idem, p. 192. Şi, împotriva ANTI-NOMOS-ULUI nu se mai găseşte cine să lupte, nimeni nu se împotriveşte – şi, astfel, scade dramatic, teribil pentru acele vremi (şi explicând ale noastre vremi!), POTENŢIALUL REACŢIONAR/REACTIV-VITAL, pe care îl vedeam la DOMNII ARHEICI ai lui Grigore Ureche.

Totul merge, în lumea lui Miron Costin (din pricina înfundării în Borboros-ul ANTI-NOMOS-ului!), spre “RĂUTATE”, “STÂNGERE” şi “RĂSIPĂ”, într-un SPAŢIU AL APOCALIPSEI: ”Zac. 41. Într-acestŭ an ş-au sfîrşit şi Hmil hatmanul căzăcescŭ dzilele sale, începătura şi izvor a toate RĂUTĂŢI acestor părţi de lume, a multe ţări, cetăţi, STINGERE ŞI RĂZSIPĂ. Purcesésă cu oastea sa în  tîmpinarea lui Racoţi, înţelegîndŭ de Racoţii la ce slăbiciune au sosit de léşi şi de hanul cum au mărsŭ asupra lui” – cf. idem, p. 190.

…Şi, totuşi, între Grigore Ureche şi Miron Costin există, pe lângă “discontinuităţi”, şi factori de “diferenţiere continuativă”, adică, în ciuda atitudinii diferenţiate faţă de Lume, Fiinţă/Fiinţare şi Faptă/Făptuire – există cel puţin o constantă sublimă, prin care Miron Costin devine demnul “şafetar” al comorii combativ-spirituale a lui Grigore Ureche:

a-ambii sunt ARISTOCRAŢI! ;

b-la care se adaugă şi un oarecare potenţial de Revelaţie întru Suprasensibil (e drept, potenţial mult scăzut faţă de Grigore Ureche, dar bine că nu lipseşte de tot!), chiar şi pentru învăţăcelul eficienţilor  “iezuiţi” – mărturia revelatorie este, ca şi la Grigore Ureche, indirectă, dar cu sprijinire solemnă, din partea Magului Scrisului, a mărturiei Primului Vizionar, Toma-vornicul: “Zac. 12. Nu putem să trecem cu pomenirea nişte tîmplări ce s-au prilejitŭ în Ţarigrad, după perirea cestui domnŭ, care, nu numai în ţară aicea, ce plin este Ţarigradul pănă astădzi. De un cal a lui Barnovschii-vodă, ducîndu-l  la grajdiuri împărăteşti, după perirea lui, în céieş dzi s-au trîntitŭ calul gios şi au muritŭ în locŭ. Şi a doa dzi noaptea au arsŭ şi Ţarigradul pănă <cîteva> mii de case. Acéstea că s-au tîmplatŭ, ori că s-au tîmplatŭ atuncea ce se poate prileji şi altă dată, ori s-au mai prilejit, ori că au arătat Dumnedzău singe nevinovat, că era Barnovschii om dumnădzăierescŭ şi mare rugătoriŭ spre Dumnedzău. De care măr-turisiia Toma vornicul, fiindŭ postelnic al doilea la dînsul, că în multe nopţi l-au zărită pe la miiadză-noapte îngenunchiatŭ înaintea icoanei la rugă, cu mare osîrdiie” – cf. idem, p. 90.

…Şi nu-s, nici Grigore Ureche, nici Miron Costin, nişte oarecare ARISTOCRAŢI,  de cei “ouaţi” -  ci autentici RĂZBOINICI PROFESIONIŞTI – războinici în luptă cu oamenii, cu lumea, cu Timpul/”Vremile/ROATA (ISTORIEI) LUMII”. Chiar dacă Miron Costin are o atitudine vădit redus liturgică, faţă de Lumea în care trăieşte – el îşi păstrează calmul în faţa Haosului Demonic – pe care îl percepe doar “aşa cum este” (din punct de vedere strict senzorial!), fără să şi elaboreze, din punct de vedere spiritual, soluţii pentru abolirea percepţiei de Haos, întru Revelaţia Cosmosului/Logos-ului/Nomos-ului.

…La fel va percepe implacabilul natural al norului de lăcuste atotnimicitoare:

Zac. 5. Cu unu anŭ mainte de ce s-au rădicat Hmil hatmanul căzăcescŭ asupra léşilor, aproape de secere, eram pre atuncea la şcoală la Barŭ, în Podoliia, pre cale fiindŭ de la sat spre oraş. Numai ce vădzum despre amiadzădzi unu nuor, cum să rădică deoparte de ceriu un nour sau o negură. Ne-am gîndit că vine o furtună cu ploaie, deodată, pănă ne-am timpinat cu nuorul cel de lăcuste, cum vine o oaste stol. În loc ni s-au luat soarele de desimea muştelor. Céle ce zbura mai sus, ca de trei sau patru suliţe nu era mai sus, iară carile era mai gios, de un stat de om şi mai gios zbura de la pămîntŭ. Urlet, întunecare, asupra omului sosindŭ, să rădica oarece mai sus, iară multe zbura alăturea cu omul, fără sială de sunet, de ceva. Să rădica în sus de la om o bucată mare de ceia poiadă şi aşea mergea pe deasupra pămîntului, ca de doi coţi, pănă în trei suliţe în sus, tot într-o desime şi într-un chip. Un stol ţinea un ceas bun şi dacă trecea acéia stol, la un ceas şi giumătate sosiia altul şi aşea, stol după stol, cît ţinea de la aprîndzŭ, pănă îndesară. Unde cădea la mas, ca albinele de gros dzăcea; nice cădea stol preste stol, ce trecea stol de stol şi nu să porniia, pănă nu să încăldziia bine soarele spre aprîndzŭ şi călătoriia pănă îndesară şi pănă la căderea de rnas. Cădea şi la popasuri, însă unde mînea, rămînea pămîntul negru, împuţit. Nice frundze, nice pai, ori de iarbă, ori de sămănătură, nu rămînea. Şi să cunoaşte şi unde poposiia, că era locul nu aşea negru la popas, ca la masul aceii mîniei a lui Dumnedzău. Cîteva dzile au fostŭ acéia urgie; den părţile de gios, în sus mergea. Şi tot atuncea au fostŭ şi aicea în ţară lăcuste şi după acela anŭ şi la al doilea, însă mai puţine. Şi apoi şi în dzilile a lui Ştefan-vodă, au fostŭ lăcuste, însă pre une locuri şi nu ca acéia desime ca în céia anŭ, de care s-au scris. Iarna să găsiia în pămîntŭ îngropate pre multe locuri” – cf. idem, p. 175 – precum “apocalipsa” militară a lui Vasile Lupu:

…” Zac. 46. Perit-au în céstŭ războiŭ oameni însemnaţi den boierii Muldovei, Bucium stolnicul den tun lovit şi Hristodul cămănariul şi den slujitori puţini, den pedestrimea căzăcească cîţva den céia ce au fostŭ în frunte, precum s-au scris, den némţii a lui Vasilie-vodă în giumătate. Vii mulţi şi den oşteni de ţară şi den cazaci au cădzut pre mîna lui Matei-vodă. Iară şi den munteni nu fără scădere în oameni au fostŭ si mai vîrtos primejdiia lui Matei-vodă, cu rana ce i s-au prilejit, den care, cu adevărat şi bătrîn au fostŭ, iarn cît ar hi mai putut trăi, rana acéia i-au scurtatŭ rămăşiţa dzilelor, că pănă la anul, netămăduit de acéia rană, au murit. Că să nu hie fostŭ rănit, de-abiia cineva de ar hi putut scăpa, den muldoveni şi cazaci, unde întrasă şi cu ce tocmală” – cf. idem, p. 159. “Perire de oameni”, “înjumătăţire” de oaste “nemţească” a lui Vasile Lupu, “scădere de oameni” (şi din oastea lui Vasile Lupu, dar şi din aceea a lui Matei Basarab), “vii mulţi şi den oşteni de ţară şi den cazaci au cădzut pre mîna lui Matei-vodă”… - cu alte cuvinte: DEZASTRU! Şi, totuşi, Omul/Războinicul meditativ nu-şi părăseşte “postul” – întotdeauna, există şi o “portiţă” de lumină, un unghi de vedere care te îndeamnă să nu-ţi opreşti viaţa, niciodată, ci s-o “ispiteşti”, s-o încerci, ŞI TU PE EA, NU DOAR EA PE TINE: “Că să nu hie fostŭ rănit, de-abiia cineva de ar hi putut scăpa, den muldoveni şi cazaci, unde întrasă şi cu ce tocmală” – este aici mai curând speranţa exasperatului, decât o constatare amară şi dezabuzată (dezarma[n]tă!), în care răului  i s-ar da “dezlegare” să-şi continue, în orice condiţii, lucrarea de-structuratoare…!

Fatalismul, cu accente stoic-sublime, care le covârşesc pe cele  pasiv-demobilizatoare – al ARISTOCRATULUI (MEDITATIV, DAR NEÎNFRICAT!) Miron Costin are ceva din atitudinea buddhistă, deci nu se depărtează de un anume hieratism ritualic, al acceptării încercărilor date de Planul/Logos-ul Divin. Dacă lipsesc ARHEII, poate că nu lipseşte credinţa lui Miron Costin-atotîncercatul într-o SOTERIOLOGIE TÂRZIE/ÎNTÂRZIATĂ…!

În definitiv, statele (până şi cele ce se cred “nemuritoare”!) sunt tot ORGANISME (teoria a fost dezvoltată, apoi, paradoxal, tocmai de Dimitrie Cantemir, fiul ucigaşului lui Miron Costin! – în lucrarea de filosofie a istoriei: CREŞTEREA ŞI DESCREŞTEREA PUTERII OTOMANE/INCREMENTA ATQUE DECREMENTA AULAE OTHOMANICAE): “Zac. 8. Aşea s-au tras asuprelele lor pănă la Vladislavŭ-crai, în anul... Acela Vladislav, craiul leşescŭ, precum s-au pomenit şi mai sus în capul alŭ 16, vădzîndu-se crăiia în virtute, după atîtè izbînde şi asu-pra Moscului, cumu-şi era aşea că mai fericită Crăiia Leşască şi în tărie şi în tot binile şi bivşuguri nici la unu craiŭ n-au fostŭ, cum au fostŭ pe atunce. Pentru acéia bine dzice un dascăl: „Si qui sunt in superiore valetudinis gradu, dum in eodem permanere non possunt, cadunt in deterius”, adecă „Céia ce sintŭ în scara virtuţii acea mai de sus, neputîndŭ a sta tot într-acéle stepene, cad foarte la mare slăbiciune”. Aşea toate împărăţiile, cîndŭ prea să suie la mare tărie, neavîndŭ loc să să mai sus suie, cad şi purced îndărăptŭ, cum vedem şi Crăiia Leşască” – cf. idem, p. 118. STATELE (şi Miron Costin nu-şi cruţă nici “Crăiia Leşască”, în care şi-a trăit tinereţea!), ca şi ORGANISMELE – se nasc, se dezvoltă, ajung la maturitate (…şi la SFRUNTATĂ TRUFIE, multe: “Zac. 4. Era solul de la craiul leşescŭ un om mare, anume cneadzul de Zbaraj, din Vişnoveceşti, cu mulţime de oameni şi cu desfrînate de tot podoabe, cît de-biia de să află în vro istoriie pre aceste vacuri soliie ca acéia la vreo împărăţiie prilejită, cu 300 de oameni călări, fără pedestraşi pe lîngă carate ce avea şi păn în vezetei îmbrăcaţi cu ursinice. Ciubărîle cu carile adapă caii, de argintŭ, şi cofe, barilce, la hamuri ţintele şi la haiduci cepragi de argintŭ. Întrîndŭ în Ţarigrad, au pus potcoave de argintŭ, numai cîte un cuiŭ bătute la cai, anume să cadă pre uliţe” – cf. idem, p. 72) – “în tărie şi în tot binile şi bivşuguri nici la unu craiŭ n-au fostŭ” - …pentru ca, prin înălţare luciferică, să aibă de unde să se prăbuşească mai cu mare vuire…şi spre mult mai grav resimţită “slăbiciune”: “<<Céia ce sintŭ în scara virtuţii acea mai de sus, neputîndŭ a sta tot într-acéle stepene, cad foarte la mare slăbiciune>> (…)Aşea toate împărăţiile, cîndŭ prea să suie la mare tărie, neavîndŭ loc să să mai sus suie, cad şi purced îndărăptŭ, cum vedem şi Crăiia Leşască”.

…Fapt este că Miron Costin rămâne, conştient sau nu, alături de Grigore Ureche, în Expresia Soteriologiei prin Scris, MAGIA LOGOS-ului nu este alungată, ci doar prea mult (pentru un veritabil Sacerdot!) conştientizată şi teoretizată: “Zac. 16 (…)Nimé să nu bănuiască, căci să pomenescŭ acéstea, că létopiseţile nu sintŭ numai să le citească omul, să ştie ce au fostŭ în vrémi trecute, ce mai multŭ să hie de învăţătură, ce ieste bine şi ce ieste rău şi de ce-I să să ferească şi ce va urma hie cine: domnul den faptele domnilor, care cum au fostŭ si cu ce veste şi pomană, să ia urmă de viiaţa, boierii urmîndŭ pre boierii cei cinsteşi şi înţălepţi, slujitoriul a slujitoriŭ, că cineşi după breasla sa, cine urmadză pre cel cinsteş, cinstit, cine urmadză pre cél rău, rău ieste şi rău să va săvîrşi” – cf. idem, p. 200.

…Dacă textul soteriologic “costinian” se citeşte în registrul adevărat, adică ţinând cont de cel ce scrie – precum că sunt vorbele rostite de un RĂZBOINIC/ARISTOCRAT [54] – se observă că, spre finalul “CRONICII” ANTI-CRONIDE, Miron Costin a biruit, aproape miraculos, deci mistic, Iluzia Timpului – şi ne revelează Magia Scrisului ca ATEMPORALITATE: SCRISUL PENTRU A DETERMINA MODIFICAREA STĂRII SPIRITUALE A POPORULUI, ÎNTRU NEAM PURCES…! – …iar nu scrisul-consemnator, maşinal şi pasiv!

…Şi, în fine, trebuie să marcăm o foarte semnificativă asemănare între dispreţul suveran pentru impostura DIVIN-DOMNEASCĂ şi  o neîncredere benefică în orişice vine dinafara MATRICEI ROMÂNEŞTI – …la Grigore Ureche am văzut, la Miron Costin – iată (amândoi îi numesc pe impostorii domneşti şi “străini”/înstrăinaţi - …întru efeminare anti-demiurgică!... -  de Originea Duhului Românesc – “domnişori”):

a-Zac 6. Pusesă Mihai-vodă şi un domnişorŭ, anume Marcul-vodă, căruia numele nu să nice povesteşte, pentru scurtă vréme ce au avut acel domnişor şi nu să află numele aceştii domnii la létopisăţe streine” – cf. p. 9.

b-“Zac. 5. Să rădicasă în dzilele aceştii domnii şi  un domnişor de la Orhei, ce îndată Gaşpar-vodă au trimis oaste şi au ieşit şi singur împrotiva lui şi l-au prinsŭ şi pre dînsul viu, pre domnişor şi cîteva capete de la Orheiŭ, pre carii i-au şi omorîtŭ  îndată” – cf. p.

c-“Zac. 20. Vădzîndu-se săirnénii şi dărăbanţii înşelaţi de Costantin-vodă, nemică den nebuniia sa n-au scăzut, ce în loc au rădicat domnŭ pe Hrizica-vodă anume şi i-au pus surguciŭ în capŭ. Îndată acel Hrizica-vodă au răpedzit cărţi în toată Ţara Muntenească, dîndŭ ştire că den mila lui Dumnedzău au stătut domnŭ Ţărîi Româneşti; de sîrg să să strîngă ţara la dînsul, la Telejin. Un aprod de-a acelui domnişor cu cărţi cădzindŭ şi pre mîna lui Ştefan-vodă, că neştiindŭ nemică de oşti, mergea la slujitorii de giudeţul (cum dzic la dînşii) Buzeu-lui, să încalece cu toţii, au dat în străjile noastre. Şi dentr-acélea cărţi şi din rostul aprodului au înţeles Ştefan-vodă toată povestea şi de fuga lui Constantin-vodă şi de rădicarea la domniie lui Hrizică-vodă.

d-Zac. 21. Ştefan-vodă cu oştile sale amu era la Sărata, iară Racoţii den munţi nu coborîse. Ce, nu era fără grije la noi, să nu vie acél domnişor întîi, să ne lovască pre noi, pănă a coborî Racoţii cu oştile sale. Deci, neştiindŭ nemică de Racoţii, în ce loc este, nu s-au suitŭ mai sus Ştefan-vodă, ce au stătut pre cîmpii Buzeului preste trei dzile şi într-aceleaşi dzile s-au coborît oştile sale Racoţii în şes pre Teleajin. Şi nedescălecat bine încă cu toata tabăra, i-au dat ştire străjile lui, cum sosescŭ săiménii la vad, pedestrimea şi puşcile. La mare turburare şi spaimă cădzuse Racoţii, aşea degrabă oaste simaţa apropiiată şi cu Ştefan-vodă încă neîmpreunat, că acolea era să să împreune oştile. Să nu fie fostŭ Gaudi căpitanul de némţi a lui Racoţii la cumpănă, era să hie făcut săiménii o poznă oştilor Ungurésti.

e-Zac. 22. Că cum au audzit de la Gherghiţe, unde rădicasă pre acel domnişor, capetele săiménilor si dărăbanţilor de Racoţii, că ieste mai aproape cu oştile lui şi cum cu moldovenii încă nu este împreunat, au sfătuit să margă, să lovască întîi pre Racoţii. Cum le-au spus capetele sfatul, cum au început a striga toţi în toate părţile: „Haida, haida, la ei, la ei”. Neaşteptîndŭ nice porunca, nice vremea, nici tocmală, nici pre lîngă sine vreo tabără, cum să cade unii pedestrime să margă, ce, care cum putea mai înainte, cum ar hi la lucru gata, mîna bivolii carii trăgea puşcile, tot în biciŭ, nice la un loc încă strînsă oastea, ce care cum putea, buluc după buluc mai tare. Şi cum au sosit la vadul Teleajinului, cum au început a da cu sinéţele şi deodată sa stoliia, pănă ari agiunge şi celelalte bulucuri. Iară ce tocmală să hie la o oaste care era ca un roi fără matcă. Puşcile cum au sosit la apă, bivolii pre hirea sa, năduşiţi şi de căldură, că era vara şi de osteneala călii pripiţi, cum au vădzut apa, cum au năvăliţii într-apă preste oameni şi au băgat puşcile într-apă după sine.

f-Zac. 23. Toate acéstea socotindŭ neamţul Gavdi, căpitanul lui Racoţii, au îmbărbătat pre Racoţii să-şi tocmască oastea, iară el singur, cu pedestrimea toată némţască si cu puşcile, au purces şi au stătut împotriva lor la vad şi au tocmit puşcile spre săiméni şi au început a da den tunuri în săimeni. Da şi săiménii din sinéţe şi din pusei, cîte mai rămăsese nentrate într-apă. Iară nu fu zăbavă, ce, cît s-au apropiiat oastea lui Racoţii şi Gavdi le-au datŭ foc, odată, cum dau némţii, au şi început a să mesteca săiménii şi dărăbanţii cu domnişorul lor. Şi vădzindŭ Racoţii turburarea lor şi lucruri fără temei, au şi început şi pe den sus şi pe din gios a trece oastea pen vaduri. Şi îndată au purces toată pedestrimea muntenească şi domnişorul lor cu călărimea, de cîtă avea cu sine, în răsipă. La fugă, ce sporiŭ să hie pedestraşului înaintea călăreţului? Îndată i-au agiunsŭ ungurii, călărimea. Nu era altă, fără direaptă osîndă pentru faptele lor şi nu războia sau vreo apărare, ce direaptă mesér-niţă. Trupurile dzăcea polog pre şleah şi spinii de la laturi plini de trupuri omeneşti. Şi multe bulucuri încă nesosite, pre carii, cum şi undeşi i-au tîmpinat, aşea dzăcea, pănă în Ploeşti. Avut-au în ceasta zarvă Racoţii oaste cu sine ca 12.000 de oameni” – cf. idem, p. 182-184.

Interesant este că, de la “domnişorul” Hrizică-vodă, s-a tras nu doar dezastrul şi măcelul “săiménilor şi dărăbanţilor  cu domnişorul lor” – ci şi DELAŢIUNEA “DE STAT” (atât de “la modă”, în anii din urmă, în România…): “Zac. 28. Cîţi săiméni au rămas de la războiul cu Racoţii la Telejina şi capetele lor n-au răbdat mulţi în Ţara Muntenească să rămîie, ce unii au trecut Dunărea, iară alţii, cîţi au rămas, n-au hălăduit de moarte, nice unul. Şi nu pănă la o vréme i-au cercat Gonstantin-vodă, ce vro doi ani. Undeşi să obliciia săiman sau dărăbanţŭ, îndată îl înţepa. Plin cîmpul şi pre lîngă Bucureşti şi pe lîngă alte oraşe de trupurile lor înţăpate. Şi cum aducea cineva la divan ori fără divanŭ si striga: „Doamne, ia, şi iesta au fostŭ săiman!” în locŭ-1 înţepa şi cine-1 aducea lua plaşcă, cum dzic muntenii. Pănă într-atîta să suise certarea lor, cît den pizmă unul pre altul giura c-au fostŭ dărăbanţŭ şi înloc pieriia. Să făcea unora şi năpăşti den pizmă, care den oameni nu lipseşte în lume nici dănăoară. Ce giura pentru dînsul alţi oameni şi hălăduiia sau de striga: „N-am fostŭ, n-am fostŭ dărăbanţŭ”, giura céia ce-i prindea, c-au fost şi înloc îl înţepa” – cf. idem, p. 186.

…Firea omenescă de-sacralizată, ucigaşă cu sălbăticie şi perversiune, “prin spate” şi “fără risc”, angajând, drept Călău, statul (cu instituţiile sale, având, acum, fuincţiile distorsionate: din demiurgice, devenind apocaliptice!  -  …instituţii şi stat  -  tot de către “rebutatul” om-creatură,  născocite şi  născute!)

Firea omenesc-desacralizată – intrată în Vârtejul-Maeström-ul Pierzaniei Sinelui Umano-Divin, şi atragerea, ca sine falsificat, a “FIAREI PERVERTIRII” DE DUH, veşnic nesătulă de distrugere şi sânge criminal şi de Haos… - stare blestemată şi demonizant-posedantă, numită de români: ”fără frică de Dumnezeu” sau: “fără niciun Dumnezeu!”

***

2-CENTRI FALŞI ŞI CENTRI REALI, AI LOGOS-ULUI RITUALIC. ÎNFRÂNGERILE TEMPORAL-ISTORICE – CA DURERI  PERSONALE

 

...Lui Miron Costin, precum am afirmat în Preliminarii, îi lipseşte vizionarismul, deci şi viziunea sa metafizică, asupra Lumii şi Iluziei Temporale, are de suferit.

Evident, intuieşte necesitatea unui Centru al Logos-ului Cosmico-Divin – dar nu şi identifică, în mod corect şi definitiv, acest CENTRU.

 

...Prima ţintă falsă este Radu vodă. Din punctul de vedere al Aristocratului, are dreptate – pentru că Radu intuieşte şi recunoaşte calităţile Castei Războinicilor – calităţi care sunt “raze” ale Soarelui – şi nu acceptă impostura aristocratică, pentru că este conştient că s-ar deteriora nivelul combativ şi de lumină al Ţării şi Neamului. IERARHIA SPIRITUALĂ AUTENTICĂ, PRIN “ARISTONI”, ESTE ADEVĂRATUL NOMOS!!! – şi, de aceea, Radu-vodă, care ştie “hirea omului” (adică, “teapa/TREAPTA spirituală”!), nu “boiereşte  şi nu judecă otova (în stil “democrato-masonic, precum se zice că se face astăzi, în veacul XXI…!), pentru că responsabilitatea şi importanţa/consecinţele Făptuirii (în plan ontico-spiritual al Neamului) ale unui “ARISTON” sunt incomparabile cu cele ale unui om de “gloată”/din gregaritatea săracă de/întru Duh!

Dar Radu nu intuieşte, la fel de precis ca în cazul “ARISTONULUI”/Rază Solară -  Nivelul de Duh şi de Responsabilitate şi Eficienţă Spirituală al DOMNITORULUI, carte este acela al Soarelui de pe Cerul Terestru al LOGOS-ului instaurat: ştie să pedepsească (“au pus de i-au dat 300 de toiege”, unei slugi, boierite numai de gura…boierilor! – …se vede clar cum Sfinţenia şi Autoritatea şi Vizionarismul MUŞATINILOR S-AU STINS!!!), DAR NU ŞI SĂ DOMNEASCĂ!

Nu cunoaşte noţiunile de Martiriu şi de Sacrificiu pentru Ţară şi  Neam – nu se stinge luptând, cu arma în mână, pentru “păstrarea şi lărgirea moşiei” -  ci, penibil… - …bolind (”boleac”) – fără nicio reacţie de sublimitate, din partea Ţării şi Norodului (se observă doar că…are “bunul-simţ” să nu-şi lungească/”tragăne viiaţa”, ci se stinge discret: “Omŭ boleac fiindŭ Radul-vodă şi de mîni şi de picioare, care boală podagra şi hirarga să dzice, n-au trăgănatŭ multŭ viiaţa şi acolea la Hîrlău s-au sfîrşit viaţa, în anul 7134 în dzile”:

 Zac. 3. Fost-au acestŭ domnŭ, Radul-vodă, deplin la toate si întreg la hire. Cuvîntul ce-I grăiia ca o pravilă era tuturora, giudeţele cu mare dreptate şi socoteală, fără făţărie, cu cinste, iară nemăruia cu voie veghiată. Avea acestŭ cuvîntŭ: „Domnul hiecare, cîndŭ giudecă pre un boierinŭ cu un curtean, ochii domnului să fie pre boierin, iară giudeţul pre calea sa să margă. Şi aşea, cîndŭ să pîrăşte un curteanŭ c-un ţăran, mai de cinste să fie curteanul şi la cuvîntŭ şi la căutătura domnului, iară nu abătîndu-să giudeţul din calea sa cea direaptă.” Şi la multe divanuri, cătră vornicii cei de gloată dzicea: „Vornice, dzi celui om mîine să mai iasă la divan”, ferindŭ să nu hie greşit cumva giudeţul. Şi de să prilejiia cumva negăcitŭ giudeţul la un divanŭ, să îndrepta la altul. Dzicea de multe ori: „Nemică nu ocăreşte pre domnulŭ aşea ca cuvîntul nestătător”. Pentru boieri dzice: „De mare folos şi cinste este domniei şi ţărîi boierinul înţeleptŭ şi avut, că dacă are domnulŭ cinci-şase boieri avuţi, nici de o nevoie a ţărîi nu să teme”. Cu boieriul ca c-un boieriŭ, cu slujitoriul ca c-un slujitorŭ, cu ţăranul ca c-un ţăran făcea voroave şi tot cu blîndéţe şi cu mare înţelepciune, că deşi era răpit la vremea sa, iară nu îndelungŭ.

Zac. 4. Boierii la mare cinste avé şi dzicea: „Pre un om, dacă-1 boiereşte domnul, nu încape să-l suduiască. De nu se poartă cumsăcade unui boierin, să-l scoată şi să puie altul în locŭ, iară a-l sudui, sau să nu I se treacă cuvîntul grăit cu cale, nu să cade.”

Zac. 5. Avea o slugă Radul-vodă, încă din copilăriia sa, căruia socotindŭ că nu este hirea de boierie, îl socotiia de amînă, iară boierie nu-i da. Ce, văzîndu-se denafară din rîndul altora, pre hirea omenească, ce ieste pururea silitoare în viaţă să fie între cei de frunte, s-au rugat mitropolitului şi boierilor să-i grăiască Radului-vodă pentru dînsul, să nu fie uitatŭ, fiindŭ slugă de atîta vréme, şi aşteptîndŭ în nărocul stăpînu-său, să hie şi el între oameni. I-au grăit boierii cu toţii pentru dînsul, să nu hie uitat, ca o slugă veche ce ieste şi slugile cu nedejdea cinstei stăpînilor, să agiungă şi ei a hi între oameni, mai multŭ slujescŭ. Au răspunsŭ Radul-vodă boierilor: „Mie, sa nu vi să treacă cuvîntul vostru, nu mi să cade, iară eu ştiu hirea omului, că de boierie nu este, iară, ia, că l-oi boieri pentru voia dumilor-voastre”. Şi a doa dzi l-au chematŭ şi i-au dat vătăjiia de aprodzi, care era la cinste îa Radul-vodă, si aprodzii cei de divanŭ nici la o domnie mai de cinste n-au fostŭ, cu urşinice mulţi şi cu cabaniţă cu jder şi cu hulpi îmbrăcaţi aprodzii. Şi ori la cine şi la ce boieriŭ mergea cu carte, în picioare sta boieriul, pănă să citiia cartea.

Zac. 6. N-au trecut săptămîna şi veni jalobă din tîrgŭ la divanŭ de nişte făméi pre acel vătav nou, de sila ce le făcuse şi le bătuse în tîrgŭ. Au căutaţii Radul-vodă la boieri şi li-au dzis: „Nu v-am spus că acesta om de boierie nu este ?” Iară cătră dînsul : „Eu, măre, încă pe boierie nu am apucat să-ţi dzicŭ”. Şi au dzis armaşului de i-au luat gîrbaciul şi au pus de i-au dat 300 de toiege. (…)Zac. 12. Omŭ boleac fiindŭ Radul-vodă şi de mîni şi de picioare, care boală podagra şi hirarga să dzice, n-au trăgănatŭ multŭ viiaţa şi acolea la Hîrlău s-au sfîrşit viaţa, în anul 7134 în dzile...” – cf. idem, p. 37.

…A doua ţintă falsă, privind identificarea Centrului Logos-ului Moldav – este Barnovschii-vodă: “Pentru 40 de pungi ce-I cerea veziriul de la Barnovschii-vodă, ferindŭ ţara de obicei, i-au venitŭ mazilie, neîmplîndŭ bine patru ani la domniie. Şi mulţi, cari-i era priietini, îl sfătuia să nu să puie împrotiva veziriului, să-i dea acei bani, să nu-i vie vreo primejdie. N-au vrutŭ nice într-un chip să priimască, pentru obiceiŭ să nu să facă asupra ţărîi, urmîndŭ pe Pătru-vodă, carele au făcut Galata de Sus, care avîndu dodeiale totdeauna de la turci cu dările, au strînsŭ boierii şi ţara, şi le-au dzis că nu mai poate să sature pîntecele turcilor fără fundŭ. Şi luîndu-şi dzua bună de la toţi, au lăsatŭ domniia şi s-au dus pen Ţara Leşască la Veneţiea, unde-şi s-au săvîrşit şi viaţa sa, cu vécinică pomenire în ţară. Să cunoaşte că aceşti domni matce direpte au fostŭ aceştii ţări, nu maştihă, cîndŭ, pentru obiceiŭ să nu să facă în dzilele lor cu greul ţărîi, domniile s-au lăsatŭ şi asuprelele ţărîi n-au priimit să hie de la dînşii” – cf. idem, p. 79. Da, este un “vodă” căruia îi este milă de poporul său – dar nu are nimic eroic, nimic martiric, nimic care să aducă aminte de Vârtejul Muşatin, în statura sa: A FI MUŞATIN presupune a avea, în Sânge, V.IT.R.I.O.L.Otrava Sanctificatoare! – înseamnă A FI STĂPÂN AL SOLUŢIILOR DE CONTINUITATE, ÎNTRU CALEA SPRE MÂNTUIRE A POPORULUI, SPRE NEAM. Doar să “demisionezi” din postul în care te-au pus “colegii” boieri-războinici, înseamnă că nu eşti cu nimic deasupra lor: eşti un oarecare Războinic, dar nu o CĂPETENIE ÎNTRU DUH AL NEAMULUI…!!! Un nou “sărutător de poală sultănească/împărătească: “Cum au sosit Barnovschii-vodă în Iaşi den Ţara Leşască cu bucuriia tuturora, au stătut după’ gătire de calea Ţarigradului, că nu era alţii mijloc, numai să margă la împărăţie, să ia de acolè domniia după sărutatul poalei împărăteşti” – cf. p. 90 – deci, un nou candidat de “simplu actor”, în spectacolul sinitru al Tiraniei: “prăvindŭ şi singur împăratul pe fereastră perirea lui, i-au tăiat capul” – cf. p. 90.  Smerit, bun la inimă, încât Toma-vornicul are viziunea îngenuncherii lui Barnovchii-vodă, după asasinarea lui Barnovschii-vodă, la Istambul, prin decizie arbitrară a sultanului (“De care măr-turisiia Toma vornicul, fiindŭ postelnic al doilea la dînsul, că în multe nopţi l-au zărită pe la miiadză-noapte îngenunchiatŭ înaintea icoanei la rugă, cu mare osîrdiie “ – cf. p. 90) – dar nu SUPRAUMAN, nu ARHEU DIVIN AL NEAMULUI!

…Urmează două noi indentificări false ale Centrului Logos-ului – şovăiala Scriitorului, întru Magia Exorcizării, se vede din aşa-zisa încercare de obiectivare a “viziunii” – trebuind să aleagă între cel care i-a făcut LUI ÎNSUŞI mult bine (binele personal”) – Gheorghe Ştefan, trădător faţă de “Vasilie-vodă” – şi cel care a adus Moldovei oarecare slavă, prin dinamismul faptelor sale, militare şi exorcistice (mânăstiri multe, zidite după Sfântă Pilda ŞTEFANICĂ!) – ba chiar printr-un cvasi-martiriu – “VASILIE-VODĂ” – cel care înregistrează o domnie extrem de sinusoidală, şi ca atitudine moral-spirituală, şi ca “noroc” la războaie şi la “guvernarea” Moldovei – astfel că, din Centru de Duh, Vasilie-vodă devine, mai curând, reper pentru Apocalipsa Moldovei, pentru Scăderea” Ţării: “Zac. 55. Şi cu vrémile pănă aice istovim o parte de domnie a lui Vasilie-vodă, că pănă aice, pre cît au fostŭ fericită domniia aceasta, cu atîta mai cumplite vrémi s-au început de atunce, den care au purces den scădere în scădere această ţară pănă astădzi” – cf. p. 115.

Vasilie-vodă Lupul, fost vornic (“anume că ieste  şi el den greci – cf. p. 84, zice Miron Costin…”fiind Vasilie-vodă tot de un niam, arbănaş/[albanez]” – cf. p. 30, zice, mai târziu, Ion Neculce), îşi dă fiica cea mai mică, pe Ruxanda, lui Timuş Hmielniţki (pe Maria o dăduse după “cneadzul Ragivil, om de casă mare, den cnédzii Litfei (…) omŭ de lege calvinească” (…)Iară calvinul numai pre singure pohtele sale trupeşti, osebite de sfînta săbornică besérecă au scornitŭ acéia lége, la care, ca la o lége slobodă, în puţină vréme au cursŭ toată Fiandra şi Englitera” – împotriva LEGII/LOGOS-ului Ţării: “Şi multă vréme s-au frămîntatŭ acestŭ lucru în sfat şi cîţva boieri pre atunci apăra acest lucru, să nu hie, ales Toma vornicul şi lordachie visternicul, care capete de-abea de au avut cîndva această ţară, sau de va mai avea. Ei dzice lui Vasilie-vodă şi pentru legea rătăcită şi un lucru nu fără grije despre împărăţiia Turcului – p. 112), pentru a abate, în felul acesta, prăpădul căzăcesc, produs de răzvrătitul tată al lui Timuş – Bogdan Hmielniţki, cel care vrea să nimicească “Crăiia/Ţara Leşască” : “Zac. 6. Acest războiŭ cum au fostŭ şi cum s-au prilejit, nici unii părţi nefăţărindŭ, că nemică nu strică credinţa aşè celora ce scriu letopiseţele ca făţăriia, cîndŭ veghe voia unuiè şi coboară lucrul cu hula altuia, noi, macara că am hi datori cu pomenire lăudată mai multŭ lui Ştefan-vodă, de la carele multă milă am avut, decît lui Vasilie-vodă, de la carele multă urgiie părinţii noştri au petrecut, iară dreptatea socotindŭ, nu poci scrie într-altŭ chip.

Zac. 7. Deci, den hărnicia domnilor, departe mai în frunte a lui Vasilie-vodă, că s-au aflata pururea în fruntea oştii sale, singur învăţîndŭ, mutîndŭ steagurile şi îndemnîndŭ, iară Ştefan-vodă în oastea sa de faţă n-au fostŭ, ce au stătut departe de la oaste înapoi. Iară numărul oştii şi hirea şi acelea tot era mai tare Vasilie-vodă şi mai mulţi oşteni la Vasilie-vodă şi mai buni călăreţi, însă toţi îndoiţi şi hirea neamului lacomă la înnoituri” – cf. p. 161. Iată că, din frica de a nu strica, cumva, Cumpăna Divină a Adevărului şi eventualele efecte Magico-Exorcizatoare ale Scrisului – Miron Costin ajunge să pună căderea lui Vasilie-Vodă (“de la carele multă urgiie părinţii noştri au petrecut) mai curând pe seama “hirii lacome de înnoituri a neamului”, decât pe seama vreunui defect moral-spiritual al lui Vasilie-Vodă, sau a vreunei calităţi moral-spirituale şi comportamentale a lui Ştefan Vodă…!!!

Oricât, însă, se sileşte să ţină “vie” şi “adevărată” ţinta-CENTRU COSMIC al LOGOS-ului – “…Fericită domniia lui Vasilie-vodă, în care, de au fostă cîndva această ţară în tot binele, şi bivşug, şi plină de avuţiie, cu mare fericiie şi trăgănată pănă la 19 ani, în dzilele aceştii domnii au fostă, în anii dentîiŭ cu prepusuri de nepace iară între leşi şi între turci, iară apoi, după trei-patru ai, deşchidzîndu-şi calea împărăţiia Turcului asupra Persului cu soltan Murat pentru Vavilonul, aicea aceste părţi la mare păci şi linişti şi mare fericii era” – p. 93 – până la urmă este nevoit să recunoască faptul că “doi domni nu poate avea o ţară” (erau, în Moldova, simultan, numiţi şi socotiţi “vodă” şi Vasilie-Vodă, recunoscut de turci, şi Ştefan Gheorghe, pus de “Ţara Ungurească”/practic, de armata condusă de ”Racoţii, craiul de Ardeal” – p. 181 – şi de unii boieri moldoveni…şi este nevoit să înregistreze amurgul şi dispariţia lui Vasilie-Vodă (destul de meschină: fiind lacom de putere, îi doreşte, “în taină”, lui Ştefan-Vodă, întunecarea minţii: “Şi spun de Vasilie-vodă că mare grije avea că va veni Ştefan-vodă la Poartă şi să hie dzis în taină: „Să nu-l aducă dracul aicea!” – cf. p. 193).

…Dar, când Vasilie pierde partida (moral, politic şi…metafizic!) cu Timpul şi Politica, Miron Costin îl abandonează, moral, încercând să-l urce, în fine, pe Ştefan-Vodă (BINEFĂCĂTORUL PERSONAL al Costineştilor!), în ochiul cititorului – cu speranţa că, din doi, tot va fi nimerit pe unul drept Centru de Exorcizare a Iluziei Temporale: “Zac. 52. Domniia lui Ştefan-vodă au fostŭ cu mare bivşug ţărîi la toţi anii domniei sale, care s-au trăgănat tocmai 5 ani, în pîine, în vin, în stupi, mare roadă în toate. Om deplin, capŭ întregŭ, hire adîncă, cît poţi dzice că născu şi în Moldova oameni. La învăţături solielor, cărţilor la răspunsuri, am audzit pre mulţi mărturisindŭ să hie fostŭ covîrşindŭ pre Vasilie-vodă. Mesele şi petrecaniile ceştii domnii de-abiia la o vreo domniie să să hie prilejit, nu fără mare desfrînăciune la lucruri peste măsura curviei. Slujitorii mila şi cinstea care au avut la această domnie n-au avut nice la o domnie, de cîndŭ odoacă ţara. Iară cum i-au plătit slujitorii lui la maziliie, citi-vei mai gios, la intratul Ghicăi-vodă în ţară si la ieşitul lui den ţară, în Ţara Ungurească. Ieşirea lui Ştefan-vodă den ţară au fostŭ în anul 7165 <1657>1 tocma pre acéia vréme i-au venit maziliia, pe ce vréme au scos şi elŭ pre Vasilie-vodă din scaunŭ” – cf. p. 194.

…Interesant este că, numai că, în acelaşi capitol (“Capulŭ alŭ doodzécilè”), Miron Costin trece pe lângă o ţintă pe care doar pe jumătate o recunoaşte ca fiind una reală, în privinţa echivalenţei ei cu Centru Logos-ului Neamului – deci, pe lângă un domnitor care se aseamănă mult mai mult, prin tot comportamentul său moral-spiritual, prin Statura sa Spirituală şi prin Aureola sa Martirică, de Centru ŞTEFANICMATEI BASARAB: “Zac. 13. Preste scurte vrémi după aşedzarea domniei lui Ştefan-vodă ş-au fîrşit dzilele sale şi Matei-vodă domnul muntenescŭ, omŭ fericit preste toate domniile aceii ţări, NEMÎNDRU, BLÎNDŬ, DIREPTŬ OM DE ŢARĂ, HARNIC LA RĂZBOAIE, AŞEA NEÎNFRÎNTŬ ŞI NESPĂIMAT, CÎT POŢI SĂ-L ASAMENI CU MARI OŞTENI A LUMII” – cf. p. 178. Şi, apoi: “Zac. 46. Perit-au în céstŭ războiŭ oameni însemnaţi den boierii Muldovei, Bucium stolnicul den tun lovit şi Hristodul cămănariul şi den slujitori puţini, den pedestrimea căzăcească cîţva den céia ce au fostŭ în frunte, precum s-au scris, den némţii a lui Vasilie-vodă în giumătate. Vii mulţi şi den oşteni de ţară şi den cazaci au cădzut pre mîna lui Matei-vodă. Iară şi den munteni nu fără scădere în oameni au fostŭ si mai vîrtos primejdiia lui Matei-vodă, cu rana ce i s-au prilejit, den care, cu adevărat şi bătrîn au fostŭ, iar cît ar hi mai putut trăi, rana acéia i-au scurtatŭ rămăşiţa dzilelor, că pănă la anul, netămăduit de acéia rană, au murit. Că să nu hie fostŭ rănit, de-abiia cineva de ar hi putut scăpa, den muldoveni şi cazaci, unde întrasă şi cu ce tocmală” – cf. p. 159. De observat similitudinea de situaţie, cu cea ŞTEFANICĂ: şi Matei Basarab este “drept”, “harnic la războaie”, “aşea neînfrîntŭ şi nespăimat, cît poţi să-l asameni cu mari oşteni a lumii … - iar moartea I se trage tot din rană vitejească, ca şi lui ŞTEFAN CEL BUN ! – adică din rană căpătată pe câmpul de bătaie, pe când era în fruntea ostaşilor săi!!!

…Numai că…era muntean, nu moldovean…!

…La fel de “razant” trece Miron Costin, şi din aceleaşi motive, ca şi în cazul MATEI BASARAB – pe lângă un alt Autentic Centru al Logos-ului Românesc – MIHAI VITEAZUL (poate acesta din urmă este şi mai apropiat de CENTRUL ABSOLUT AL LOGOS-ului ROMÂNESC – cel ŞTEFANIC!): “Zac. 3. Domnŭ era atunce la munteni de curundŭ Mihai-vodă, acel vestit între domni, ÎNCĂ BINE NEAŞEDZAT după moartea Mihnei-vodă. Vădzindŭ ţara cuprinsă de turci, singur au năzuitŭ la Bator, domnul Ardealului si au trimis soli şi la împăratul némţăscŭ, dîndu-i ştire că, cuprindzindŭ Sinan-paşea Ţara Muntenească, prea lesne va putea să supuie şi Ardealul. (…)Şi au fostŭ războiul cu mare vărsare de sînge şi după cîtăva luptă, au înfrîntŭ Mihai-vodă oastea lui Sinan-paşea, cît si el singur paşea, să nu fie aflat îndemînă o luntre mică, cu care au scăpat peste Dunăre, ar hi cădzut la prinsoare. Şi aşè s-au curăţit Ţara Muntenească de turci într-acéia dată cu osîrdia lui Mihai-vodă, însă avea şi oaste némţască cu sine de la Batorŭ Jigmontŭ (…)CE PENTRU UN LUCRU SAU DOAĂ PRE VOIE CE I SĂ PRILEJESCŬ, BIETUL OM PURCEDE DESFRÎNATŬ ŞI ÎNCEPE LUCRURI PESTE PUTEREA SA ŞI APOI ACOLO GĂSEŞTE PERIREA (…)Zac. 9. Prea lesne au priimit Mihai-vodă acestŭ lucru, ca un om de oşti pururea poftitoriŭ şi fără zăbavă au strînsŭ oastea Ţărîi Munteneşti, ca 30.000 şi au intrat în Ardeal (…)Singur Bator Andréieşŭ la fugă, părăsit de toţi ardelenii, numai cu puţinei léşi neştiutori rîndul locurilor şi rătăcit Într-o pădure, au cădzut pre mîna oştenilor lui Mihai-vodă. Şi dacă l-au adus la Mihai-vodă, au pus de i-au tăiatŭ capul. Neştiutoare fire oamenească şi de primejdiile sale, că apoi peste nu îndelungată vreme aşea au păţit şi Mihai-vodă de Baştè Giurgiu, cum au făcut el lui Bator Andreieş. Bine dzice sfînta Evanghelie: „Cu ce măsură măsuri, măsura-ţi-să-va” (…)Zac. 7. Era léşii pe acéia vreme strînşi toţi la săimŭ, la Varşav, sfătuindŭ oaste împotriva Şfedului, că craiul leşescŭ Jigmontŭ fiindŭ dreptŭ moşan aceii Crăiei, ce încă viu tată-său, Ioan-crai, l-au ales léşii pre Jigmontŭ la crăiea lor. Şi după moartea tătîne-său, neavîndŭ altŭ fecior, făr Jigmontŭ, cuprinsesă Crăiea Şfedzască unŭ frate craiului şfedzăscŭ, unchiu lui Jigmontŭ, anume Gustav. Deci fiindŭ mai aproape Jigmontŭ, ficiorul craiului svedzăscŭ, de acéia crăie, decît fratele tătîne-său, Gustav, siliia pre leşi, numai să pozvolească la acela săimŭ, să să facă oşti împrotiva lui Gustavŭ.

Zac. 8. Iară socotindŭ léşii că nici într-un chip acéle doaî crăie să să facă una nu vor putea, fiindŭ una dincoace, alta dincolo de mare, care mare să chiamă Marea Balticum, o coadă din Ochean, şi nici din lége sintŭ una şi prilejindu-să această tîmplare cu Mihai-vodă lui Ieremie-vodă, au dat craiului nedejde de oşti asupra şvedzilor pe altă dată, arătîndu-I mare treabă aceasta şi cu grije Crăiei Leşeşti, să lasă cuprinsă ţărîle aceste de Mihai-vodă, Ardealul, Moldova, Ţara Muntenească (…)Zac. 21. S-au mirat Mihai-vodă de semeţiia léşilor, cu ce sîrguială au apucat vadul şi au stătut un războiŭ mare acolè pentru vad. SINGUR MIHAI-VODĂ CA UN LEU în fruntea războiului şi au fostŭ războiul cîteva ceasuri, pănă au sosit husarii (…)Încep. 1. Să urîse muntenilor cu domniia lui Mihai-vodă, totŭ cu oşti şi războaie (…)Zac. 10. Era veste de biruinţă acelui războiŭ mai mare a lui Mihai-vodă, decît a lui Baste Giurgiu, care zavistiie au făcut şi perirea lui Mihai-vodă.

Zac, 11. Spunŭ oameni bătrîni de pre acéle vrémi, cum să fie agiunsŭ în cîteva rînduri cu dare Ieremie-vodă la Baste Giurgiu, pentru moartea lui Mihai-vodă, care lucru poate să hie (că ce nu lucreadză în lume avuţiia). Banii răscolescŭ împărăţiile şi mare cetăţi le surupă, cum să dzice cu un cuvîntŭ leşescŭ: „Sula de aurŭ zidiul pătrunde”.

Zac. 12. Vă leato 7109 <1601> avgustŭ, 8 dzile dez-de-noapte, într-aşternut încă Mihai-vodă, au venit doi căpitani némţi cu oamenii lor, trimişi de Baste Giurgiu să omoară pre Mihai-vodă. Şi cum au sositŭ la tabăra lui, că era deosebi, au lovitŭ la cortŭ unde odihniia şi acolo în locŭ i-au tăiatŭ capul şi l-au dus la Baste Giurgiu, iară trupul păn a triia dzi au stătut la vederea tuturora, neîngropat. Oştile lui, ce avea, nu era cu dînsul în tabără; pre toţi îi slobodzise în pradă; pănă în copiii lui au fostŭ mărsŭ şi ei în pradă”” – cf. pp. 9-12.

…Curios. Deşi Mihai este, după însăşi zisa lui Miron Costin,  CA UN LEU în fruntea războiului” (LEUL-de-FOC fiind semnul sub care se situează LOGOSUL ŞTEFANIC!), deşi recunoaşte că moartea lui Mihai a fost rezultatul invidiei şi al corupţiei, din zona aşa-zis “creştină” (“Spunŭ oameni bătrîni de pre acéle vrémi, cum să fie agiunsŭ în cîteva rînduri cu dare Ieremie-vodă la Baste Giurgiu, pentru moartea lui Mihai-vodă, care lucru poate să hie (că ce nu lucreadză în lume avuţiia). Banii răscolescŭ împărăţiile şi mare cetăţi le surupă, cum să dzice cu un cuvîntŭ leşescŭ: „Sula de aurŭ zidiul pătrunde”) –  în finalul celor trei capitole (2-3-4) dedicate domniei lui Mihai-Vodă Viteazul, Miron Costin nu află vorbe deloc avântate, despre un domnitor valah care, în vremurile acelea, s-a singularizat, prin lupta sa biruitoare, contra turcilor (ba, Miron Costin se dovedeşte a privi “cu lupa CÂRTIRII”, atât personalitatea lui Mihai : “ÎNCĂ BINE NEAŞEDZAT după moartea Mihnei-vodă” – de parcă domnii de care vorbeşte în restul letopiseţului său este, vreunul, “aşezat”…altfel decât prin “puparea tălpilor sultanului”!  - dar nici vorbă să aibă vreunul visurile înaripate ale lui Mihai!... -  cât şi victoriile lui Mihai: “Şi aşè s-au curăţit Ţara Muntenească de turci într-acéia dată cu osîrdia lui Mihai-vodă, însă avea şi oaste némţască cu sine de la Batorŭ Jigmontŭ” – de parcă prezenţa armatei auxiliare austriece ar fi influenţat, în vreun fel, meritele lui Mihai…!). Faptul UNIRII SFINTE DELA ALBA IULIA nu-l impresionează cu nimic, pe bătrânul Logofăt-Mag al Scrisului Exorcizator (cu toate că însuşi Actul Unirii marchează O ŢINTĂ  DESTINALĂ MAJORĂ, pentru valahi…!) – şi Aristocrat, deci Călăuză spre Bine, ci-l “reperează” ca pe o simplă “neguţătorie” politică, între suedezi (“Jigmontŭ, ficiorul craiului svedzăscŭ”) şi polonezi: “au dat craiului nedejde de oşti asupra şvedzilor pe altă dată, arătîndu-i mare treabă aceasta şi cu grije Crăiei Leşeşti, să lasă cuprinsă ţărîle aceste de Mihai-vodă, Ardealul, Moldova, Ţara Muntenească”.

…Cât despre motivul morţii lui Mihai, el este, conform lui Miron Costin, dublu:

I-pe de o parte, un motiv intern (foarte credibil!): faptul că boierii munteni îşi degeneraseră atât de mult Funcţia Războinică, încât nu mai răspundeau, în niciun fel, numelui/funcţiei arhetipale de “ARISTON”!!! Preferau (ca şi mareşalii lui Napoleobn Bonaparte, mai târziu!) să-şi apere, mai curând, ce agonisiseră ca putere de influenţă şi averi materiale (dobândite, multe,  prin trădări!), decât să-şi respecte şi păzească (aşa cum îi juraseră Lui Dumnezeu!) ARHEII NEAMULUI - …care, pentru unii ca ei, degeneraţi spiritual până la nesimţire, dispăruseră de tot, ca şi vizionarismul “spre Neam”!;

II-pe de alta, un motiv extern: nerecunoştinţa austriecilor (“ŞI AŞEA S-AU PLĂTITŬ LUI MIHAI-VODĂ SLUJBELE CE-AU FĂCUTŬ NEMŢILOR”) – de parcă Mihai ar fi fost “arendaşul”, în Ţara Românească, al Imperiului Austriac…- …iar nu un Erou Martiric, înscris în Linia Arheilor Neamului Românilor…!!! – şi folosindu-se de extrem de redusele oportunităţi, pe care le afla, pentru a rezolva problemele metafizice ale Duhului Valah, în conformarea europeană, pur spaţial-materială, din AMURGUL EV-ROPEI/”BUNEI FORME”… - VIDE/VIDATE DE ORIŞICE DUH DIVIN!

…O atitudine, din partea Magului Silitor (întru A-CRONIE) al Scrisului, Miron Costin (trebuie să recunoaştem aceasta, întru Binele Adevărului!) – mai curând “spaţial-formal-regionalistă” -  mioapă, din punct de vedere metafizic (deci, supusă Zvârcolirilor Şarpelui Iluzionisto-Contorsionist, al TIMPULUI!!!) – decât conformă cu Viziunea Mitico-Arheico-Românească!

***

 

3-PULVERIZAREA SEMANTICĂ, PRIN FĂPTUIRE DES-CENTRATĂ, ÎN RAPORT CU LOGOS-UL DE NEAM.

VOIEVOZII SFINŢI”/CONDUCĂTORII/CĂLĂUZELE AUTENTICE ALE  NEAMULUI

...Ceea ce se întâmplă, prin încercarea de A-CRONIZARE exorcizatoare Iluzie, în Letopiseţul lui Miron Costin – ca zvâcniri ale Timpului, prin oameni care se închipuie „mişcători de istorie”/responsabili cu aşa-zisa „mişcare a Timpului” – sunt mişcări extrem de energice, dar necontrolate, agonice, ca de Fiinţe care se îneacă (în provocările iluzorii ale Timpului) – şi, din pricina asta, se zbat total haotic/aritmic. 

Duhul Sacru Dinamic al Moldovei MUŞATINILOR s-a stins. Se păstrează dinamismul formal, de suprafaţă, al Făptuirii – dar semanica Făptuirii este una complet degradată, pulverizată până la dispariţie: „Domnul” nu mai este Domn/Stăpân şi Călăuză spre Neam -  Războinicii-Aristocraţi nu-şi mai respectă statutul de ARISTON-CEL MAI BUN, ci-şi negociază, la infinit, interesele personale, în dauna celor ale Ţării şi Neamului... – „străinii” se amestecă, permanent, în „politica”/CTITORIREA DE CETATE/NEAM, încolăcind, precum Dragonii/Diavoli,  INIMA ŢĂRII/PĂMÂNTULUI VALAH... – ceea ce produce şi „slăbirea ţării”, dar şi a „slăbitorului ţării” (ca un fel de sinucidere metafizică!), pentru că Domnul nu e Domn peste sine, ci-şi trage „seva metafizică a Stăpânirii” de la poporul purces spre Neam („Zac. 4. Domniia era aceasta foarte slabă şi cu purtatul trébilor peste obiceiurile ţărîi”- cf. idem, p. 27).  

 

Oamenii îşi oferă substanţa şi năzuinţele, ca materie brută, cu vagi, imprecise şi indecise vibraţii ale Logos-ului: Conducătorul preia vibraţiile şi le stabilizează în trasee demiurgice-destin al Logos-ului-Neam (...)”cf.  Adrian Botez, Opera scrisă a lui Corneliu Zelea Codreanu – între vizionarism şi alchimie naţională, p. 90 [55] .

...Dacă nu se realizează această legătură metafizică, ŞTEFANICĂ, între Conducător şi Poporul purces spre Neam -  oamenii Ţării suferă cumplit, trădaţi de cei ce s-ar fi cuvenit săle fie Călăuze spre Lumină, şi acum le sunt călăuze spre Haos/ANTI-NOMOS Infernal, Pieire şi Dezastru!

...Şi „model” de ANTI-LOGOS ajung moldovenii de iau de la leşi – despre trufia prostească („fără crieri”) şi păguboasă a cărora chiar „copilul lor de suflet”, Miron Costin, spune:”Ce leahul, simăţŭ şi fără crieri, n-au vrut să purceagă mai devréme, ce amu dacă să apropiiesă oştile. Bine le dzicŭ de aceasta căzacii leşilor: „După pagubă, leahul înţelepţŭ“.- cf. p. 179.

Primează, mereu, interesul trufaş şi lăcomia celui pe nedrept numit „domn” (pentru că nu mai este, demult, Stăpân şi Călăuză a Neamului său, „însuşi ţiitoriu preste toată ţara” – după Modelul Logos-ului ŞTEFANIC!) – iar deciziile pentru Moldova nu se mai iau în Moldova – ci ori la Poarta Otomană ori, din ce în ce mai des, prin compromisuri jenante, între Poarta Otomană islamică (aliată cu tătarii “Crâmului” islamic) şi  cancelariile statelor vecine aşa-zis “creştine”: deci, “creştinismul” nu mai există, “de facto”, în acest Răsărit de Europpă, cum nici în restul Europei! – aşa cum îl concepe nici Dumnezeu-Hristos, dar nici înţeleptul Domnitor CREŞTIN al Ţării Româneşti, IOAN NEAGOE BASARAB (“Vezi, fătul mieu şi voi, fraţilor, cât iaste de rău celui ce să potrivéşte lui Dumnezeu şi să ţine că iaste mare şi putérnic şi smerenie înaintea lui Dumnezeu nu — face!(…) Iar carii nu cred în Hristos Dumnezeul nostru, nici preacuratei lui maici, acéia n-au atâta minte, nici înţelepciune, ce toată mintea şi înţelepciunea lor iaste mâna cea întinsă şi darul să le dai şi să le umpli gurile tuturor de toate(…)Că domnul care iaste înţelept şi are minte, pentru numele său cel bun nu numai ce socotéşte şi ia învăţătură de la acéste lucruri ce am scris eu, ci încă şi mai multe să va socoti cu mintea şi va chibzui ziua şi noaptea, ca să dobândească numele lui cinste. Şi pentru cinsté, şi sângele şi-l va vărsa; că cinstea niciodată n-are odihnă”- cf. p. 105): există doar compromisuri, murdare şi lipsite de orice demnitate umano-divină – doar trădări ale Duhului Creştin, doar ambiţii lacome şi trufaşe (dar lipsite de bărbăţie, căci, mereu, se găseşte câte vreun “papuc” de “pupat” şi sub care să te umileşti, pentru a-ţi realiza, penibil, un meschin interes “de familie”! – …dacă până şi Grigore Ureche mărturiseşte, cu oarecare jenă, chiar despre un Muşatin, Petru Rareş: “ŞI DECII S-AU DUS LA ŢARIGRAD, DE Ş-AU PLECAT CAPUL SUB TALPELE ÎMPĂRATULUI” – cf. p. 111) de stăpânire strict spaţial-materială, făcute în numele “interesului ţării/statului”. Până şi un italian “străin” de LEGE, precum Gaşpar-vodă (“Gaşpar-vodă era omŭ de neamul său italianŭ, cum dzicemŭ la noi în ţară, frîncŭ, omŭ neştiutoriŭ rîndul şi a obiceaiurilor ţărîi, fără limbă de ţară, care lucru mai greu nu poate hi, cîndŭ nu ştie domnul limba ţărîi unde stăpîneşte” – cf. p. 59), prin traducerea vornicului Bucioc, ajunge să zică, pe sârbeşte, exasperat despre comportamentul dezaxat al moldovenilor (…dar şi al muntenilor: la un moment dat, spre finalul cronicii, Poarta Otomană, despre existenţa şi acţiunile căreia Miron Costin ajunge doar să sugereze, la modul impersonal şi mistic: “VENI VESTE”…! – a “încrucişat” domnii, pe Ghica-vodă al Moldovei aducându-l pe tron în Muntenia, în locul Mihnei-vodă, iar în locul lui Ghica, la tronul Modovei, aducându-l pe Ştefăniţă vodă, fiul lui Vasilie-vodă Lupul…:”Şi atunce şi veni veste şi de schimbarea Ghicăi-vodă den domniia Muldovei în Ţara Muntenească cu domniia aceii ţări, în locul Mihnei-vodă. Iară aicea în ţară, în locul Ghicăi-vodă, au dat domnia lui Ştefăniţă-vodă, feciorul lui Vasilie-vodă” – cf. idem. p. 110), faţă de Centrul Logos-ului Valah, LEGEA CREŞTINĂ -  care nu mai era păzită, şi ducea, astfel, la pierzanie om şi popor:”Le tălmăciia apoi aceste cuvinte pre rumâniie Bucioc, vornicul de Ţara de Gos, adecă: <<Să aveţi inimă curată spre domnŭ>>” – cf. p. 60.

Aşa de puţin curat era păzită Legea În-Fiinţătoare de Logos-Neam, încât, ca şi în cartea lui Grigore Ureche, aflăm falşi domni, care-şi părăsesc nu doar Misiunea, ci şi Obârşia de Lege-Logos a Misiunii – LEGEA CREŞTINĂ: ” Iar Alexandru-vodă au cădzut la légea turcească, în care au şi murit” – cf. p. 174.

Constatarea lui Miron Costin este amară, în legtură cu faptul că Legea Islamică este mult mai intolerantă cu trădarea Lui Dumnezeu-Allah, decât Legea Cea Creştină, cu trădarea lui Hristos-Dumnezeu: “Zac. 12. Mare bănat pentru acéste toate au avutŭ Jolcovschii de la crai şi de la toată crăiia leşască pentru moale lucrurile lui. Ce la creştini nu sintŭ certări pentru unele ca acéste ca la turci” – cf. p. 181.

Conformaţia „domnească” şi a Duhului de Ţară a Moldovei nu mai este decisă cu fermitate şi tranşate, definitiv, prin luptă „curată”, prin dinamism energetic al Neamului – ci prin amestecăturile” cele mai triviale, printr-o aşa-zisă „diplomaţie”, având ca mijloace, obârşii şi temeiuri doar lăcomia şi interesul strict egoist, încă de la domnia lui Aron-vodă (arestat de „Bator Jigmontŭ”, “craiul Ardealului”, şi dus de acesta la “Belgrad, unde şi s-au fîrşit şi viiaţa” – cf. p. 45), şi urmând, apoi, Ieremia Movilă, cel decis, ca domn, nu doar de leşii lui “Zamuyschii hatmanul”, care se lupta cu tătarii (“Zac. 7. Prindzindŭ veste léşii de clătirea lui Caazi Cherei-soltan la Muldova, cu ruşine a fi socotindŭ să lasă pre domnŭ la sminteală, pus de dînşii, şi era pe atunce şi Crăiia Léşască în virtute, au orînduit şi ei pre Zamuyschii hatmanul, cum spune Hronica leşască, mai multŭ de 7.000 de călări şi 3.000 de pedestri n-au avut (de nu-I laudă), fără slugile lor, ce au ei pururea, peste céia ce sintŭ slujitori în catastije” – cf. p. 46) – ci şi prin înţelegeri (cât subterane, cât devenite, apoi, emergente şi finalizate cu tratat…!) ale lui Ieremia Movilă, cu hanul tătarilor:

Zac. 11. Nu dormiè Ieremiia-vodă, ce, de ave şi în leşi nedejde, iară dindată au agiunsŭ la hanul şi de atuncea céle 7 sate de ţară, ce să dzicŭ hăneşti, li-au dat Ieremia-vodă hanului şi au legat şi miere, să dea hanilor în toţi ani cîte... <mii> cîntare şi alte daruri. Şi aşea, cu nevoinţa lui Ieremiia-vodă, au stătut între hanul şi între Zamoyschii tractate, adecă legături de pace, dîndŭ şi hanul zălog la léşi şi léşii la hanul, păn să va închide tocmala.

Zac. 12. Capetele de pace au fostŭ aceste: Ieremie-vodă să fie domnŭ în ţară, birnic împărăţii din an în an, după obiceai, iară hanului să dea din an în an daruri şi cîte... <mii> cîntare de miere şi 7 sate să fie de cîşlele hanului în Bugeag. Oştile leşeşti să nu mai între în Ţara Muldovei. Sol de la leşi să margă la Împărăţia Turcului pentru întăritura păcii. Iară despre partea hanului era aceste ponturi: Steagul şi tuiurile să le dea pe mîna lui Ieremii-vodă şi de la Împărăţiia Turcului să scoată dirés de domnie neschimbată în dzilele lui, ce-I dzic ei pe limba lor barat. Şi să iasă din pămîntul Muldovei hanul pănă în patru dzile cu oştile lui. Şi aşea obîrşindu-să pace, hanul întăiŭ au purces cătră Crîm şi Zamoyschii cătră ţara sa, lăsindŭ pe lîngă Ieremia-vodă pre Albertŭ Hanschii şi pre Ian Potoţchii cu 3.000 de oameni, că să temè Ieremia-vodă de unguri. Şi aşea au purces şi Ieremia-vodă şi s-au aşădzat la Suceavă” – cf. p. 48.

…Toate merg, parcă, din rău în mai rău, sau, cel puţin, răul neaflând motiv de stăvilire… - până la penultima domnie, cea a lui Ghica-vodă “arbănaşul”/albanezul (care nu doar că încalcă Logos-ul/Nomos-ul Creştin, şi-i predă islamicilor tătari “ai lui Şirăm-bei”, pe oştenii valahi-creştini ai lui Ştefan-vodă  - “care faptă necreştinească nimé nu o laudă” -  ci, chiar mai grav şi exasperant, fiind şi “străin” de Ţară şi Tradiţie, dispreţuieşte însuşi Logos-ul Neamului Românilor – “au ieşit (…) vărsătoriŭ de sînge la vîrstă bătrînéţelor ce era” ) – domnie care, la fel cu toate celelalte, cu mare voinţă de exorcizare temporală este în-scrisă în LITURGHIA CĂRŢII, de Miron Costin-Logofăt, Magul Logos-ului: “Zac. 12. A sosit la Sirétiŭ şi Gligoraşco-vodă cu toată oastea, ce n-avea cumŭ să treacă Sirétiul îndată, că era mare şi să vedea în céia parte şi pedestrimea, care dacă au audzit c-au fugit Ştefan-vodă, ei s-au apropiiat de Siret şi s-au închinat la Gligoraşco-vodă, pre carii apoi Ghica-vodă bătrînul pre toţi i-au dat în robia tătarălor a lui Şirăm-bei, care faptă necreştinească nimé nu o laudă. Şi mult au stătut fecioru-său, Gligoraşco-vodă, să nu să facă un lucru ca acéla, nişte oameni închinaţi fără război, creştini, ce n-au avut ce face. Şi dacă au venit în Iaşi Ghica-vodă, au mai omorît pre nişte vornicei a lui Ştefan-vodă, fără nice o vină, numai căci au fostŭ slugi.

Zac. 13. Şi cu aceste fapte au ieşit Ghica-vodă vărsătoriŭ de sînge la vîrstă bătrînéţelor ce era” – cf. p. 199.

…Cât pentru domnul “paralel” cu Ghica, din Ţara Muntenescă, Mihnea-vodă – Logofătul Exorcizării, Miron Costin, foloseşte, pentru prima oară în limba scrisă românescă, vorba de “tiran direptŭ FANTASTIC”: “Zac. 21. Mihnea-vodă domnul muntenescŭ, om fără de nice o frică spre Dumnedzău, fără nice un teméiŭ, tiran direptŭ fantastic, adecă buiguitoriŭ în gînduri, au pus gîndŭ să să hăinească pre turci” – cf. idem, p. 202. “FANTASTIC” însemnând că avea “visuri” anti-otomane, “să să hăinească pre turci”!!! Atât de nefiresc mai părea, până şi unui Mag Liturgic Valah, din veacul al XVII-lea,  Logos-ul ŞTEFANIC (din veacul care tocmai trecuse…!), de luptă contra turcilor…!!!

…Fireşte, nu putem uita nici prevederile TESTAMENTULUI ŞTEFANIC, în care, cu amărăciune subînţeleasă (după o viaţă de hărţuială continuă cu turcii!), dar şi cu mult realism echilibrat, ŞTEFAN CEL BUN ŞI SFÂNT socoteşte că, decât să te încrezi în cuvântul ţărilor creştine, mai curând te încrezi în cel al turcilor, puternici, dar şi înţelepţi (“socotindu din toţi mai putérnicu pre turcu şi mai înţeleptu”) : “Iară cându au fost aproape de sfârşitul său, chiemat-au vlădicii şi toţi sfétnicii săi, boierii cei mari şi alţi toţi câţi s-au prilejitu, arătându-le cum nu vor putea ţinea ţara, cum o au ţinut-o el, ci socotindu din toţi mai putérnicu pre turcu şi mai înţeleptu, au datu învăţătură să să închine turcilor”…

…Cu mare dreptate şi adevăr, acest om născut pentru zbucium şi neodihnă, pentru Duhul Neamului său Românesc – Miron Costin Logofătul – ÎNCEARCĂ SĂ STĂPÂNEASCĂ, PRIN MAGIA SCRISULUI, INFERNALIZAREA, PRIN DE-SEMANTIZARE, A FĂTUIRII/FIINŢĂRII POPORULUI SĂU (copleşiţi, însă, şi el, şi poporul său, de Păcatul Iluzionării prin Timp!) – Războinicul “ARISTON” Miron Costin  - glăsuieşte (vituperant, în esenţa discursului său!)  – dar, din păcate, nu din poziţia de STĂPÂN ASUPRA TIMPULUI DEMONIAC, ci ca ÎNFRÂNT ŞI SUPUS AL ILUZIEI DEMONULUI TEMPORAL:

...” Zac. 2. O! Muldovă, di ar hi domnii tăi, carii stăpînescŭ în tine, toţi înţelepţi, încă n-ai peri aşè lesne. Ce, domniile neştiutoare rîndul tău şi lacome sintŭ pricine perirei tale. Că nu caută să agonesască şie nume bun ceva la ţară, ce caută desfrînaţi numai în avuţie să strîngă, care apoi totuş să răsipéşte şi încă si cu primejdii caselor lor, că blăstămul săracilor, cum să dzice, nu cade pre copaci, cîtŭ de tărdzîu” – cf. idem, p. 59.

La fel, Înţeleaptă şi Conformă Nomos-ului/Logos-ului Neamului Românesc este şi  constatarea lui Miron Costin-Logofătul/Magicianul Scrisului (cel care crede neabătut în forţa Scrisului de a Îndrepta Cugetele şi Duhul spre Neamul Etern!)  - despre “MILA/vs/NEMILA DOMNEASCĂ” – adică, despre necesitatea creării stării de empathie, între Conducător şi cei conduşi – şi nefericirea/nenorocirea aduse de lipsa acestei empathii, care, înlocuită cu demonia ne-milei şi lăcomiei, poate duce la “răsipa ţărălor”: “Zac. 5. Milele domnilor pot aşedza ţărîle, nemila şi lăcomia fac răsipă ţărălor” – cf. p. 78.

Poţi să fii cât de “bun” în Făptuire, dar dacă nu există EMPATHIE şi CONSTANŢĂ ÎN FĂPTUIREA CEA BUNĂ – atunci PĂCATUL/ILUZIA TEMPORALĂ se impun: “Ce, binele pururea este gingaş şi pentru păcatele oamenilor, nu în multă vréme stătătoriŭ” – cf. p. 40.

Şi dacă Iluzia Temporală se impune, nici “domnia” nu este autentică DOMNIE, ci iluzie şi nestatornicie şi NE-VIAŢĂ AUTENTICĂ – prin care se care naşte exasperare şi şovăială, în percepţia Vieţii/Fiinţării şi Bunătăţii/Importanţei ei/Fiinţării: ” Încep. 1. Aceste trei domnii, a lui Alexandru-vodă, feciorul Radului-vodă, şi a lui Moysei-vodă, domniia întîiŭ, şi a lui Alexandru-vodă Iliiaşŭ, suptŭ un cap închidem, căci că toate aceste domnii şi scurte, cîte giumătate de an unile, altele peste un an oarece cu puţin trăitoare au fostŭ şi nice lucruri aşea însămnate în anii lor prilejite nu s-au tîmplatŭ” – cf. p. 80.

Şi constată cum, de la Ştefan cel BUN şi SFÂNT încoace, “ştefanii” sunt tot mai mici, vulgari /”groşi la hire” şi mai răi şi mai “prostateci” – “vărsările [lor] de sânge” nu mai au nimic mistic, nimic tragic sau martiric, precum la Muşatini – ci sunt simple simptome ale transformării Moldovei într-un abator al Haosului şi al Desemantizării, Prefacerii  în Pulbere a Viziunii Logos-ului de Neam.

…A fost, spre exemplu, la A-CRONIDUL Grigore Ureche, cel ce şi-a “legitimat” domnia prin căsătoria cu o Muşatină  (Ruxanda, fiica lui Petru Rareş) şi despre care Grigore Ureche scrisese ca despre o excepţie, numai bună de “nacazanie na silnim” (“certare celor puternici”) – Alexandru Lăpuşneanul… – …dar acesta îşi  găseşte, parcă simetric “în oglindă [56] , în scrierea A-CRONIDĂ a lui Miron Costin, “sosia non-spirituală/ANTI-SPIRITUALĂ -  ŞTEFAN TOMŞA:

Zac. 16. Domnŭ Ştefanŭ-vodă Tomşea, mare vărsătoriŭ de singe, gros la hire şi prostatec, cîtŭ îi părea că ieste aşea bine, cum domniia întîi. Iară la a doa domniia, cu multŭ schimbatŭ într-altŭ chipŭ, după patime ce-i venise şi lui la capŭ. Şi el au făcut şi biserica domnească pe poarta curţii  şi cu domniie fericită ţărîi. In locul lui au stătut domnŭ în ţară Radul-vodă cel Mare cu a doa domniie” – cf. idem, p. 76. Demonismul Pseudo-Stăpânului de Popor, Ştefan Tomşa (aşa de mult lăudat de “democratul comunist” Mihail Sadoveanu, în romanul Neamul Şoimăreştilor…!), se vede şi mai clar, în sadismul său -  prin care sadism înlocuieşte, întru ANTI-LOGOS şi ANTI-NOMOSLOGOS-UL şi NOMOS-UL NEAMULUI ROMÂNESC, CEL ÎNTRU BINE ŞI MILĂ CREŞTINĂ CUMPĂNIT DE ÎNSUŞI DUMNEZEU, PE ACESTE PĂMÂNTURI: “Zac. 9. Pentru unŭ diiac care era foarte de treabă de scrisoare, s-au rugatŭ boierii să-l ierte, că ieste cărturariŭ bun. Au răspunsŭ: „Ha, ha, ha. Mai cărturarŭ decît dracul nu este altul.” Şi totuş l-au omorît şi pre acela” – p. 54; “Zac. 11. Domniia lui Ştefan-vodă Tomşea, cum s-au început în vărseri de sînge, tot aşè au trăit. Avè un ţigan calò, ce să dzice pierdzătoriŭ de oa-meni, ţigan gros şi mare de trup. Acela striga de multe ori înaintea lui, arătîndŭ pre boieri: „S-au îngrăşatŭ, doamne, berbecii, buni sintŭ de giunghiat”. Ştefan-vodă rîdè la ceste cuvinte şi dăruia bani ţiganului” – cf. p. 54; sau: “Zac. 18. Pre cîţişi aducea prinşi, pre toţi îi omorîia, cu mustrarea ce avea elŭ obiciaiŭ: „Să nu te ierte Dumnedzău, cu cel cap mare al tău”. Tuturora această mustrare făcè” – cf. p. 56.

…Rare au mai rămas gesturile de demnitate şi de înţelegere a statutului de Domn-Călăuză-Păstorul cel Bun al Poporului său – precum cel al Radului-Vodă, din prima sa domnie (“Radu-vodă zis cel Mare”, de după a doua domnie a lui Ştefan Tomşa): “Zac. 3. Fost-au acestŭ domnŭ, Radul-vodă, deplin la toate şi întreg la hire. Cuvîntul ce-I grăiia ca o pravilă era tuturora, giudeţele cu mare dreptate şi socoteală, fără făţărie, cu cinste, iară nemăruia cu voie veghiată” – cf. p.  37 – cel care ştie ce înseamnă ierarhie spirituală şi nu boiereşte slugi! Radu-vodă, “răsbolit de ochi”, are conştienţa, responsabilitatea şi demnitatea de a se automazili: “Radul-vodă spre aceste al treilea anŭ domnii sale céle dintîiu, s-au războlit de ochi şi poate hi, vădzîndŭ că nu va putea trece, să nu să îngroaşe între turci şi între léşi lucruri de sfadă, singur s-au poftitŭ la împărăţiie să-I vie maziliia să poată a merge la Ţarigradŭ pentru leacul ochilor” – cf. p. 20.

...În rest, o „şerpărie” evenimenţială (complet pulverizată/vidată semantic!), greu de imaginat, a intrigilor Înaltelor Curţi vecine, cu urmarea în zvârcolirile coşmareşti,  în Spaţiul Conformativ al Duhului Românesc – de oşti leşeşti, nemţeşti, turceşti, tătărăşti, căzăceşti etc. etc. etc.

...Ca nişte umbre zbătute, cumplit, peste Sfinţenia Greu-Aşteptătoare a Pământului şi Logos-ului Neamului Românesc – zvârcoliri fără niciun cap şi nicio coadă, nici pentru vreun neam amestecat, nefiind ceva important spre folos, ci mai mult spre moarte şi pierzanie şi jale... (...vedem şi asasinarea lui Gaşpar-vodă, şi trădarea din partea „hinului  lui Bucioc-vornicul, care a fost tras în ţeapă de turci: „Iară bietul Bucioc-vornicul, în branişte amu, au năzuitŭ la un hin al său, anume Toader brăniştériul, unde-ş lăcuia acel Toader, singur nemerit din răssipă, fără slugi pe lîngă sine, precum vrémea acéia în răssipă oştii aşea aduce. Şi cu multă rugămente şi giuruită cătră hinul său s-au oploşit în vicleană făgăduinţa lui. Apoi, a doa dzi, l-au legatŭ hinul, şi legat l-au dus la Schinder-paşea. (O! Să nu-l ierte Dumnedzău hin ca acela!) Şi dacă l-au dus la Schinder-paşea, au pus îndată de l-au înţăpatŭ pre Bucioc, săracul, acela carile pururea sfătuiè pre Gaşpar-vodă spre bine, şi de mare nevoie i-au căutatŭ a pristăni la sfatul lui Gaşpar-vodă– p.  187 - ...şi vedem şi „răsipa leşilor”...îl vedem până şi pe Schender-paşa asasinat, de „ai săi”...:” Dzicŭ să fie murit otrăvit de veziriul ce era atuncea la împărăţiie, temîndu-şi veziriia de dînsulŭ”!!! – p. 26 - …numai “pântecele ambulante/nesătule” ale tătarilor se aleg cu pradă, multă, dar jalnică, prin materialitatea ei sângeroasă şi josnică…)  - prefăcând pământul Moldovei, la 1621, într-o zonă  a nebuniei, a înstrăinării şi a întristării – chiar a trădării şi uciderii de domn („Scîrnavă şi groadznică fapta şi neaudzită în toate ţări creştine” –zice Miron Costin, în Nădejdea Re-instaurării Stării Liturgice, în Ţara şi în Neamul său… - …deşi ştia bine că la fel scrisese şi despre alte asasinate similare, de domni/crai…!) , fără niciun folos ori sens, pentru că Gaşpar-vodă, deşi italian, era bun ştiutor de sârbeşte şi înţelept la vorbire (...dar, cârteşte Bunul Paznic al NOMOS-ului Românesc, Miron Costin-MAGUL SCRISULUI, care crede, cu disperare, în Şansa Exorcizării/Soteriologiei Neamului său, prin Scris şi prin LEGE/NOMOS, sinergic!: „Acestŭ domnŭ, Gaşpar-vodă, niceodată post n-au avut, ce pre ascunsă în tote posturile mîncă carne”- cf. p. 67) – …dar, fireşte, pentru demonstrarea faptului, în atemporalitate/A-CRONISM, că Logos-ul/Nomos-ul (“lége direaptă”) se împlinesc (chiar dacă nu curând!), de către/printr-un alt domn, Alexandru-vodă… - că LEGEA nu “a murit”, pentru că LEGEA/NOMOS/LOGOS de la Dumnezeu este (“Nu-i nice o putere, fără de la Dumnedzău dată”), deci este veşnică şi de neştirbit, decât prin necredinţa şi păcatul omului – or, Miron Costin nu vrea să-şi ia păcate mai multe decât are, deja – căci el are Misiune Specială, a Pazei Nomos-ului şi Logos-ului Neamului Românesc, pe deasupra de Timp/Istorie (mereu, situându-se sub flamura şi blazonul şi deviza conţinute în FORMULA LITURGICĂ A SCRISULUI EXORCIZATOR, prin responsabilizare/conştientizare MISIONARĂ (“Eu voi da samă de ale mele, câte scriu”!):

Zac. 12. Oaste Jolcovschii hatmanul avé 1.600 de husari tot înheraţi, 4.000 de călări deosebi de husari, ce le dzic steaguri îndzăoate, 200 de raitari némţi călări, 400 de cazaci lisovţi, 2.000 de pedestri némţi. Această oaste era lefecii; era şi a domnilor deosebi vro 2.000 de oameni şi de acéia cîţva carii mărgŭ de bunăvoie, în dobîndă, carii apoi au mîn-catŭ capul lui Jolcovschii. Venisă şi un copil den casa craiului, de la crai, numai să între Jolcovschii cu oşti în Moldova într-agiutoriŭ lui Gaşpar-vodă. Al doilea hatman, cum dzicŭ la dînşii, de cîmpŭ, era pre acéia vréme Coneţpolschii.

Zac. 13. Dac-au trecut Jolcovschii hatmanul cu oştile leşăşti Nistrul la Hotinŭ, au făcutŭ léşii sfatŭ şi sfătuiia Coneţpolschii să aştepte oştile acolea la Hotin pre Schinder-paşea, să nu să depărtédză aşea în cîmpi, împrotiva mulţimei de oşti tătărăşti şi turceşti şi el să meargă pe Nistru de pe céia parte, să strîngă cazaci de pen pălănci, să lovască în urma oştilor pe la Tighinea. Ce acesta sfat n-au priimitŭ Jolcovschii hatmanul, ce să hie dzis, mai bine să vadză veştile cum sintŭ, decît să le audze de la alţii.

Zac. 14. În 23 dzile a lui avgustŭ au venit şi Gaşpar-vodă în tabăra leşască, sprintin, numai cu 600 de oameni, la adunarea cu Jolcovschii şi după sfatŭ ce au avut cu capetele leşăşti, au purces cu toată oastea leşască pe Prut în gios, de la Hotin la Ţuţora şi acolo la Ţuţora au pus tabăra léşii. Scrie Léto-pisăţul leşăscŭ că au avut şi Gaşpar-vodă 12.000 de oaste de ţară. Sosit-au Jolcovschii la Ţuţora, septemvrie 2.

Zac. 15. Nu ştié Jolcovschii de Schinder-paşea, la ce loc este şi cu cîtă samă de oaste, lăsîndu-se de toate în nedejdea lui Gaşpar-vodă. Ce, Gaşpar-vodă, deşi Ştiia din iscoadele sale de mulţimea oştilor turceşti, iară nu spunea toate léşilor, să nu le strice inimile.

Zac. 16. La 7 dzile a lui septemvrie, în 5 dzile după sosirea léşilor la Ţuţora, au sosit şi străjile tătărăşti, deodată cu 300 oameni, cu carii hărăţindu-să cazacii, ce le dzice lisovţii pre acéle vrémi, i-au înfrîntŭ lisovţii pre tătari, iară vii n-au putut prinde nice pre unul. Numai capete cîteva de tătari au adus la Jolcovschii, ce n-au putut şti nice atunce léşii de puterea lui Schinder-paşea. Iară tătarîi prindea în toate dzile de la léşi limbă, din holota lor ce îmbla pentru hrana, şi Ştiia Schinder-paşea de toate de la léşi şi cum este oastea leşască puţină.

Zac. 17. În 8 dzile a lui septemvrie, întîiŭ Can-temir-beiŭ, apoi şi singur Schinder-paşea, au sosit la Ţuţora şi ş-au întinsŭ corturile Schinder-paşea direptŭ deasupra taberii leşăşti, mai din gios. Léşii era în şanţuri, céle încă de Zamoyschii făcute. N-au vrut să scoată oastea Jolcovschii într-acéia dzi, mai multŭ de nişte steaguri sprintene cu lisovţii amestecate, mai multŭ doară ari putea prinde vreo limbă, să ştie de oaste, atîta este cît sosisă, au mai este pre urmă. Ce toată dzua hărăţindu-să cu turcii şi cu tătarîi, ieşindŭ şi de ai noştri muldoveni la harţŭ şi nice atuncea au putut lua limbă, că mai multŭ de un stegarŭ turcŭ n-au prinsŭ şi pănă a-l aduce la Jolcovschii, au muritŭ de rane.

Zac. 18. Atîta oaste de toată, cîtă sosisă descălecată, socotindŭ Jolcovschii şi neştiindŭ că în ceiaş noapte au sositŭ şi oardele a hanului, cu galga-sol-tanŭ, fratele hanului, că hanul sîngur rămăsesă în Bugeagŭ, iară ostile toate le pornisă cu galga-sol-tanŭ, a doa dzi dez-dimeneaţă, au scos Jolcovschii toată oastea leşască, pre pilda lui Zamoyschii, cîndŭ cu Cazi Cherei-soltan, şi-au tocmit oastea, cît agiungea glonţul puşcei, făcîndŭ şi doao băşti de pămîntŭ, una la un cornŭ de oaste, alta la altŭ cornŭ, cîte cu patru pusei şi cîte 300 de pedestraşi cu focŭ. Iară Schinder-paşea tocmisă oastea sa turcească şi pre unguri şi pre munteni la aripa din gios, iar aripa din sus au dat-o lui Cantemir cu oardele lui, iară celelalte oarde ce era cu galga-soltanŭ nu s-au ară-tatŭ de după dealŭ, pănă nu s-au început războiul. Zac. 19. Dacă s-au apropiiat oştile de sine, au datŭ léşii întîi şi cu muldovenii războiŭ şi în loc împengîndŭ pre ordele lui Cantemir şi turcii înce-pusă a să da înapoi. Ieşiţi léşii la cîmpŭ mai multŭ decît le era porunca cu şireagul cél din frunte, au izbucnitŭ şi ordele cu galga-soltanŭ şi au dat cu toate oştile năvală la rîndul cel din frunte leşăscŭ şi l-au înfrîntŭ. Ai noştri, moldovenii, pre obiceai, îndată au plecatŭ fuga şi holota léşilor, ce era în goană, aşijderè. Iară tătarîi, neîncăpîndŭ toţi în frunte, au lovitŭ si din dos pe léşi. Şi aşea cu mare vărsare de sînge, au înfrîntŭ rîndul cel dentîi, păn au agiunsŭ la al doilea rîndŭ, ce era tocmai iară frunte, unde era şi hatmanii singuri. Şi era toate şi acéle rînduri mai încungiurate de tătari, de cătră tabăra lor. Ce au mărsŭ tot buluc léşii, apărîndu-să de tătari, pănă supt şanţuri.

Zac. 20. Schinder-paşea tot cu acéia năvală au lovit başta cea din gios şi fără zăbavă au întratŭ ienicerii în baştă. Sărit-au léşii, amu de lîngă şanţuri, şi au apucatŭ de au scos o samă de pedestraşi ce era în baştă, iară mai mulţi au perit şi patru pusei au luat turcii. După acéia au stătut oastea în tocmală neclătită, numai cît să apară léşii de năvala tătarîlor şi başta cea din sus au rămas întreagă.

Zac. 21. Aproape de apusul soarelui, Schinderŭ-paşea au descălecatŭ oastea toată la odihnă, iară léşii au cădzutŭ la mare spaimă şi turburare, şi lăsindŭ şi ei străji, iară oastea céialaltă au intratŭ în şanţuri, pe la otace. Şi îndată au mărsŭ toate capetele la cortul lui Jolcovschii, la sfat, mîhniţi toţi, vădzin-du-să închişi de atîtea mulţime de oşti, depărtaţi de ţară şi cetăţile sale, fără nice o nedejde de agiutoriŭ. Ţinea hatmanii amîndoi inime tari, răspun-dzîndŭ tuturora, cum a doa dzi vor să-şi tocmească lucrul cu războiŭ şi apoi, dacă n-or putea a înfrînge puterea nepriiatinilor, să lége tabăra şi să margă cu tabără legată spre ţara lor, spre Nistru. Au pătrunsŭ tuturora inimile acestŭ sfatŭ, dacă au au-dzitŭ cu tabăra legată marşul, fiindŭ amu den loc închişi de păşunea de cai şi de hrană de oameni. Şi după acéia s-au răşchirat sfatul îndată. Unŭ domnŭ anume Strus şi Calinovschii staroste de Cameniţă şi Samoil Coreţchi s-au gătitŭ de fugă noaptea cu oamenii săi şi au purces năzuindŭ îndată să treacă Prutul noaptea şi acolea, la trecătoarea Prutului, dîndŭ în Prut ca oile spăimaţi, s-au înecatŭ Calinovschii starostele de Cameniţă şi mulţi din léşi. Unii, rătăcindŭ noaptea, au cădzutŭ a doa dzi în mînule tătarîlor, pe alţii i-au dus cursul apei, de i-au abătutŭ iar înapoi la mal, de li-au căutatŭ a întră iară în tabără. Iară Hmeleţchii şi Cazanovschii, capetele cazacilor, au lovitŭ întîi alăturea cu Prutul, apoi au luat cîmpii şi au mersŭ, fără nici o dodeială [57] , întregi. Ceielaltă oaste de lefecii să turbu-rasă cu toţii şi ei de fugă, scornindu-să cuvîntŭ pen tabără c-au fugit hatmanii, cît şi céia ce era la straje, părăsise străjile. Ce înţelegîndŭ Jolcovschii spaimă ca acéia oştii, au îmbiat pe la otace cu făclii de vîntŭ, arătîndu-se oştenilor, cum este de faţă şi are grije de oaste şi au mai întăritŭ şi străjile. Şi aşea de-biia au aşedzat oastea de spaimă. Şi în céiaşi noapte au scris şi cărţi, dîndŭ ştire la craiul, cu pîră pe acéia ce au fugit din tabără. (…)Zac. 32. Schinder-paşea după aceasta izbîndă, capetele leşăşti ce au fostu şi pre Coneţpolschii, i-au trimis la împărăţiie, iară singur s-au întorsŭ la Cetatea Albă şi acolea peste puţine dzile ş-au fîrşitŭ viiaţa. Dzicŭ să fie murit otrăvit de veziriul ce era atuncea la împărăţiie, temîndu-şi veziriia de dîn-sulŭ. Iară tătarîi au lovitŭ toată Podoliia şi Rusiia, fără nice o sminteală de nimé, cu plianŭ multŭ s-au întorsŭ în părţile sale. Fost-au acéia răssipă a oştilor leşăşti şi perirea lui Gaşpar-vodă, v leato 7129 <l621>.(…)

Zac. 22. Gaşparŭ-vodă vădzîndŭ mare turburare şi fugă în oastea leşască, părăsit şi de oştenii săi, au purcesŭ şi elŭ noaptea şi au trecutŭ Prutul bine. Numai, amu la branişte fiindŭ cu puţinei de ai săi şi den boieri, Şepteliciŭ hatmanul şi Goia postelnicul, pe lîngă dînsul, l-au omorît ceia ce era cu dînsul” – cf. 22-24.Scîrnavă şi groadznică fapta şi neaudzită în toate ţări creştine. Domnul, ori bun, ori rău, la toate primejdiile feritŭ trebuieşte, că oricum este, de la Dumnedzău este. Precum dzice svinta Scriptura: „Нъ ест ин едина класт тъкомошт бога”, adecă: „Nu-i nice o putere, fără de la Dumnedzău dată” – cf. p. 24.

…Şi noroc cu Alexandru-vodă (“feciorul lui Iliiaş-vodă”, care va urma la tronul Moldovei, nu părăseşte, cu totul, Legea-Logos-Nomos (ba chiar aplicarea este foarte severă, exemplară pentru trădători şi ucigaşii “din plăcere şi mare ticăloşie”) – dar şi el, Alexandru-vodă, aplică abuziv Nomos-ul (“peste pravilă”…” că pre legea direaptă nice fecior pentru fapta tătîne-său, nice părintele pentru fapta fecioru-I de vîrstă nu-I platnicŭ”), după ureche şi după lăcomie, în ce-i priveşte pe urmaşii ucigaşilor de domn-regicizilor: “Zac. 3. La începutul domniei sale, oblicindŭ de moartea lui Gaşpar-vodă că au fostŭ pricina Şeptelici hatmanul şi Goia postelnicul, i-au omorîtŭ şi trupurile lor le-au aruncat în ieşitoare, precum s-au pomenit mai sus. Şi cu lége direaptă le-au făcut acéie pedeapsă, numai munca ce au făcut făméilor lor şi îmmei a lui Şeptelici pentru avuţiie, au fostŭ peste pravilă, că pre legea direaptă nice fecior pentru fapta tătîne-său, nice părintele pentru fapta fecioru-i de vîrstă nu-i platnicŭ” – cf. p. 27.

…”Pravila Cea Bună” era/este/va fi, de-a pururea, numai la ADEVĂRAŢII CONDUCĂTORI, la “VOIEVOZII METAFIZICI/LEGIONARI” (cum îi numeşte Mircea Eliade!), cei care urmează LOGOS-UL ŞTEFANIC AL NEAMULUI ROMÂNESC!!!

…Concluzia asupra Metafizicii Conducerii de Popor spre Neam o va trage, definitiv şi irevocabil, abia Corneliu Zelea Codreanu, în veacul al XX-lea, pe la 1936, analizând, cu maximă responsabilitate şi sfânt vizionarism, Problema Conducerii de Popor spre Neam şi pe aceea a Conducătorului de Popor spre Neam -  din punctual de vedere al realizării mistice a stării de “ecumenicitate naţională [58] : ““Un  popor în întregimea lui ajunge la conştiinţa de sine, la conştiinţa rostului său şi a destinului său în lume.”

   “(...) În acest caz, şeful (Conducătorul) nu mai este  un “stăpân”, un “dictator”, care face “ce vrea”, care conduce după”bunul plac”.

   El este expresia acestei STĂRI DE SPIRIT NEVĂZUTE (s.CZC).

   (...)El nu mai face <<ce vrea>>. El face <<ce trebuie>>. Şi este condus: nu de interesele individuale, nici de cele colective, ci de interesele NAŢIUNII ETERNE (s.CZC), la a cărei conştiinţă au ajuns popoarele.”

 

(PL [59] , p. 333) ”Când însă o naţiune, în entuziasm indescriptibil şi în majoritate de 98 %, naţiune de 60 de milioane sau de 40 de milioane de suflete, aprobă, aplaudă în delir măsurile şefului, însemnează că între voinţa şefului şi voinţa poporului este un desăvârşit acord (n.n.: aceasta este ECUMENICITATEA, starea de armonizare a spiritului uman, care intuieşte UNITATEA şi UNICITATEA DIVINĂ). Mai mult, ele se suprapun aşa de perfect, încât nici nu mai există două. Există una singură: a naţiunii, a cărei expresie (s.n.) este şeful (n.n.: şeful încetează să mai fie o persoană , o entitate fizică  -  şi începe să fie o entitate metafizică orientatoare, călăuzitoare a destinului Neamului/Neamurilor).

  

Între voinţa naţiunii şi voinţa şefului nu există decât un singur raport: RAPORTUL DE EXPRIMARE (s. CZC).

 

Adică  -  el, CONDUCĂTORUL/CĂLĂUZĂ, este LOGOS-UL, e Vocea Spirituală şi Organizatoare  a Corpului Spiritual al Neamului. Neamul, prin expresia lui terestră, numită „popor” -  are PRESIMŢIRI, INTUIŢII  -  dar are şi inerţie-pasivitate. Neamul, cu expresia terestră „popor” -  proiectează, dar nu are forţă demiurgică-cinetică prin sine  -  are doar forţa potenţialităţii, pe care conducătorul o trezeşte spre dinamism. Şeful-conducătorul are revelaţii, are energie cinetică  -  dar, în primul rând, are forţă catalizatoare şi revelatoare-stimulatoare: ACŢIUNEA SPIRITUALĂ A CONDUCĂTORULUI SE ALIMENTEAZĂ DIN REACTIVITATEA ŞI DIN PROIECTIVITATEA NEAMULUI   -  construcţia vizibilă a Conducătorului modelează şi înalţă pe verticală, de fapt, temeliile metafizice ale substanţei spirituale a Neamului: oamenii îşi oferă substanţa şi năzuinţele, ca materie brută, cu vagi, imprecise şi indecise vibraţii ale Logos-ului: Conducătorul preia vibraţiile şi le stabilizează în trasee demiurgice-destin al Logos-ului de Neam!

***

 

4-MENŢINEREA STĂRII DE REACŢIONARISM

 

...MUŞATINII, în Moldova, ca şi BASARABII, în Ţara Românească – adică, Oameni-Dumnezei, cu Sfinţenia Făpturii şi a Făptuirii închinate Ctitoriei Duhului Valah – se stinseseră.

Deci, este greu a mai pretinde, în Lumea Valahă a acestor vremuri dedate ORBIRII VOLUNTARE, faţă de / în raport cu  Centrul SACRAL (MUŞATIN [60] ori BASARAB [61] !),  Reacţiunea ca Act Liturgic, prin care să se împiedice Proliferarea Iluziei Temporale! Dimpotrivă, tocmai prin diminuarea drastică a percepţiei de Încărcătură Semantică Sacră, se produc tot mai violente gesturi de afirmare a Iluziei Letale a Timpului...! – ...de degenerare a Semanticii Limpezi a Neamului Românesc Celui Etern!

 

Reacţiunea este, la cei ORBI CU VOIA LOR,  faptă/făptuire, ca un soi de „mişcare browniană” – dar nu şi CUNOAŞTERE/RE-CUNOAŞTERE, nu şi Semantică Dinamică/Hieratică SACRĂ!

 

...În Cartea Liturgică a lui Miron Costin-LOGOFĂTUL/PAZNICUL LOGOS-ului/NOMOS-ului avem de-a face cu percepţia unei grave Des-Centrări a NOMOS-ului/LOGOS-ului VALAHIC: nu mai este transparent, cu atât mai puţin evident, CENTRUL COSMICO-DIVIN: CENTRUL ŞTEFANIC, adică CENTRUL DE RE-ACŢIUNE VITALISTĂ A NEAMULUI ROMÂNILOR.

 

...De aceea, nu ni se pare nesăbuit să afirmăm că deplasarea/descentrarea se face, în primul rând, la nivelul Semanticii Făptuirii, iar nu la nivelul Formei Făptuirii. Cu alte cuvinte, se păstrează, în continuare, ba chiar amplificat,  Nivelul „Anecdotic”, al „Spunerii” şi „Facerii” – dar, de fiecare dată, Spunerea şi Facerea sunt ale unor Pseudo-Conducători: în spatele presupusei lor „puteri”, prin care ar trebui să dea Făptuirii lor o Semantică Valahă – se află, în majoritatea cazurilor -  Semantica „străină”. Ca urmare, chiar dacă „domnii” sunt, încă, în majoritate, români ca obârşie (cu destule şi din ce în ce mai multe excepţii, însă!)  - Făptuirea lor este „umplută” semantic de Voinţe Semantice „străine” de Duhul Valah, de Firescul Fiinţării Valahe: nu doar intervenţiile Porţii Otomane descentrează Semantica Activităţii şi Re-Activităţii „Domnilor” Valahi (în definitiv, regimul semantic al Făptuirii şi Fiinţării în Zona Semanticii Imperiului Otoman fusese stabilit ca mult mai Firesc-CENTRAL, conform cu Logos-ul Valah, de însuşi Testamentul ŞTEFANIC: „ci socotindu din toţi mai putérnicu pre turcu şi mai înţeleptu, au datu învăţătură să să închine turcilor”) -  ci, din ce în ce mai agresiv, deci, producând efecte din ce în ce mai Haotice, Disolutiv-Semantice, se produc intruziuni şi presiuni semantice din partea unor arii semantice despre care, tocmai Centrul Semantic ŞTEFANIC socotise că se află în violentă şi de neîmpăcată disjuncţie cu Logos-ul Valah: leşii, cazacii, ungurii, tătarii etc.

 

„Craii” polonezi, austrieci, unguri etc. se simt „obligaţi”, de „nestatornicia” Ţărilor române şi de bicisnicia şi „pasagerul” pseudo-voievozilor români, să se „amestece” în Spaţiul Geografic şi de Duh al Valahilor – să participe la Orbirea faţă de SACRALITATEA FIINŢĂRII/FĂPTUIRII,  a valahilor  - şi la Haosul Spaţio-Formal, născător de Temporalitate Iluzorie, dar extrem de agresivă, al Istoriei Letale a Ţărilor Valahe!

...Deci, după opinia noastră, Nivelul de Reactivitate al Spaţiului Umano-Divin Valah nu se mai regăseşte decât în proporţii scăzute, la nivelul Făptuirii şi, deci, al Fiinţării. Nu mai întâlnim vocea Ţăranului, nici a Pescarului Mistic, nici măcar a Ostaşilor/Războinicilor Valahi/ARISTONILOR – ci, din ce în ce mai des, a mercenarilor: „nemţi”, „lefecii”, „dărăbani [62] , „săimeni/siimeni [63] . Aceştia capătă chiar trufia statutului lor şi a unei închipuite independenţe faţă de Domnitor, încât înregistrăm răscoala „săimenilor”, care-l ridicaseră „domnişor” (precum ienicerii, la Ţarigrad, pe unii sultani!), pe „acel domnişor” – „Hrizica-vodă  - rămaşi în urma lui „Racoţii Gheorghii, cneadzul de Ardeal”, în Muntenia, spre „cercare  - adică, să se vadă cum se vor comporta, după ce mercenarii răsculaţi pierduseră războiul cu cei trei domnitori aliaţi: „Racoţii Gheorghii, cneadzul de Ardeal”, Ştefan-vodă, domnul Moldovei  şi Constantin-vodă, domn peste Ţara Românească) . Refugiaţi, la întâmplare, precum turmele – unii trec Dunărea, alţii vin în Muntenia, unde era domn Constantin-vodă (unul dintre cei trei domni, contra căruia combătuseră rebelii!) – au fost măcelăriţi, prin tragere în ţeapă, după păcatele lor cele vechi, dar şi prin delaţiune: „Iară Racoţii s-au întorsŭ la Ardeal şi Ştefan-vodă în ţară, iară Constantin-vodă la Bucureşti. Şi atuncea să vedzi de sîrg şi plata săiménilor s-a dărăbanţilor în toată Ţara Muntenească de Constantin-vodă.

Zac. 28. Cîţi săiméni au rămas de la războiul cu Racoţii la Telejina şi capetele lor n-au răbdat mulţi în Ţara Muntenească să rămîie, ce unii au trecut Dunărea, iară alţii, cîţi au rămas, n-au hălăduit de moarte, nice unul. Şi nu pănă la o vréme i-au cercat Constantin-vodă, ce vro doi ani. Undeşi să obliciia săiman sau dărăbanţŭ, îndată îl înţepa. Plin cîmpul şi pre lîngă Bucureşti şi pe lîngă alte oraşe de trupurile lor înţăpate. Şi cum aducea cineva la divan ori fără divanŭ si striga: „Doamne, ia, şi iesta au fostŭ săiman!” în locŭ-l înţepa şi cine-l aducea lua plaşcă, cum dzic muntenii. Pănă într-atîta să suise certarea lor, cît den pizmă unul pre altul giura c-au fostŭ dărăbanţŭ şi înloc pieriia. Să făcea unora şi năpăşti den pizmă, care den oameni nu lipseşte în lume nici dănăoară. Ce giura pentru dînsul alţi oameni şi hălăduiia sau de striga: „N-am fostŭ, n-am fostŭ dărăbanţŭ”, giura céia ce-i prindea, c-au fost şi înloc îl înţepa” – cf. p. 185.

…Există şi cazuri de non-reactivitate (reactanţă “de oaie”!), de paralizie a spiritului vital-reactant al omului, în faţa hiperbolizatei puteri ANTI-LOGOS VALAH/ANTI-NOMOS CREŞTIN, puterea turcească (hiperbolizare mental-simbolică, produsă tocmai din pricina “slăbirii” ţării şi a personalităţii reactante şi afirmatoare a pseudo-domnitorilor/Călăuze de Duh ale  poporului spre Neam!) – este chiar cazul lui Costin-postelnicul (n.n.: posibil să fie ilustrată, prin Costin-postelnicul, atitudinea jertfelnică, a Mielului Hristic, LOGOS al DREPTĂŢII/ÎNDREPTĂRII AXEI LUMII, prin AUTO-JERTFIRE!!!) : “Zac. 15. La slobodzitul lui Costin postelnicul din chisoare, au întrebatŭ ceauşii, cu pază 1-or slobodzi, au fără pază? Au dzis chihaia veziriului: „Unde să fugă, săracul?” Ce, de atuncea ceialalţi boieri, ce mai era închişi şi cei ascunşi au apucatŭ mai la sufletŭ cu nădejde de viaţă, dacă au vădzut pre Costin că l-au lăsatŭ fără pază, să astruce oasele. Apoi, a doa dzi, dacă au vădzutŭ chihaia veziriului pre Costin postelnicul că au venitŭ dez-dimeneaţă iară înaintea lui, au dzis: „Săracul, el au venit ca o oaie singur iară la închisoare. Pasă la céielalţi, vei ieşi şi tu şi ei în puţină vréme.” Închişi den boieri era Ghenghea logofătul, Başotă hatmanul, Cehan vornicul, Roşea visternicul, Costin postelnicul” – cf. idem, cap. 14, p. 92.

…Rar îşi poate apropria vreun Domn – vizionarismul şi vitejia, în vreo Făptuire/Fiinţare, ca zbatere pentru eliberare din Temniţa Timpului – Miron Costin este suficient de onest, pentru a-l numi, fie şi “în al doilea rând”, printre aceştia, pe munteanul Matei Basarab: “Zac. 41. Aicea caotă aceasta izbîndă den ce şi cum s-au prilejitŭ lui Matei-vodă şi ca acéia izbîndă, CARE NU SĂ VA HI PRILEJIT ALTA CA ACÉIA ÎN TOATĂ VIAŢA LUI, CÎTE AU AVUT DEN RĂZBOAIE ÎN DZILELE SALE. Că cine ari putea să creadză în socoteală, să să înfrîngă oastea căzăcească cu tabără, de oaste cum ieste oastea muntenească? Nu să defăima, ce, ori pedestraşul, ori călăreţul vei socoti, nu vei afla să hie de potrivă sinetaşului căzăcescŭ. Ce vei dzice: „Fost-au acolea sirbi, unguri, léşi, nu numai munteni”. Aşea ieste, léşi au fostŭ putini. Ce ari hi făcut ei numai, de ar fi fostŭ tocmală în oastea căzăcească pre obiceiul lor ? Iară pre unguri şi pre sirbi nu-i aleg den munteni, nici sîntu siiménii, sîrbii sau ungurii atocma [64] cu focul cazacilor, cum nice darabantul muntenéscŭ. Eu, ce ieste partea mea, toată izbîndă aceasta a lui Matei-vodă de la Hinta (alegîndŭ deosebi voia şi orînduiala lui Dumnedzău, numai pre socoteala omenească grăindŭ) ieste den nebuniia lui Timuş întîiŭ şi DEN BĂRBĂŢIIA ŞI A LUI MATEI-VODĂ AL DOILEA” – cf. p. 155.

…În această situaţie de ocultare voită, de orbire voluntară a “reactanţilor” (pseudo-domnitori, de fapt, nici măcar ARISTONI Autentici! CEI MAI BUNI!!!) – doar ARISTONUL Autentic, Scriitorul/ARISTON, Miron Costin -  are un nivel de reactivitate aproape echivalent cu cel al Semanticii Fiinţării/Făptuirii, ca Spaţii SACRAL-TRANSCENSE: “(…) că létopiseţile nu sintŭ numai să le citească omul, să ştie ce au fostŭ în vrémi trecute, ce mai multŭ să hie de învăţătură, ce ieste bine şi ce ieste rău şi de ce-i să să ferească şi ce va urma hie cine: domnul den faptele domnilor, care cum au fostŭ si cu ce veste şi pomană, să ia urmă de viiaţa, boierii urmîndŭ pre boierii cei cinsteşi şi înţălepţi, slujitoriul a slujitoriŭ, că cineşi după breasla sa, cine urmadză pre cel cinsteş, cinstit, cine urmadză pre cél rău, rău ieste şi rău să va săvîrşi” – cf. idem, p. 200.

A SCRIE ÎMPOTRIVA “ROŢII (ISTORIEI) LUMII -  chiar dacă, în tabloul demonismului istoric, pare ceva desuet, idealist şi incongruent! – este, de fapt, singura soluţie pentru a exorciza Neamul Românesc şi de un Gaşpar, “omŭ neştiutoriŭ rîndul şi a obiceaiurilor ţărîi, fără limbă de ţară, care lucru mai greu nu poate hi, cîndŭ nu ştie domnul limba ţărîi unde stăpîneşte “, şi de un “Radul-vodă (…)omŭ boleac”, şi pe “Ghica-vodă vărsătoriŭ de sînge la vîrstă bătrînéţelor ce era”, şi de “Ştefanŭ-vodă Tomşea, mare vărsătoriŭ de singe, gros la hire şi prostatec”…! - …ba chiar şi de cei doi Pseudo-Centri ai Semanticii Cosmico-Valahe: greco-albanezul Vasilie-vodă (mituitor de turci: “Avea Vasilie-vodă pozvolenie de la turci, ce era acéia voie din bani, nu din inima turcilor”… -  care numai de “zarve” fratricide se ţinea, cu bunul şi viteazul patriot valah, Matei Basarab… - …el fiind imoral/iresponsabil de SACRALITATEA MISIUNII DOMNEŞTI (doar odată cu năvălirea cazacilor lui Bogdan Hmielniţchi/”HMIL-hatmanul cazacilor” se dovedeşte Martir şi, deci, Responsabil de Soarta Poporului spre Neam – se ridică, parţial, la Statura de DOMN – prin sacrificarea hristică a fiicei-“Roxanda”/sacrificiul manolico-hristic al propriei fiinţe spirituale, către urâtul şi sălbaticul Timuş Hmielniţchi!) -  iar prin nepoţii săi, îşi “agoniseşte”, definitiv, dispreţul şi sila celor care nu uitaseră de SACRALITATEA LEGII PĂMÂNTULUI VALAH: “Aşea Tara Léşască era la mare zburdăciune, aşea şi aicea ţara şi singur domnulŭ Vasilie-vodă, cu silă a cîteva case de boieri, luîndu-le fetele peste voia părinţilor la ţietorie. Iară oamenii de casa lui, nepoţii lui Vasilie-vodă, ca mai mare sile făcea, luîndŭ băieţii oamenilor în silă la curvie, care toate fapte mai pe urmă s-au arătat cu mare osindă asupra casei lui Vasilie-vodă”), respectiv GheorgheŞtefan, cel ajuns “domn/vodă” prin trădarea binefăcătorului său, Vasile Lupu, căruia i se făcuse milă de bolirea soţiei lui Gheorghe Ştefan “hiclenitorul”: “Să hie dzis Vasilie-vodă: „Ce omŭ fără cale, logofătul! Ştiindu-şi giupîneasa boleacă şi nu o ţine aicea eu sine.” Şi i-au dzis să între, să-şi ia dzua bună. Au intrat Ştefan Gheorghie logofătul cu faţa scornită de mare mîhniciune şi ş-au luat voie să margă spre case-şi. Spun să hie dzis Vasilie-vodă: „Să afle lucrul pre voia sa.” Neştiutoriŭ gîndul omului spre ce meneşte! Îndată, fără nemică zăbavă, ca cela cu grije, si nu cu hie ce grije, au purces îndată de olac şi într-acéiaşi dzi au sosit la Bogdana, la satul său supt munţi. Şi amu era şi oastea ungurească toată, cu Chimini Ianîş pe potici si oastea muntenească la Rîbna cu Diicul spătariul – cf. p. 134.

…Soartă, păcate din moşi, orbire faţă de SACRALITATE…?! Probabil, toate trei motivele se pun, dar toate trei, din al TREILEA MOTIV se judecă, la Judeţul Cel Mare:

Au răspunsŭ Pirŭ copilului: „Cu anevoie este hiecăruia a să feri de ce ieste să hie”. Aşea să poate dzice şi de Vasilie-vodă, domnŭ cu paza în toate părţile şi pe la toate porţi, nu s-au putut feri, ce-i era să-i vie asupra şi mai ales de priimejdiia den casă foarte cu anevoie a să feri hiecăruia” – cf. p. 133.

...Oameni „reactivi” peste oameni „reactivi” se dizolvă în Otrava Iluziei Letale a ISTORIEI/TIMPULUI - ...pier toţi, dar fără să-şi fi aflat vreun rost ori orizont al Fiinţei/Făptuirii lor -  străini” fiind şi străinii de Logos-ul Modav, dar şi Valahii cei cu VOIA lor Orbi:

I-„Zac. 27. Aicea caută cum nu să poată trece ce ieste să hie, că după izbîndă acéia, Vasilie-vodă să hie întorsŭ pre ginere-său înapoi, şi să se hie aşădzat iară cu paza trébilor la împărăţiie, întărin-du-să cu slujitorii streini, cum avea avuţiie, nime n-ar hi mai venit asupră-i. Şi aşea-i sfătuia pre Vasilie-vodă şi o samă de boieri. Ce, în nedejdea neîndoită pre oşti Căzăceşti, ce avea Vasilie-vodă, să-şi răscumpere strîmbătatea despre Matei-vodă întîiŭ şi mai pre urmă şi despre Racoţii, cumuşi dzicea Timus că den Ţara Muntenească pen Ardealŭ să va întoarce, au biruit sfatul, numai să margă asupra lui Matei-vodă. Iară nu omul, ce Dumnedzău sfarîmă războaiele, precum dzice Scriptura” (…)Zac. 34. Venise apele Sirétiului mare, pentru care au căutatŭ oştilor cîteva dzile a face zăbavă, pănă a să face pod peste vase. Şi aşea trecîndŭ oastea, a doa dzi de la Şiret, au intrat pre la Focşeani în Ţara Muntenească şi îndată, fără nici o milă, au dat foc oraşului şi ori pre undeşi agiungea cazacii, fuma a bieţălor lăcuitori nevinovaţi lăcaşurile, odăile şi hrana”- cf- p. 152;

II-„Zac. 36. Iară nu s-au tăiatŭ cu atîta răutăţile Ţărîi Leşeşti, că apoi, la anul după izbîndă de la Berestecico, aşea au perit de rău oastea leşască de cazaci şi de tătari, lăsaţi léşii în nedejdea păcii ce să făcusă la Bela Ţercov, cît nici hatman, nici un cap, nici un sufletŭ oi dzice, de 8.000 de oaste pedeastră ce era, n-au hălăduit. Şi den oastea călăreaţă, ce era pănă la 12.000 de oameni foarte puţini de cei de gios, încă de or hi scăpat cineva, încungiuraţi de toate părţile de tătari. Iară ce era frunte, tot supt sabie au mărsŭ, că aşea aşedzase Hmil cu soltanii, cum la cela războiŭ un rob să nu ia tătarîi, ce tot supt sabie să puie, să să mai împuţinédze oamenii de oaste den Ţara Leşască. Şi acolo au perit şi singur hatmanul Calinovschii şi cu feciorul lui, carele îl avea numai acéia” – cf. p. 131.

…Nu e totul “să te mişti”, ci încotro şi pentru care Ideal / “Ţintă de Duh” te mişti şi dacă, mişcându-te, vei găsi, în sfârşit,  Starea Supremă de EK-STASIS, de Aflare a Propriului Centru/SINE Cosmic, prin “detectarea” Centrului Lopgos-ului Neamului Românesc/Valah, şi te vei Contopi/Identifica, în sfârşit şi întru Învierea Neamului (dincolo de blestemata persoană “unu”, aceea a egoismului!)… - …prin care Contopire/Identificare (şi numai prin EA!) vei afla Mântuirea de Marele Iluzionist, întru Sinea CosmicăRegăsire a ORIGINII UNICE A OMULUI-LUME!

***

 

5-CONCLUZII

…Se poate zice, cu vorbele Vizionarului Neamului Românesc din veacul al XIX-lea, Mihai Eminescu, precum că nu doar “reacţiunea” în sine contează,  faţă de “acţiunea” nu-ştiu-cui -  ci, în primul rând, ROSTUL ei, iar acest Rost se capătă prin DESCOPERIREA LITURGHIEI ÎN GESTURI ŞI A SACRALITĂŢII/OBÂRŞIE DUMNEZEIASCĂ, ÎN FĂPTUIRE/FIINŢARE!

…Dacă Matei Basarab (atât de sfânt memoriei eminesciene, mai ales în ziaristică!) a fost biruitor, cum nimeni din pseudo-eroii/pseudo-voievozii costinieni, asupra duşmanilor săi celor mulţi (şi, dintre ei, cel mai înverşunat duşman al munteanului Matei Basarab a fost greco-albanezul Vasile Lupu!), a fost pentru că el, MATEI BASARAB, era…”BASARAB”, adică era PAZNIC AL LOGOS-ULUI VALAH (...când a aflat că un boier valah şi-a plătit o datorie către un creditor ne-valah, cu propria-i moşie, înstrăinând, astfel, Pământ Valah-SACRU – Matei Basarab, degrabă, i-a plătit datoria boierului valah, cel uitător de sfinţenie chtonian-valahă, cu bani din veniturile pământului ocinii lui domnesc-basarabe...!)  – “EXTRAS” DINTRU ŞI PENTRU SFINŢENIA BASARABILOR/”DOMNI AI SOARELUI” – altfel, degeaba căutăm “ACŢIUNE CU ROST LITURGIC”, în circul Marelui Iluzionist/SATANA:

O, eroi! Care-n trecutul de măriri vă adumbriseţi,
Aţi ajuns acum de modă de vă scot din letopiseţi,
Şi cu voi drapîndu-şi nula, vă citează toţi nerozii,
Mestecînd veacul de aur în noroiul greu al prozii.
RĂMÂNEŢI ÎN UMBRĂ SFÂNTĂ, BASARABI ŞI VOI MUŞATINI,
DESCĂLECĂTORI DE ŢARĂ, DĂTĂTORI DE LEGI ŞI DATINI,
CE CU PLUGUL ŞI CU SPADA AŢI ÎNTINS MOŞIA VOASTRĂ
DE LA MUNTE PÂN’ LA MARE ŞI LA DUNĂREA ALBASTRĂ.

Au prezentul nu ni-i mare? N-o să-mi dea ce o să cer?
N-o să aflu într-ai noştri vre un falnic juvaer?
Au la Sybaris nu suntem lîngă capiştea spoielii?
Nu se nasc glorii pe stradă şi la uşa cafenelii,
N-avem oameni ce se luptă cu retoricele suliţi
În aplauzele grele a canaliei de uliţi,
Panglicari în ale ţării, care joacă ca pe funii,
Măşti cu toate de renume din comedia minciunii?
Au de patrie, virtute, nu vorbeşte liberalul,
De ai crede că viaţa-i e curată ca cristalul?
Nici visezi că înainte-ţi stă un stîlp de cafenele,
Ce îşi rîde de-aste vorbe îngînîndu-le pe ele.
Vezi colo pe uriciunea fără suflet, fără cuget,
Cu privirea-mpăroşată şi la fălci umflat şi buget,
Negru, cocoşat şi lacom, un izvor de şiretlicuri,
La tovarăşii săi spune veninoasele-i nimicuri;
Toţi pe buze-avînd virtute, iar în ei monedă calpă,
Quintesenţă de mizerii de la creştet pînă-n talpă.
Şi deasupra tuturora, oastea să şi-o recunoască,
Îşi aruncă pocitura bulbucaţii ochi de broască…
Dintr-aceştia ţara noastră îşi alege astăzi solii!
Oameni vrednici ca să şază în zidirea sfintei Golii,
În cămeşi cu mîneci lunge şi pe capete scufie,
Ne fac legi şi ne pun biruri, ne vorbesc filosofie.
Patrioţii! Virtuoşii, ctitori de aşezăminte,
Unde spumegă desfrîul în mişcări şi în cuvinte,
Cu evlavie de vulpe, ca în strane, şed pe locuri
Şi aplaudă frenetic schime, cîntece şi jocuri
...” – cf. Mihai Eminescu, Scrisoarea III…!!!

…Ce a fost, va mai fi…ŞI, DEJA, ESTE!

Pseudo-Conducătorii, născuţi de Orbirea Scriitorului de  Azi (ca şi cei născuţi, atunci, de aceea a Celui de Ieri!), faţă de Centrul Cosmos-ului/Logos-ului /Nomos-ului Valah – produc “Deschiderea Porţilor Împărăteşti”, pentru Diavolul Hidoşeniei-Monstruozităţii/LOGOS DEGENERAT!!! – Re-Întoarcerea pe Dos a Lumii-Logos – spre Circul Sabatic al Batjocoririi NOMOS-ului/LOGOS-ului: “Numele tău este Leghion”! – afirmă Hristos-Dumnezeu - …de la “legiune” militară, dar şi de la BESTIA/”LIGHIOANA” APOCALIPTICĂ!!!

…De ce, vorbind de Miron Costin, ne referim, totuşi, esenţial şi chiar concluziv, la Mihai Eminescu?!

 

…Un Neam nu are, de fapt, Scriitori, ci SCRIITORUL (Duhul Neamului”/CENTRUL LOGOS-ului NEAM). Deci, în afară de Logos-ul Natural (anonimitatea sincretică a Logos-ului folcloric), poate fi identificat Logos-ul Cultural: orice Neam-Logos Exprimat îşi are unica notă armonic-muzicală/ORFICĂ, specifică şi inconfundabilă. Că ea se numeşte, la noi, Eminescu-Mioriţa, sau Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce etc.  este ceva aleatoriu. Se putea numi oricum. Fapt este că ea există şi Revelaţia aceasta (pe care nu o au toate neamurile, la nivel cultural) ne face să fim rezonatori mai fideli la Logos-ul Exprimat (Neam-prin-Limbă/Logos) decât multe alte neamuri. În acest fel, toţi ceilalţi “scriitori” nu sunt decât rezonatori faţă de Logos-ul Naţional (întâmplător, numit Eminescu, drept Ideal al Identificării cu CENTRUL COSMICO-ŞTEFANIC al Românilor -  deci, sintetizator de Duh Românesc, după cum bine a intuit Marin Sorescu). Aşa cum unii ştiu mai bine, iar alţii ştiu mai puţin bine să vorbească româneşte – toţi românii suntem mai mult sau mai puţin Eminescu – sinonim cu “mioritic” sau “ŞTEFANIC” (în sensul Superior-Spiritual: INIŢIAT ÎN ÎNVIERE SPIRITUALĂ/NEMURIRE!). Tonalitatea spunerii ritualice a Mioriţei şi/sau a lui Eminescu ori a A-CRONIZILOR Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce (mult mai târziu: Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Mircea Eliade…) etc. etc. – trebuie să fie aceeaşi.

Un neam nu înseamnă indivizi, ci, esenţial, înseamnă capacitatea de rezonare la nota unică/ORFICĂ, Logos-ul Exprimat (Logos Naţional, ca Duh al Neamului). Cine “prinde” această “NOTĂ ORFICĂ” a Neamului (Fiinţă SACRALĂ/Făptuire SACRALĂ/Exprimare LITURGICĂ!), se înscrie atât în Linia Destinală a Neamului, cât şi în Starea Spirituală de Mântuirea/Înviere a Neamului.

Nu există, deci, Istorie a Neamului, ci numai ANISTORIE SPECIFICĂ: relevanţa specific naţional-culturală.

Pentru clarificarea notei unice/ORFICE (Logos Specific/Naţional) şi pentru sporirea capacităţii de rezonare întru Logos expresiv (specific: Neam), nu trebuie lăsată cultura la mâna şi îndemâna oricui. Aşa cum există specialişti în Shakespeare (care formează adevărate societăţi secrete, desfăşurând spectacolele ca pe misterii), trebuie să existe specialişti-sacerdoţi întru Eminescu, şi numai aceştia să aibă dreptul de a-l sluji pe Eminescu, adică de a-l clarifica, de a-i prezerva şi spori energia Spirit, pentru pluralitatea-aşteptătoare (deci, tensionată, interesată de mântuire) – de LOGOS CA RITUAL. EMINESCU (la fel, “eminescianizând”/esenţializând, întru Duh, şi Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce… - sau, mai târziu: Mihail Sadoveanu, Rebreanu, Eliade…!) trebuie spus ritualic, rezonat cosmic – în aşa fel încât, oricine, de oriunde din lume, să înţeleagă nota unică a Neamului-Eminescu. Clarificarea lui EMINESCU-LOGOS NAŢIONAL echivalează cu REVELAREA LOGOS-ULUI SPECIFIC – înseamnă Mântuirea-Recuperare a Fiinţelor Făptuitoare, care execută Ritualul Fiinţării/Făptuirii, în zona expresivă a Logos-ului Divin (Logos Sintetic), Zonă numită: Logos (Spiritualizat Deplin întru Neam) Românesc.

Logos-ul Specific (Naţional) este o treaptă, o componentă dinamică, în cadrul şi pentru realizarea Logos-ului Sintetic (Divin), echivalent (acest Logos Sintetic) cu conceptul lui Meister Eckhart, de Gottheit (Deitate).

***

 

 

 

 

LETOPISEŢUL ŢĂRII MOLDOVEI [65] – ÎN VARIANTA LITURGICĂ A LUI ION NECULCE [66]

 

 

1-ECOURILE NECESARE ALE LOGOS-ULUI ŞTEFANIC, LA ION NECULCE

 

...Letopiseţul Ţării Moldovei, al lui Ion Neculce, n-ar fi ceea ce este, fără cele 42 de povestiri: O samă de cuvinte.

 

De ce? Pentru că valoarea a ceva se stabileşte doar prin raportare, printr-un sistem de referinţe – şi, în primul rând, prin fixarea unui CENTRU al NOMOS-ului. Or, dacă n-ar exista cele 10 povestiri despre Logos-ul ŞTEFANIC (cca. ¼ din totalul celor 42 de repere epico-spirituale, plasate în debutul Letopiseţului), practic, am asista, mai curând, la un soi de carnaval sinistru al Morţii, sau la un balet al dezintegrării, prin Demonul Istoriei. 

 

Procesul de exorcizare prin SCRIS n-ar fi posibil, odată stabilit epicul neculcian, în Infernul Instabilităţii perfecte, al Timpului Pseudo-Domnitorilor/Voievozilor -  decât prin permanentele ecouri nomotice, care stabilesc Centrul Cosmic al Logos-ului Real al Valahilor: Logos-ul ŞTEFANIC:

 

I-Dragonul-DRAGOŞ şi Monastirea MOLDAVIEI (Monastire a Pietrei Filosofale şi a Lemnului-FOC al Duhului), Arhei ai Logos-ului/Nomos-ului Românesc – fuzionează în Arheul Logos-ului/Nomos-ului Valah, ŞTEFAN cel BUN şi Înveşnicit întru Spaţiul Veşniciei, prin Matricea Cosmică a Învierii Hristice – MONASTIREA COSMICĂ A PUTNEI („biserica cea creştinească de piatrăa lui Dragoş/vs/ „biserica de lege sască [67] ”, a „doamnei” lui Dragoş: „Şi aşa domnul Dragoş-vodă duminicile şi la sărbători mergea la biserica cea creştinească, care era de dânsul zidită [...] Mai aflatu-s-au şi o biserică de lemnu, făcută iarăş de Dragoş, la Volovăţ, lângă episcopia Rădăuţilor, pre care biserică o au mutat dintru locu Ştefan-vodă cel Bun, la mânăstire la Putna” – cf. p. 12).

 

 

II-Recuperarea Magică a Arheului Eroico-Martiric Ştefanic, ca Reper SACRU (Victoria contra Demonilor Timpului Iluzoriu, „turcii”, este Arheizată prin Entelehia Mânăstirii!), de nădejde hristică, pentru neputinţele Pseudo-Spaţiului Moldav al aşa-zisului „prezent”, invadat şi torturat şi batjocorit de Demonul Iluziei Timpului Istoric, DEGENERATIV SPIRITUAL, prin diminuarea Sacralităţii Credinţei Fiinţei Făptuitoare Umano-Divine: „Ştefan-vodă cel Bun, luund domnia Moldovii şi viind turcii în dzilele lui să treacă în Moldova la Galaţi, i-au bătut foarte rău pre turci şi au luat şi Cetatea Albă şi Chilia de la turci”; “Ştefan-vodă cel Bun multe războaie au bătut. Şi aşe s-aude din oameni vechi şi bătrâni că, câte războai au bătut, atâte mânăstiri cu biserici au făcut”. “Oamenii vechi şi bătrâni” sunt, de fapt, Icoanele Grăitoare, Subsumate Arheului Central-Suprem, cel ŞTEFANIC!

 

III-Recuperarea Arheului ŞTEFANICO-DEMIURGIC, Ctitorul Cosmosului-Monastire Manolică - prin Icoana Mandalică a Centrului-Soare, de la care pornesc SĂGEŢILE-Raze: “Ştefan-vodă cel Bun, când s-au apucat să facă mânăstirea Putna, au tras cu arcul Ştefan-vodă dintr-un vârvu de munte ce este lângă mănăstire. Şi unde au agiunsu săgeata, acolo au făcut prestolul în oltariu. Şi este mult locu de unde au tras  pănă în mănăstire. Pus-au şi pe trii boierenaşi de au tras,  pre vătavulde copii şi pre doi copii din casă. Deci unde au cădzut săgeata vătavului de copii au făcut poarta,  iar unde au cădzut săgeata unui copil din casă au făcut clopotniţa”.

Anti-Logosul “decapitării” copilului de casă nu poate fi altceva decât Ecoul Jertfei Manolice, pentru Înveşnicirea Ctitoriei/Demiurgiei -  CAPULcopilului de CASĂ” fiind Efigia Ştefanică, a Ctitorului/Gospodarului/Stăpânului CASEI-MOLDOVA!

 

IV-Logos-ul Ştefanic este echivalentul Logos-ului GRAALULUI-HRISTOS (combinat cu Nomos-ul Razei-Săgeată!): “Lăsat-au Ştefan-vodă cel Bun la mănăstirea Putna, după moartea  lui, arcul  lui   şi un  păhar”. Ce  s-a  întâmplat, ulterior, cu “păharul  este  parabola  degradării şi orbirii spirituale, a intrării în “epoca dionisiacă/shivaită” a autodistrugerii (amânării, întru Invizibilizare a GRAALULUI, a Stării de Paradis-Re-Unire a Omului, cu Dumnezeu Hristos!), prin luciferizare-degenerare spirituală:Şi scoţindu-l din turnu un egumen, pre anume Misail Chisiliţă, şi vrând să să fălească, au băut la masă cu acel păhar a lui Ştefan-vodă, cu nişte slugi boiereşti, ce era zlotaşi. Şi bând mult cu acel păhar, s-au îmbătat  şi, fiind beţi, au stricat un lucru scumpu domnescu  şi de minune ca acela”.  Evident, “păharul beţiei” este dublura istorică a POTIRULUI GRAAL ŞTEFANIC ETERN!

 

V-Logos-ul HRISTICO-ŞTEFANIC, al lui “Eli, Eli, lama sabachtani?”, dar şi al lui “Săvârşitu-s-a!”/Împlinitu-s-a Misiunea Învierii prin MARTIRIU: “Ştefan-vodă cel Bun, bătându-l turcii la Războieni, au mărsu să intre în Cetatea Neamţului. Şi fiind mumă-sa în cetate, nu l-au lăsat să intre şi i-au dzis că pasirea în cuibul său nu piere. Ce să să ducă în sus, să strângă oaste, că izdânda va fi a lui. Şi aşè, pe cuvântul mâne-sa, s-au dus în sus şi au strânsu oaste(…). Iară Ştefan-vodă, mergând de la Cetatea Neamţului în sus pre Moldova, au mărsu pe la Voroneţ, unde trăiè un părinte sihastru, pre anume Daniil. Şi bătând Ştefan-vodă în uşa sihastrului, să-i descuie, au răspunsu sihastrul să aştepte Ştefan-vodă afară pănă ş-a istovi ruga. Şi după ce ş-au istovit sihastrul ruga, l-au chemat în chilie pre Ştefan-vodă. Şi s-au ispovedit Ştefan-vodă la dânsul. Şi-au întrebat Ştefan-vodă pre sihastru ce va mai face, că nu poate să să mai bată cu turcii: închina-va ţara la turci, au ba? Iar sihastrul au dzis să nu o închine, că războiul este a lui, numai, după ce va izbândi, să facă o mănăstire acolo, în numele Sfântului Gheorghie, să fie hramul bisericii. Deci au şi purces Ştefan-vodă în sus pe la Cernăuţi şi pre la Hotin şi au strânsu oaste, feliuri de feliuri de oameni. Şi au purces în gios. Iar turcii, înţălegând că va să vie Ştefan¬vodă cu oaste în gios, au lăsat şi ei Cetatea Neamţului de a o mai bate şi au început a fugi spre Dunare. Iar Ştefan-vodă au început a-i goni în urmă şi a-i bate, pănă i-au trecut de Dunăre. Şi întorchându-s-înapoi Ştefan-vodă, s-au apucat de au făcut mănăstirea Voroneţul. Şi au pus hramul bisericii Sfântul Gheorghie”.

GHEORGHIOS” însemnând “Luminătorul Pământului”!

VI-Logos-ul ŞTEFANIC al Smeririi/Cădere, spre Înălţare/ÎNVIERE – Logos al BINEFACERII întru RECUNOŞTINŢĂ/RECUNOAŞTERE a “Movilei/MUNTE GOLGOTIC”, în hieroglifa smereniei, “Puricele”: “Ştefan-vodă cel Bun, când s-au bătut cu Hroit ungurul, precum dzicǔ unii la Caşen, iar letopisăţul scrie că s-au bătut la Şcheie pe Siretiu, au fost cadzut calul cu Ştefan-vodă în războiu. Iară un Purice aprodul i-au dat calul lui. Şi nu putè în grabă încăleca Ştefan-vodă, fiind om micǔ. Şi au dzis Purice aprodul: „Doamne, eu mă voi face o moviliţă, şi vino de te sui pe mine şi încalecă“. Şi s-au suit pe dânsul Ştefan-vodă şi au încălecat pre cal. Şi atunce au dzis Ştefan-vodă: „Sărace Purece, de-oi scăpa eu şi tu, atunci ţi-i schimba numeli din Purice Movilă“. Şi au dat Dumnedzeu şi au scăpat amândoi. Şi l-au şi făcut boier, armaş mare, pre Purece. Şi dintru acel Pureci aprodul s-au tras neamul Movileştilor, de au agiunsu de au fost şi domni dintru acel neam. Dar şi aprodzii atunce nu era din oameni proşti, cum sunt acum, ce era tot ficiori de boieri. Şi portul lor: era îmbrăcaţi cu şarvanele, cu cabaniţe. Aşè trebuie şi acum să să afle slugi, să slujească stăpânului, şi stăpânul să miluiască pre slugă aşè”.

VII-Logos-ul ŞTEFANIC Demiurgic, de Ţară şi Neam/ARISTON – întru Ctitorirea/Întemeierea DIMINEŢII DE DUMINICĂ a Lumii/Patrie: “Când au aşedzat pace Ştefan-vodă cel Bun cu leşii, fiind Ion Tăutul logofăt mare, l-au trimis sol la leşi. Şi au dăruit craiul leşescu Tăutului aceste sate la margine: Câmpul Lungu rusescu, Putila, Răstoaceli, Vijniţa, Ispasul, Milie, Vilavce, Carapciul, Zamostie, Vascăuţii, Voloca. Toate acestea le-au dăruit craiul leşescu Tăutului logofătului. Şi au pus hotar apa Cirimuşul, întru o duminică dimineaţa”.

VIII-Logos-ul ŞTEFANIC ca NOMOS, dar şi Corn-al Abundenţei, întru Dreptatea Soarelui – Logos-ul Hristic al Supremei Echilibrări şi Învăţături a Echilibrului, între gol/”penia” şi plin/”poros [68] : “Ştefan-vodă cel Bun, vrând să margă la biserică întru o duminică dimineaţa, la liturghie, în târgu în Vasluiu, şi ieşind în polimari la curţile domneşti ce era făcute de dânsul, au audzit un glas mare de om strigând să aducă boii la plug. Şi mirându-să ce om este acela să are duminica, şi îndată au trimis în toate părţile, ca să-l găsască pre acel om, să-i aducă la dânsul. Şi l-au aflat pre om în sus, pre apa Vasluiului, cale de patru ceasuri, arând la o movilă ce să cheamă acum Movila lui Purcel. Că pe acel om încă îl chema Purcel. Şi ducându-l pre acel om la Ştefan-vodă, l-au întrebat Ştefan-vodă: el au strigat aşè tare, şi pentru ce ară duminica? El au dzis că au strigat el să aducă boii la plug, şi ară duminica, că este om sărac, şi într-alte dzile n-au vrut frate-său să-i dè plugul, şi acum duminica i-au dat. Deci Ştefan-vodă au luat plugul fratelui celui bogat şi l-au dat fratelui celui săracǔ, să fie a lui”.

IX-Logos-ul ŞTEFANIC este Nomotic şi, astfel, pedepseşte, cu Duh Divin/FULGER (“bici” sau” “suliţă”/”strămurare”), păcatul prin hybris – după care urmează reiterarea Icoanei Arborelui Sephirotic/al VIEŢII COSMICE a FIINŢEI: “Ştefan-vodă cel Bun şi cu fiiul său Bogdan-vodă, de multe ori au avut războaie cu leşii. Şi multe robii au făcut în Ţara Leşască, cât au pus pe leşi în plug de-au şi arat cu dânşii, de au sămănat ghindă, de au făcut dumbrăvi pentru pomenire, ca să nu să mai acolisască de Moldova: Dumbrava Roşie la Botăşeni şi Dumbrava Roşie la Cotnari şi Dumbrava Roşie mai gios de Roman. Şi leşii încă nu tăgăduiescu, că scrie şi în cronica, în letopisăţul lor. Numai mă mier de Miron logofătul, cum au acoperit acest lucru de nu l-au scris. Şi aşè vorbăscu oamenii, că, când au fost arând cu dânşii, cu leşii, i-au fost împungând cu strămurările, ca pre boi, să tragă. Iar ei să ruga să nu-i împungă, ce să-i bată cu biciuşcile, iar când îi bătè cu biciuşcile, ei să ruga să-i împungă”.

X-“Intrarea în Adormire” a Structurii de Logos şi Nomos, pentru perioada Kali-Yuga, a degenerescenţei spirituale (povestirea a 42-a vorbeşte/povesteşte, pe larg, despre trădătorul de domn, Nicole Milescu Spătarul… - …după care împăratul/ţarul Petru cel Mare/Petru I “mare părere de rău au avut după dânsul, că era trebuitoriu la aceli vremi” – deci, au venit vremile DIPLOMAŢILOR MACHIAVELICI, care au înlocuit vremea/epoca de aur a EROILOR-MARTIRI/SFINŢI!!!) – şi aflarea “mediului optim criogenic” (“Înţelepciunea”/”Sagesse” şi “Puterea”/”Victoire Puissance” [69] turcilor…întru prezervarea NOMOS-ului/Rigueur/Justice!), de prezervare a GRAALULUI MOLDAV: “Când au murit Ştefan-vodă cel Bun, au lăsat cuvânt fiiului său, lui Bogdan-vodă, să închine ţara la turci, iar nu la alte neamuri, căci neamul turcilor sunt mai înţălepţi şi mai puternici, că el nu o va putè ţinè ţara cu sabia, ca dânsul” – cu promisiunea, implicită, a Permanenţei Fiinţării Lui Mistice şi a Re-Întoarcerii Hierofanice!

***

2-EXPEDIEREA TIMPULUI, SPRE EVENTUALA MÂNTUIRE/EXORCIZARE, PRIN ENERGIA DIVINĂ A „VIITORULUI”

...Către sfârşitul cărţii sale, Ion Neculce refuză să mai încerce conexiuni logico-temporale, întru istorie – şi expediază evenimenţialul istoric într-un „no man's land”.

Apar, tot mai des, formule de tipul: „ce s-a mai face, va arăta vremea viitoare” (cf. p. 331), „precum va mai fi, vreme va arăta” (cf. p. 346), „ce s-a mai lucra, vreme viitoare va arăta” (cf. p. 357), „ce s-a mai face cu leşii, vreme viitoari va arăta” (cf. p. 377), „ce s-a mai alege, vreme viitoare va arăta” (cf. p. 378), „la ce va arăta, vreme viitoare va arăta” (cf. p. 378), „de nu-s niscai fapte a lui Minih, vremea viitoare va arăta adevărul” (cf. p. 383), „ce la ce di pre urmă şi pentru mine şi pentru alţii, vreme viitoare va arăta” (cf. p. 397) etc.

...Ştie prea multe Ion Neculce, este un vizionar secretos, care vrea să menţină suspansul epic? Nu credem: Ion Neculce, spre deosebire de ceilalţi doi Magi ai Scrisului/Logos, nu trimite, nici măcar o singură dată, la viziuni divine, la epifanii etc. Deci, nici vorbă de vizionarism!

Există un singur pasaj, în care Ion Neculce sugerează răspunsul la întrebarea privitoare la „desolidarizarea” de Timpul Evenimenţial-Istoric: „Dzice Hristos la Evanghelii că, dacă s-ar împuţi sarea, bucatile cu ce s-or săra. Trebui să socotim şi noi aceasta, că di vremi că cei mari, stăpânii noştri, umblă amăgindu-să unul pi altul pentru lăcomie şi cinstea aceştii lumi şi calcă pravilile şi legăturile cu giurământ celi adevărate, dar noi ceşti mici, vădzând pi cei mai mari, cum li vom ţinè, sau cum ne va da Dumnădzău bine sau spori sau bişug? Numai iarăş înainti, cum a fi mila sfinţiii sale, ne-a îndrepta” (cf. p. 357).

 

Iată că, deşi non-vizionar, Ion Neculce judecă şi concluzionează, asupra Fiinţării şi Făptuirii omului, după LEGEA DIVINĂ/NOMOS-UL DUMNEZEIESC! Din păcate, care a devenit legea umană? “AMĂGIREA”, “unul pi altul”! Şi, ce-i mai rău este faptul că “amăgirea” şi încălcarea Nomos-ului Divin, din motive egoiste, luciferice, meschine şi, în cele din urmă, jalnice şi pierzătoare de om, de Neam şi de Duh (“cei mari, stăpânii noştri, umblă amăgindu-să unul pi altul pentru lăcomie şi cinstea aceştii lumi şi calcă pravilile şi legăturile cu giurământ celi adevărate “) devine dimensiune anti-spirituală a celor cu pretenţii de “călăuze”, de “stăpâni”, determinând proliferarea şi generalizarea A-NOMIEI, degenerarea spirituală generală: “di vremi că cei mari, stăpânii noştri, umblă amăgindu-să unul pi altul pentru lăcomie şi cinstea aceştii lumi şi calcă pravilile şi legăturile cu giurământ celi adevărate, dar noi ceşti mici, vădzând pi cei mai mari, cum li vom ţinè, sau cum ne va da Dumnădzău bine sau spori sau bişug?” .

 

Cum se poate rezolva acestă criză spirituală majoră? În niciun caz, nu printr-un singur om, oricât va fi fiind el de lucid şi de înţelept – şi Ion Neculce ESTE UN ÎNŢELEPT!!!

 

Iluzia Demonic-Temporală trebuie lăsată să se auto-epuizeze, să-şi stoarcă toată puterea şi eficienţa bestial-degenerativă – şi, abia apoi, Lucrarea Lui Dumnezeu va avea succes, Pseudo-Adevărul  va redeveni Adevărul-HRISTOS, iar, prin Mila Dumnezeiască, DrePtatea se va reinstaura/VA REÎNTEMEIA Cetatea Divină/Monastirea Ţară, în această lume, tot mai  lipsită de orice orientare spre Virtuţile Creştine, în care alianţele nu se mai fac pentru CAUZA CREŞTINĂ, NU PENTRU ETERNIZAREA LUMINII HRISTICE… -  …CI PENTRU INTERESUL PASAGER,  PERSONAL ŞI MESCHIN: “cum ne va da Dumnădzău bine sau spori sau bişug? Numai iarăş înainti, cum a fi mila sfinţii sale, ne-a îndrepta”.

 

Deci, omule, nu te potrivi/adapta Timpului Tot Mai  Monstruos/Demonului Iluziei Temporale a Prezentului Complet Dezagregat Semantic. Dacă te încrezi în Iluzia Temporală a Prezentului, îţi strici şi anulezi Şansa Soteriologică, plasată de Ion Neculce, oarecum convenţional, în Viitor (cazul lui “Meneh felt-maşalâc”, din “Chiov”/Kiev, aliat al lui “Constantin şi Dumitraşco Cantimir, ficiorii lui Antioh-vodă”) – temporalitatea acceptată pasiv, aşa, ca Iluzie, iar nu ca Adversar şi Potenţial Ucigaş  -  parcă se acreşte, cocleşte, se transformă în otravă a sufletului şi Duhului – “şi blăstăm şi osindă vecinică, neuitată şi neînchegată”:

 

Care mai pe urmă viţ vidè la ce au vinit cinstea lui Meneh pe boieri. Că vinul cel ungurescu dulce s-au făcut venin amar, şi râsul plânsu [70] , şi voia ce bună groază şi frică, şi oh, oh, oh!, şi bogăţie, sărăcie şi lipsă şi blăstăm şi osindă vecinică, neuitată şi neînchegată” – cf. p. 391.

 

Dacă eşti credincios Lui Dumnezeu, păzeşte-ţi neatins sufletul (cu dimensiunea/amprentă, lăsată de LOGOS-ul/NOMOS-ul ŞTEFANIC!), lasă-l pe El să elimine demonii temporali, să-i desemantizeze – pentru că puterea ta este prea mică, dacă nu e ajutată, din plin, de Mila şi Voiţa Divină!

 

…În acest caz, VIITORUL nu mai este un nume al Timpului, ci este Numele Însăşi Mântuirii, cu o contribuţie umană mistică (CREDINŢA!), prin Exorcizare Proiectivă Divină!

 

***

 

3-PSEUDO-REABILITAREA “STRĂINULUI” ŞI, DIN NOU, “DOMNIŞORUL”…!

...De observat că, spre deosebire de Grigore Ureche sau Miron Costin, care nu ne dau informaţii despre componenţa Curţii Domnului, Ion Neculce , începând de la a doua domnie a lui Constantin Duca-vodă (septembrie 1700) să dea „listele” cu cei mai importanţi/”de samă” boieri, numiţi „după obiceiu anume”. A se observa că aceste „liste” sunt imediat consecutive primei apariţii, în text, a numelui de Ion Neculce, însoţită de „slujba”/rangul boieresc (dar nu este numit printre „boierii de samă”, cei apropiaţi domnitorului!!!): „ Şi atunce eram şi eu, Ion Neculce vel-vornic, pe acie vreme vătav de aprozi (...). Iar  la  acè vreme, fiind      Ion    Neculce   vel-agă, era rânduit de domnie de grijiè pe sol la gazdă de ce-i trebuiè” (cf.. p. 154). Cu alte cuvinte: “Da, pe atunci eram/voi fi fost eu, ca la orice început de drum,  <<vătav de aprozi>> sau <<vel-agă>>, dar valoarea mea abia acum, când sunt vel-vornic, mi-aţi recunoscut-o şi m-aţi apropiat de rangul ce-l merit, întru adevăr! Şi abia din slujba asta pot sluji Moldova şi pe domnitor, cu eficienţă şi folos, de ambele părţi!” Nu e deşertăciune, Ion Neculce nu-şi pierde rangul spiritual de Înţelept – ci-şi cunoaşte valoarea Duhului şi ştie că ar fi putut-o pune, mai din vreme, în slujba Moldovei celei Pustiite şi Răstignite!

Iată câteva liste de acest fel: “Şi după ce vini în Ieşi, pusă boieri după obiceiu, anume pe Ion Buhuş, vărul lui, vel-logofăt şi pe Mitre vel-vornic de Ţara de Gios, pe Pavăl Ciocârlan vel-vornic de Ţara de Sus, pe Neculaiu Costin, cumnatu-său, hatman, pe Panaite Morona vel-postelnic, pe Cuze vel-spătar, pe Savin Zmucilă vel-ban, pe Gavril Miclescul vel-păharnic, pe Gheorhiţă Mitre vel-visternic, pe Pătraşco Zosin vel-stolnic, pe Manolachi Hristoverghii vel-comis. Aceştia era boierii lui Costantin Ducăi-vodă. Numai mai aleşi din toţi era la sfat Panaite Morona postelnicul,că să potrivie cu stăpânu-său la o fire” – cf. p. 160.

 

Apoi, la prima domnie a lui Mihai Racoviţă: “După ce-au vinit Mihai-vodă în Ieşi, în scaon, boierit-au şi el după obiceiu. Pusă pe Antiohi Jora, carei au fostu hatman,vel-logofăt, şi pe Iordachie Rusăt vornicul îl pusă vornic de Ţara de Gios, şi pe Bogdan hatmanul vel-vornic de Ţara deSus, şi pe Lupul Costachi hatman, şi pe Manolachi, frateli lui Iordachi, vel-postelnic, şi pe cumnatu-său Ilie Frige-vacă vel-spătar, şi pe Marvodin visternicul vel-păharnic, şi pe cumnatulsău Pălade vel-visternic, şi pe Dumitraşco Ursachi vel-stolnic, şi pe frate-său Dumitraşco Răcoviţă vel-comis.Aceştia era boierii lui Mihai-vodă, iar mai ales şi mai de cinste era Iordachi Rusăt vornicul” (cf. p. 178).

Apoi, la a doua domnie a lui Antioh Cantemir: “După ce sosi Antiohi-vodă în Ieşi în scaon, pe cie vreme era paci bună în ţară. Şi pusă boierii a trei dzi după obicei: pe Antiohi Jora vel-logofăt, pe Lupul Costachi vel-vornic de Ţara de Gios, pe Neculaiu Costin, biv-hatman, vel-vornic de |arade Sus, pe Bogdan vornicul iar l-au pus hatman, pe Macsut vel-postelnic, pe Ilie Ca[n]tacozino vel-spătar, pe Savin Zmucilă vel-ban. Şi de atunce să aşădză  această boierie cu temei în Moldova, de-i aşedzată la rând. Că mai nainte, deşi era la vrun domnu, uneori şădè mai sus, uneori mai gios. După cum le fusesă altă boierie, aşè şădè şi cu bănia la Divan” (cf. p. 178).

 

Şi, la această domnie, în sfârşit, apare numele lui Ion Neculce, “pe listă”: “Pus-atunce pe Ion Buhuş logofăt mare şi pe Antiohi Jora logofătul hatman, în locul lui Bogdan, şi pe Ilie Căntăcozino spătarul visternic mari, în locul Lupului Colivarului, ŞI PE MINE, ION NECULCE, DIN SULGERIA CEA MARI M-AU PUS SPĂTAR MARE”.

 

 

…Urmează un scurt episod de primejdie şi năpastă, pentru Ion Neculce, pe vremea domniei de-a doua a lui Mihai Racoviţă (precizând despre el, Ion Neculce: “eram şi eu de casa lui Antiohi-vodă”, adică începuse a avea  “priză” la domni/domnie – ceea ce face ca primejdia să fie mai mult o laudă…!): “Atunce, tâmplându-să de eram şi eu de casa lui Antiohi-vodă, m-au fostu pus Mihai-vodă şi pe mine într-acel izvod să mă prindă. Şi păn-a sosi săimenii la gazdă-mi, eu am şi prinsu de veste ş-am apucat de am încălecat, de am fugit în Ţara Leşască. Ş-acolo mi s-au tâmplat şi mie de-am zăbăvit vro patru luni, păn-a aşeza domnia. Ş-apoi mi-am făut pace ş-am vinit înapoi la casa mè, şi n-am avut despre nime nice o nevoie. Ş-am avut cinste şi căutare în dzilele măriei sale” (cf. p. 192).

 

…De ce aceste “liste”? Să fie doar deşartă fudulie a lui Ion Neculce, de a ne arăta că “e şi el, cineva” (vorba spaniolului fudul: “hijo de alga”, adică: “fecior al cuiva!”)? Sau, cumva, vrea să arate de cine anume începuseră să se înconjoare pseudo-domnitorii/”voievozii” Moldovei? Pesemne că ambele supoziţii pot fi adevărate – nu este exclusă mândria, strict omenescă, a Scriitorului, de a arăta că, deşi nu fusese purtat prin străinătate (la şcoli iniţiatice…!), precum Grigore Ureche şi Miron Costin, putea, şi unul ca el, din veche viţă de boieri români, să fie “de casa unui domnitor/voievod”…! Dar cine era voievodul care-l luase în seamă? Unul român, Antioh Cantemir, fiul mai mare al lui Constantin Cantemir. Şi cine nu-l luase în seamă, ca “trebuitoriu la acele vremi”? Pseudo-domnitorii/voievozii greci: greco-albanezul Duca, grecul Mihai Racoviţă…!!!

 

…Da, în Ţara Moldovei începuse Calvarul şi “răsipa ţării”! Ciumă, foamete, furtuni cataclismice şi cutremure… - …şi, mai presus de toate, pseudo-voievozi”, conducători nevolnici şi străini de ţară…care-şi revarsă păcatele lor negrte peste destinul ţării pe care Diavolul i-a pus… “guvernatori”!!!

 

…Cum ar fi vrut Ion Neculce să fie, pe de o parte, boierii Moldovei (în raport cu “stăpânul”/domnul/voievodul – în vremuri în care voievodul are doar “pomăzuire [71] moldovenească, mitropolitan-FORMALĂ, la Iaşi, de Domn… - …în realitate, Domnul fiind “pomăzuit” de …Sublima Poartă, şi “infectat”, acolo, la Sublima Poartă, şi cu TIRANIA PRIMITIVĂ “AFERENTĂ POSTULUI”…pentru că Domnul devenea, mai curând decât Gospodarul Ţării Conduse, un FUNCŢIONAR al intereselor PORŢII OTOMANE! – …aşa că tot boierii ROMÂNI de ţară TREBUIE să rămână Temelia Ţării: pentru că, oricum ar sta lucrurile şi cu boierii ROMÂNI din veacul al XVIII-lea, cineva tot TREBUIE să rămână la Temelia de ŢARĂ!!! !):

 

I- “Ce, fraţilor moldoveni, rogu-vă să luaţi aminte, să vă învăţaţi şi să vă păziţi. Orcât ai fi în cinste la vrun domnu, bine este să-i slujeşti cu dreptate, că şi de la Dumnedzeu ai plată. Dar cu domnul niciodată să nu pribegeşti, măcar cum ar hi, şi nu numaiîn ţară streină, ce nici în Ţarigrad cu dânsul să nu mergi, fiind tu moldovan. Ce să-i slujeşti în ţara ta, căci streinii caută numai pre domnu să-l miluiască şi să-l cinstească, iar pre boieri ce sunt pribegi cu domnul, într-o nemică sunt. Altă cinste are boieriul, cându-i pribag singur, alta este, cându-i cu domnul său. Şi apoi domnul să visadză că este tot puternic, ca la ţara lui, când este domnu, şi va să ţie aşè, ca să năcăjască pre acei boieri, şi nu socoteşte slujba ce i-au făcut, că s-au înstreinat, ce nemică învoială nu-i face. Nădejdea domnului este ca săninul ceriului şi ca încetul mării: acmu este senin şi să face nuor, acmu este mare lină şi să face fortună”- cf. p. 276;

 

II-pe de alta, cum ar fi trebuit, conform cutumelor autentic-voievodale, să fie ales domnul Ţării Sfinte a Modovei, întru suveranitate deplină, de către Divanul ROMÂNESC al Moldovei…(“Iar mai nainte era obiceiu de-şi alege boierii şi ţara domnu, pre cine poftiè ei, şi pre acela punè şi Poarta”) – …ceea ce, la cât scăzuse de mult Duhul de Libertate Sfântă şi de Sfinţenie a Libertăţii, din pricina slăbiciunii de Duh şi Credinţă Ortodoxă a boierilor moldoveni – care  slăbiciuni provocaseră intruziuni mult prea adânci ale Porţii Otomane (Simbol al Demonului Iluziei Temporale, prin care se înstrăinează domnii de Ţară, de Duhul Ţării: “Poarta, pre domnii cei buni îi mazileşte fără voia boierilor ţărâi şi pune domnu pre care nu-l ştie ţara”), în afacerile interne ale Ţării, la acea vreme era/devenise, practic, imposibil…: “Iară Lupul vornicul mergând la veziriul, mult l-au mustrat pentru căci s-au hainit ţara, iar el au dat samă cătră veziriul cum nu sunt ei vinovaţi, adecă boierii, nici ţara, ce-i vinovată Poarta, că pre domnii cei buni îi mazileşte fără voia boierilor ţărâi şi pune domnu pre care nu-l ştie ţara. Şi dându-i Poarta sabie, face în ţară ce i-i voia. „Pre cum şi pre acesta, pre Dumitraşco-vodă, l-ai pus măria ta fără ştirea ţărâi, şi au făcut ce i-au fost voia. Iar mai nainte era obiceiu de-şi alege boierii şi ţara domnu, pre cine poftiè ei, şi pre acela punè şi Poarta“ – cf. p. 277 …

 

 – şi cât de mult îl contrazicea, sarcastic, Demonul Iluziei Timpului, prin acte săvârşite de făpturi bizare şi microscopice, cvasi-anonime (“Curtu-paşa…”), dar cu pretenţii MACROCOSMICE ŞI DESPOTICO-“DIVINE” (“Ş-au început Curtu-paşa a umbla cu binişor, ca să-l poftească acei boieri aice, ca să scrie veziriul să rămâie el paşă în Iaşi”),  întru Desăvârşirea HAOSULUI MOLDAV:

 

Se ajunsese la aşa o risipire a autorităţii statului moldovenesc, încât un paşă s-a apucat să facă, la Iaşi, boieri, după cheful şi mintea lui (noroc că, totuşi, sultanii Sublimei Porţi mai aveau ceva din ce nădăjduia Ştefan cel Mare şi BUN şi Sfânt – pe lângă PUTERE, aveau şi ÎNŢELEPCIUNE, şi SIMŢ AL MĂSURII/ECHILIBRULUI COSMIC!): “Curtu-paşa, după ce-au agiunsu în Iaşi, pre cine găsiè din căpeteniile ţărâi AU ŞI ÎNCEPUT A-I BOIERI, CUM BOIEREŞTE DOMNUL MOLDOVII. Şi şedè în curţile domneşti. Iar atunce era un boieriu, Darie Donici sărdar, care pre urmă la alţi domni au agiunsu şi logofăt mare, iar la moscali au fost polcovnic. Mergând la Curtu-paşa, l-au pus hatman. Aşijdere şi pre un grec, Buzagiu, îl pusese postelnic mare. Şi pre alţii ce mergè la dânsul tot îi boieriè. Ş-au început Curtu-paşa a umbla cu binişor, ca să-l poftească acei boieri aice, ca să scrie veziriul să rămâie el paşă în Iaşi. Dar n-au putut isprăvi nemic” – cf. pp. 276-277.

 

…E drept, există, în cartea lui Ion Neculce, şi varianta “turcului corect” (deci, conformat Logos-ului /Nomos-ului ŞTEFANIC!!!), cel care mărturiseşte, cu fermitate tăioasă şi definitivă, ADEVĂRUL MOLDAV (“Ţara Moldovei nu pot să o dè, să le fie lor podani, că ESTE VOLNICĂ, CĂ TURCILOR ÎI ÎNCHINATĂ, NU-I LUATĂ CU SABIA”): “Leşii încă cere Ţara Moldovei, dar turcii au răspunsu pentru Ţara Moldovei că Ţara Moldovei nu pot să o dè, să le fie lor podani, că este volnică, că turcilor îi închinată, nu-i luată cu sabia” – cf. p. 149.

 

…Sub Petriceico-vodă, sub Duca, sub Dumitraşco Cantacuzino – unul moştenind blestemele şi nelegiuirea de la altul, până la asasinarea ţării… - un strop de bine nemaiputând echilibra oceanele de rău, adunate prin acceptarea Iluziei Timpului Morţii şi Nelegiuirii şi respingând (conştient sau nu) LEGEA DUMNEZEIASCĂ/LOGOSUL VALAH - …oamenii mor şi de “stropul” de bine, venit prea târziu: “Dece viind domnia în Ieşi ş-aşădzindu-să în scaon [n.n.: Dumitraşco Cantacuzino-vodă…], era mare foamete, că fusesă ţara toată bejenită şi nu putusă oamenii ara şi nu să făcusă pâne. Era oameni tot leşinaţi şi morţi pe drumuri şi pe uliţi, cât să mânca om pe om. Poghiazuri din Ţara Leşască totdeuna să slobodziè de strâca şi prăda. Tâlhăret mult era. Dela Cotnar în sus era ţara pustie (…)Dece Dumitraşco-vodă  pus-au de au făcut mierţa mare ş-au pus de au strâgat crainecul să nu cumpere nime păn-ăn treidzili, că-l va înţepa care va cumpăra. Şi aşè au rumtu preţul mirţăi  câte  un leu bătut,  şi peste doo,   trei săptămâni s-au scoborât mierţa şi la zlot. Dece au început săracii oameni a să sătura. Numai era greu, că muriè, că era hămnisiţi” (cf. p. 89).

 

Şi, mai târziu, în 1716, într-a treia domnie a lui Mihai Racoviţă: “Fost-au pre atunce şi o foamete mare în ţară, cât agiunsese de să vindè mierţa de pâine în Iaşi 10 lei. Că numai din Ţara Leşască şi din Ţara Turcească aducè oamenii pâine. Iară la anul după foamete, scornitu-s-au şi un omor mare de ciumă în ţară, şi au ţinut un an şi au agiunsu şi pân-în Podolia, în Ţara Leşască“ – cf. p. 308 – iar apoi, furtuni cumplite: “Iară în al optule an a domniei lui Mihai-vodă dat-au Dumnedzeu o fortună grè, şi s-au aprinsu târgul. Şi multe curţi boiereşti şi mănăstiri au ars. Şi din mănăstiri au sărit şi în curţile domneşti, şi păn-a alerga oamnenii din târgu, au arsu detot. Care multe lucruri au arsu de a lui Mihai-vodă, că nu putè oamenii şi slujitorii nemic să scoaţă den curte, de fortună mare ce era” – cf. p. 312.

…Ba, până şi crime ritualice evreieşti se petrec, în aceste vremi de risipire a LOGOS-ului/NOMOS-ului VALAH, a Autorităţii Vitale a Ţărilor române – dar crima evreiască este tratată nu din punctul de vedere al victimei nevinovate, ci din acela al lăcomiei şi al intrigilor slujbaşilor domneşti (…tot vorba a-cronidului Miron Costin: “Sula de aurŭ  zidiul pătrunde”!): “Tot atunce, pre acea vreme, găsitu-s-au şi un copil de creştin muncit de bezaconicii  jidovi în chipul muncilor domnului Isus Hritos şi au prinsu pre câţiva jidovi de-au  pus la închisoare. Şi nu i-au giudecat, ca pe nişte jidovi, mai degrabă, să facă ce le va face, ce i-au ţinut la închisoare, gândind doar a lua de la dânşi bani mulţi. Şi încă au scris şi la Poartă, ca s-îmbunedze pre viziriul, să apuce şi pre jidovii de la Ţarigrad, să ièi şi Poarta o sumă de bani.

Deci, cum au oblicit solul lui antihrist Pazarghideanul, jidovul cel mare de la Ţarigrad, au şi început a cheltui bani şi a amesteca pe Mihai-vodă. Şi au trimis pe un agă a veziriului şi au slobodzit pe jidovii carii era aice. Şi au scris să le dè pace” – cf. p. 315.

…Uneori, se creează impresia că Ion Neculce vrea să exorcizeze Logos-ul/Nomos-ul Românesc prin indulgenţă şi toleranţă, faţă de forţe demoniace pe care crede că le-ar putea îmblânzi, dacă el se poartă cu blândeţe supraînţelegătoare, faţă de ele. Pare că vrea să adune răul cu binele, întru “obiectivitate”, ca să-i dea tot bine – cazul “groaznicului” (…nu prea “groaznic”, însă, cu grecii lui, fireşte!) şi trufaşului/lucifericului domn muntean, Şerban Cantacuzino: “Şi n-au zăbăvit dup-acesta sfat Şerban-vodă ş-au şi murit. Dzic să-l fie otrăvit fraţâi lui, stolnicul Costantin şi spătarul Mihai, că era un om groznic: nu veghè nimărui voia. Om mare la stat, cu ochii cade bou, harnic, darnic, milă făcè mare la streini, la slujitori.Cheltuiè mult, să-ş facă nume, iar nu să strângă” – cf. p. 106.

 

…Şi avea şi Şerban-vodă viziuni…dar nu aparţinând şi urmând Zborul de VULTUR al Logos-ului ŞTEFANIC -  ci mai curând nezăgăzuind isteriile unei fantezii paranoide, care nu ţinea pasul cu realitatea şi cu propriile forţe, încredinţate lui de Dumnezeu: “Şi gândul şi gătirea lui Şerban-vodă era să fie el împărat în Ţarigrad” – cf. 106.

 

Dar sunt şi cazuri de eforturi cu mult mai mari şi prelungite, de a “descânta” răul venit prin greci, în Ţările române. Mai ales când e vorba de Sfânta Moldovă, fireşte! Spre exemplu, în cazul judecării firii lui Constantin Duca-vodă, Ion Neculce, în încercarea lui exasperată de a nu anula lumina care ar trebui să plutească deasupra capului de voievod valah, voind să salveze, din aura voievodală valahă, ce se mai putea salva:

 

a- începe prin a da vina pe răii sfătuitori, dintre boieri:  Aflară-să şi aice sfetnici fără lege şi tirăneasă zavistie, rană fără leac,  şi să cheamă lepra sau fistula  în pântece: VĂCĂRET, de vac-un zlot şi de cal un leu să dè tot omul, de să trage acel obiceiu spurcat păn-astădzi în pământul nostru. Că orice domnu vine şi drag acel obiceiu şi nu-l mai lasă (…) Şi dintr-acel ceas ce-au scos văcăretul, să şi conoscu că n-alungi cu domnia, nice a precopsi casa lor de lacrămi multe a s[racilor. Şi-n scurtă vreme cădzu blăstămul mai de grabă pe Dumitraşco Ceaurul vel-logofăt, fiind sfetnic, că-i scurtă Dumnedzău viiaţa. Că muri cum îi mai rău, în dub frenţit, şi i să istovi şi casa lui şi 3 ficiori a lui ce-au avut. Să stânsă pomenirea lui cu sunet, şi moşâile lui cădzură la mâni streine. Sfetnicul de domnu rău, pentru cinstea ce are, orbit de răutate fiind, gândeşte şi-i pare că nemereşte, şi pe urmă mai rău să greşeşte, că pe urmă răul cel mai mare şi osânda cade în capullui. Că lacrâmile săracilor nice soareli, nice vântul nu le poate usca. După cum dzice şi Isus Sirah, că ruga smeritului nuori în cer pătrunde”; şi: “Aceşte era boierii lui Costantin-vodă (n.n.: Constantin Mavrocoprdat, fiul lui Neculau Mavrocordat) dintâi. ÎNSĂ NU TOŢI DUPĂ ORÂNDUIALA LOR, CUM SĂ CĂDE, S-AU PUS, CE MAI MULŢI DUPĂ MITĂ (n.n.: ce familiar sună, ăentru vremurile României de azi!). Fiind domnul tânăr şi neştiind rândul ţărâi, au apucat unii cu dări la musaipi. Şi aşădzându-să aceste boierii, au lăsat domnul visteria şi chevernisala ţărâi în sama boierilor, să chivernisască ei cum or şti nevoile ţărâi, după obiceiul vechiu, cum au fost mai întâiu, nu cum era la Grigorie-vodă, să chivernisască numai Sandul Sturdze cu doi greci, ce au lăsat în sama tuturor. Ce pre cât a ţine va arăta vremea viitoare. VENIT-AU ŞI CU ACEST DOMNU ŞI MAI MULŢI GRECI DECÂT LA GRIGORIE-VODĂ. (…)Aceste toati nevoi într-un an le-au luat. Şi-ncepu obicei, ca şi la Gligori-vodă, de nu mai întreba pre alţi boieri di ţară. Numai c-un moldovan şi cu grecii să sfătuiè, anumi Toadir Păladi vel-visternic, di făcè cum îi era voia (…)Că Mihai-vodă, după ce i s-au plinit un an, l-au scos din surgunie. Şide  în Ţarigrad la casa lui. Numai el nu să prè trăge  în Moldova, vădzând că să sfădesc domnii amândoi, socotindu ca doară a apuca domnia în Ţara Românească. Vai de aceste 2 ţări  creştine, cu aceşti domni străini! Ce di amar di bani dau pentru vrăjbile celi ticăite a lor! Păladi Toader¡ vel-visternic, fiind nepot lui Mihai-vodă şi cu atâte rudi, îi păre bine di acesti vorbi că sunt între domni şi mai mult îndemna la jacuri şi la vrăjbi” – cf. pp. 338-339.

 

b-apoi, chiar face mari eforturi de a afla ecouri de lumină, în chipul domnitorului Constantin Duca: “Şi era domnu cu-nţelepciune, şi la mânia lui grăiè

tot cu cinste şi cu îngăduială, nu cu răstituri, prostatic. Şi era un om foarte învăţat bine la carte. Şi măcar că era învăţat, dar spor în casa lui nu era” .

c- Din păcate, făptuirea defineşte gradul şi felul de fiinţare spirituală al acestor entităţi demoniace; iar dacă “domnul” îşi dă în petec cu fapta, cu lipsa de personalitate, de pricepere în călăuzirea poporului (pe care, fiindcă vine vorba, nu-l cunoaşte, nici vrea să-l cunoască şi despre a cărui Lege/Logos/Nomos habar nu are că ar trebui s-o ştie, ca să se poată descurca, în vremuri, şi aşa, teribil de tulburi!) – apoi ce poate să mai lucreze Magia Scrisului, decât să dezvăluiască ceea ce încercase a învălui, prin incantaţia grăirii de bine (…şi, totuşi, cu părere de rău îi mărturiseşte relele…ba chiar în ceasul din urmă, tot încearcă să-i mai diminueze păcatele, dându-le şi împrăştiindu-le şi către maică-sa cea lacomă, Anastasia, şi iar către boierii cei rău-sfătuitori…!)? – “Dece iar la al doile an mai scoasă şi al doile văcăret la vită (…)Pe cestu domnu Duca-vodă, într-această domnie dintăiu, era numai cu numeli domnu, că-l stăpâniè muntenii. Pe cine dzicè muntenii, pe acie boieriè, şi ce dzice, acie făcè. Şi era şi îmă-sa, doamna Ducăi-vodă celui bătrân, şi s-amesteca şi è la răutăţi. Şi boierii încă era tineri, şi nu să mai ştiè ce mai este de chivernisa”.

…Există, însă, şi cazuri de pseudo-voievozi atât de adânc demonizaţi, în cazul cărora Ion Neculce nu vede de ce şi cum ar mai putea interveni incantatoriu şi persuasiv, asupra fiinţării/făptuirii lor, prin care au nenorocit ţara, aducând-o la “periciune” – este cazul laşului, fricosului, nevolnicului şi putredului grecotei Dumitraşco Cantacuzino, care jefuia toată ţara, inclusiv sărăcia mânăstirilor valahe, cum era mânăstirea Râşca: “Şi era grec ţărigrădean de felul lui, neam de-mpărat creştinescu de Cantacozoneşti, şi ştiè rândul acestor ţări. Şi neaflându-să nime atunce, cum să pomeneşte mai sus, l-au pus pe dânsul vizirulǔ domnu în Moldova în locul lui Petriceico-vodă (…). Dar aceste voroave nu-s nemic, fără cât Dumitraşco-vodă, fiindu grec tălpiz şi fricos, cu piele de iepure la spate, şi neavându nice o milă de ţară, punè pricini asupra boierilor ş-a lui Miron, că sfătuiescu şi-i bine să iernedze tătari şi ei n-au priimit să facă zapis. Dar lui îi era voie şi siliè spre acela lucru, că să temè să şadză în Ieşi, să nu vie nescarivai poghiazuri să-l iè din Ieşi.

Dece intrat-au tătarâi în ţară, ca lupii într-o turmă de oi, de s-au aşedzat la iernatic pin sate, pe oameni, din Prut pănă în Nistru şi mai sus, pănă în apa Jijiei, nemărui nefiindu nici o milă de săraca de ţară, cum arǔ hi fostu ţara fără domnu. Aşè era jac într-însa, cum arǔ hi fostu ei, săracii, pricina răutăţâi, cum arǔ fi ei, săracii, sfătuit să vie leşii cu oastea la Hotin. Cum s-au îndurat a da ţara în pradă, fără nice o nevoie! Numai pentru frica cè blăstămăţască şi chevernisala lui au socotit de au iernat tătarâi în ţară păn-în primăvară! (…)Iară tătarâi sunt lupi apucători, pradă, robăscu, bat şi căznescu pe creştini, neavându grije, nice strânsoare de mârzacii lor. Şi tătarâi nu mânca, ca joimiri, ce mânca gospodarii, ce mânca tot carne de vacă şi de oai, de nu-i putè să-i biruiască cu hrana, pe dânşii şi pe caii lor. Că un sac de ordzu da pe dzi unui cal, şi cât nu putè să mânânce un cal într-o dzi îl deşerta din traişte şi-l strângè deuseghii, şi dac-îl şi fârşè bietul om ordzul din groapă, iar tătarul îl făcè pe om de cumpăra ordzul cela ce strângè el de pen traişte. Mâncat-au tot, şi pâne, şi dobitoc, ş-au jâcuit tot păn’ la un cap de aţă. Pe mulţi au şi robit, cu furiş, femei, fete, copii. Rămas-au bieţâi oameni numai cu sufleteli, bătuţi şi strunciunaţi, cum era mai rău şi mai amar, cum nu să poate nice a scrie, nice a să povesti caznele şi ucisurili lor ce au avut de tătari. Dece viindu primăvara, s-au rădicat tătarâi din ţară.

Iară nemţâi tot şădè  pen cetăţi, în Neamţu şi Suceavă, şi jăcuiè ce putè prin pregiurul cetăţilor pentru mâncare. Şi moldovenii sta cu oastea prin pregiurul cetăţilor, ca să-i scoată, şi nu-i putè, şi sta pen pregiurul cetăţilor şi totdeauna avè cu dânşâi bătaie. Şi boierimea di pin pregiur era bejeniţi de răul lor (…)Dumitraşco-vodă era un om bătrân, grec ţărigrădean de neamul lui, de Cantacozoneşti. Şi mai nainte vreme fusesă visternic mare şi-n Ţara Muntenească, la Gligori-vodă. Şi era om nestătător la voroavi, tălpiz, amăgitor, geambaş de cei de la Fener din Ţarigrad. Şi dup-aceste, după toate, era bătrân şi curvar. Doamna lui era la Ţarigrad, iar el aice îşi luasă o fată a unei rachieriţe de pe Podul Vechiu, anume Arhipoaie, care o chema Aniţa, ţiitoare, de o purta în vedeală între toată boierimea, de-o ţinè în braţi, de-o săruta şi o purta cu sălbi de galbeni şi cu haine de şahmarand, cu şlic de sobol şi cu multe odoară împodobită. Şi era tânără şi frumoasă şi plină de suleiman, ca o fată de rachieriţă. Şi o triimitè cu carăta domnească, cu siimeni şi cu vornici şi cu comişi dzuoa amidzidze mari pe uliţi, la feridiu şi pe la mănăstiri şi pe la vii, în primblări. Şi făcè şi pe boieri de-ş triimitè giupânesăle cu dânsa. Şi după ce viniè de la primblări, triimitè giupânesilor daruri, canaveţe, bilacoase, căce i-au făcut cinstea de-au mărsu cu dânsa în primblare. Şi după ce s-au mazilit, au luat-o cu dânsul ş-au dus-o în Ţarigrad cu dânsul ş-au măritat-o dup-o slugă a lui, după un grec. Căutaţi, fraţi iubiţi cetitori, de videţi ce este omenia şi curvia grecească! Că el, de bătrân, dinţi în gură n-avè. Dimineaţa îi încliè de-i punè în gură, iar sara îi desclie cu încrop şi-i punè pe masă. Carne în toate posturile cu turcii depreună mânca. Oh! oh! oh! săracă ţară a Moldovei, ce nărocire de stăpâni c-aceştia ai avut! Ce sorţi de viiaţă ţ-au cădzut! Cum au mai rămas om trăitor în tine, de mare mirare este, cu atătea spurcăciuni de obiceiuri ce să trag pănă astădzi în tine, Moldovă! Şi din vreme în vreme tot s-au mai adaos spurcateli de obiceiuri, carei mai înainte s-or pomeni cineş la rândul lor.

Tâmplatu-s-au de-au găsit câţiva mii de galbeni acolo în mănăstire în Râşca, puşi de titori pentru treaba mănăstirei. Şi i-au luat toţi şi nemic n-au lăsat mănăstirei de schivernisală, sau să tocmească ceva, fiind mănăstirea săracă” – cf. pp. 60-90.

…La fel sunt judecaţi (cu încercări de determinări ale bivalenţei, eventuale, a Duhului lor…!)  - ca şi săpânii lor greci, şi unii boieri greci, încât ai impresia că lui Ion Neculce i-ar fi silă să fie acuzat de xenofobie, şi face eforturi supraomeneşti să-şi învingă ura şi amarul, când vede cum străinii îi duc ţara la pieire (despre postelnicul Panaitachi Morona: “Slugiè ca un grec, după cumu-i umbla vremea” – p. 182 – greci pe care nici măcar hanul tătărăsc nu-i suportă: “Nici miie nu mi-i drag să slujesc cu grecii” – p. 211 ):

 

 

a-despre Iordache spătariul, grec la curtea lui Dabija-vodă: “Şi încuscrindu-să Dabije-vodă cu Iordachi, l-au pus spătarǔ mare, şi n-au spătărit vreme multă ş-au murit Iordachi spătarul, care cu multă pofală şi cu mare jele despre toţi pemintenii l-au îngropat înǔ Bărnovschii, că, măcar că era grec, omǔ strein, dar era om bun; să punè tare pentru peminteni la domnie” – şi, respectiv, despre

 

b-…alt grec Iordache – “Iordachii Rusăt visternicul”, care lucrează “la două capete”, fiind şi boier “de credinţă“ (?!) al lui Constantin Duca-vodă, dar înţelegându-se, “pe sub mână”, şi cu veşnicul duşman al Moldovei şi al domnilor ei, Brâncoveanul, din Ţara Muntenescă: “Şimărgându la Duca-vodă, ş-au dat solia ce-au avut, iar pe taină, cu Iordachi Rusăt visternicul, au avut altă solie, de-i giură dela Brâncovanul pentru celi trecute pizme vechi şi groazi şi pagube, ce au avut Iordachi, să fie iertate (…)Deci Iordachi,măcar că era om înţelept, iar firea îi era de grec, lacom la cinste, nu socoti nice la Dumnedzău, nice ruşine de oameni, nice la osândă sau la ce va vini pe urmă lucrul (…)Ce să ştiţi, fraţilor, că nu numai Iordachi, ce toţi grecii, mai drepţii şi mai bune slugi nu-i alt neam în lume pănă este stăpânul în cinste şi-n puteri, iar cât să slăbeşte sau să micşurează cinsteastăpânului, îndată să şi lasă şi aleargă la altul, carei vede că-i mai cu puteri. Pecum şi Iordachi, făcând această grabă, mai pe urmă la multe primejdii de viiaţă şi de pagub-au vinit, care să va arăta înainte la rândul lor– pp. 168-169

 

…Dacă, în a-cronia/a-cronidia lui Miron Costin, apar şi domnitori făcuţi din boieri, dar, măcar, români, sau aleşi de boierii români, sau luptând, cu preţul vieţii, pentru Ţara Moldovei (cazul “Armeanului” Ion…!), acum, în cartea, VEHEMENT A-CRONIDĂ, a lui Ion Neculce, vin vremurile în care domnii ce conduc Moldova nu cunosc limba supuşilor lor, deci nu cunosc nici “Rânduiala/NOMOS-ul/Logos-ul-LEGEA”, şi nici nu acceptă să înveţe, să se adapteze Logos-ului Valah, ci se izolează între grecii lui “aduşi de vântul” şi de Duhul lăcomiei şi înşelătoriei şi tâlhăriei, precum “geambaşii”, sau, cum se zice în popor – Ion Neculce precizează energic, în raport cu GRECII: “curve de oameni/curve greceşti” (“Dumitraşco-vodă era un om bătrân, grec ţărigrădean de neamul lui, de Cantacozoneşti. Şi mai nainte vreme fusesă visternic mare şi-n Ţara Muntenească, la Gligori-vodă. Şi era om nestătător la voroavi, tălpiz, amăgitor, geambaş de cei de la Fener din Ţarigrad. Şi dup-aceste, după toate, era bătrân şi curvar - cf. p. 45) - … ca orice tiran şi impostor (despre Nicolae Mavrocordat: “Din spătărie încolo, mai înluntru, nime nu putè intra, nici boieri, nici mazâli, fără cât numai Ramadan postelnicul şi Spandonachi căminarul şi Sculie cămăraşul dinluntru, ce era tălmaci. Că NECULAI-VODĂ MOLDOVENEŞTE NU ŞTIÈ, CE ERA UN LUCRU PRE CU NĂCAZ BOIERILOR ŞI ŢĂRÂI” (…)Că-i era şi lui cu greu, că NU ŞTIÈ RÂNDUL ŢĂRÂI şi nu putè pe boieri să-i supuie cu schevernisala, după cum era voia lui” – cf. p. 205) – şi, tot ca orice orice tiran, care se autoizolează de realitate, devine paranoic: “VRÈ SĂ STĂPÂNEASCĂ MOLDOVA CA POARTA TURCEASCĂ, CU MĂRIRE MARE”.Strică LEGEA/”TRADIŢIA”-”OBICEIUL, LOGOSUL ROMÂNESC, întru stimularea germenilor demoniaci ai Anti-Nomos-ului/Haosului: ” Căutaţi, fraţi iubiţi cetitori, de videţi ce este omenia şi curvia grecească! Că el, de bătrân, dinţi în gură n-avè. Dimineaţa îi încliè de-i punè în gură, iar sara îi desclie cu încrop şi-i punè pe masă. Carne în toate posturile cu turcii depreună mânca. Oh! oh! oh! săracă ţară a Moldovei, ce nărocire de stăpâni c-aceştia ai avut! Ce sorţi de viiaţă ţ-au cădzut! Cum au mai rămas om trăitor în tine, de mare mirare este, cu atătea spurcăciuni de obiceiuri ce să trag pănă astădzi în tine, Moldovă! Şi din vreme în vreme tot s-au mai adaos spurcateli de obiceiuri, carei mai înainte s-or pomeni cineş la rândul lor” – cf. p. 46 (a adăuga “spurcate obiceiuri” înseamnă a destabiliza şi şubrezi Duhul/Logos-ul Românesc, a ucide Oştenii Duhului de Neam, aşa cum ai distruge siatemul imunitar/anticorpii unui om…) -

 

 

…şi se înconjoară pseudo-domnitorul, cu “păr de iepure pe spinare”, faţă de cei puternici (Poarta Otomană începea să se simtă, în Moldova, “la ea acasă”: “Iară Lupul vornicul mergând la veziriul, mult l-au mustrat pentru căci s-au hainit ţara, iar el au dat samă cătră veziriul cum nu sunt ei vinovaţi, adecă boierii, nici ţara, ce-i vinovată Poarta, că pre domnii cei buni îi mazileşte fără voia boierilor ţărâi şi pune domnu pre care nu-l ştie ţara. Şi dându-i Poarta sabie, face în ţară ce i-i voia. „Pre cum şi pre acesta, pre Dumitraşco-vodă, l-ai pus măria ta fără ştirea ţărâi, şiau făcut ce i-au fost voia. Iar mai nainte era obiceiu de-şi alege boierii şi ţara domnu, pre cine poftiè ei, şi pre acela punè şi Poarta“ - …dar era un BALET AL “STRĂINILOR”, de tot soiul: leşi, “nemţi”-austrieci, cazaci, tătari etc., pe tot pământul sfânt al Valahilor, pentru că grecii negustori nu mai aveau “oastea ţării”, ci “OASTEA DE CĂMĂTARI”, prin care-şi dobândeau “caftanul” cel teribil de vremelnic, dar prin care, în primul rând, îndatorau şi sufocau Moldova/Ţara…nu departe de ceea ce se întâmplă în vremile veacului XXI!) - …dar cu trufie şi curvie grecească, în comportamentul său neruşinat şi sfidător de Moldovă - NUMAI DE GRECI!

 

…Care greci, fireşte, nu veniseră nici ca să  se dedulcească la Limba-Logos Moldav, pe care unii români îl impun, încă (dacă nu conştient şi constant, măcar ferm!): “Aşijdere la acè gâlceavă prins-au Fliondor armaşul la gazdă pre un grec, anume Mavrodin păharnic, şi l-au bătut şi l-au dezbrăcat, de l-au lăsat numai cu cămeşa. şi l-au legat şi l-au pus pe un cal îndărăpt cu faţa spre coada calului, şi didese coada în mâini, de o ţine, în locu de frâu. şi-l duce prin mijlocul târgului la Copou la primblare şi-l priviè tot nărodul dzioa amiadză dzi mare. Şi-i dzicè ficiorii ce-l ducè: „Dzi, grece, calmurgu la fântâna Bordii“, iar el nu putè dzice „cal murgu la fântâna Bordii“, ce dzicè„alogo murgo sto f\nt\na Bordii“. Iar slugile lui Fliondor ]i da palme şi-i dzicè: „Dzi, grece, bine; nu dzice aşè“. Acest fel de zeefet frumos i-au făcut. şi după ce au vinit Cantemir-vodă, iar l-au mai bătut şi l-au surgunit” - cf. p. 94“) – şi nici de dorul Moldovei, ci doar pentru căpătuială şi jaf fără istov: “Deci Iordachi, măcar că era om înţelept, iar firea îi era de grec, lacom la cinste, nu socoti nice la Dumnedzău, nice ruşine de oameni, nice la osândă sau la ce va vini pe urmă lucrul (…) Ce să ştiţi, fraţilor, că nu numai Iordachi, ce toţi greci îi , mai drepţi şi mai bune slugi nu-i alt neam în lume pănă este stăpânul în cinste şi-n puteri, iar cât să slăbeşte sau să micşurează cinsteastăpânului, îndată să şi lasă şi aleargă la altul, carei vede că-i mai cu puteri” (cf. p. 168).

 

…Această atitudine versatilă, ipocrită, lacomă, trufaşă, egoist-luciferică, îl exasperează pe Ion Neculce, cum, mai târziu, îl vor exaspera, şi pe Eminescu, toţi “alogenii” pripăşiţi în România, pe post de “lipitori”.

 

…Aşa ajunge Ion Neculce (şi aşa ajung toţi românii care  mai au în ei Duh Reacţionaro-Vitalist!) să nu-i poată “înghiţi” nu pe “străini”, în general, ci pe străinii care jefuiau şi sufocau ţara  - în acele vremuri, GRECII – şi nici pe “amicii” şi “înrudiţii” cu ei, dintre români: “Numai ce au rămas în Ţara Muntenească Nicolai Costin hatmanul, că era cumnat cu Duca-vodă şi cu Mavrodin vistiernicul, CĂ ERA GREC, NU AVEA LA CE VINI” (cf. p. 156)…să stingă, de tot, Moldova – iar exasperarea lui ajunge la nivelul Marilor Sentinţe Imprecative ale Lumii:

 

Aşè socotescu au cu firea mè această proastă: când a vrè Dumnedzeu să facă să nu fie rugină pe fier, şi turci în Ţarigrad să nu fie, şi lupii să nu mânânce oile în lume, atunce poate nu vor fi nici greci în Moldova şi în Ţara Muntenească, nici or fi boieri, nici or pute mânca aceste doao ţări, cum le mânâncă. Iar alt leac n-au rămas cu condeiul mieu să mai pomenescu, ca să pot gâci. Focul îl stângi, apa o iezăşti şi o abaţi pe altă parte, vântul când bate, te dai în laturi, într-un adăpost şi te odihneşti, soarele intră în nuor, noaptea cu întunerecul trece şi să face iar lumină, iar la grec milă, sau omenie, sau dreptate, sau nevicleşug, nici unele de aceste nu sunt, sau frica lui Dumnedzău. Numai cându nu poate să facă rău să arată cu blândeţe, iar inima şi firea, tot cât arǔ putè, este să facă răutate. Căutaţi de cetiţi la hronograful grecescu, de vă încredinţaţi şi mai bine, pe când au fost grecii puternici şi împărăţia era a lor, ce făcè pre atunce şi ce lucra!” – cf. p. 96.

…Că s-au “îmbolnăvit”, uneori (prea deseori!) şi românii, de bolile grecilor – lăcomia şi tirania obraznică şi sfidătoare şi asasină – în aşa fel încât uşor se putea “cădea din lac în puţ”…mai ales dacă-şi băga coada duşmanul de moarte al Moldovei, Brâncoveanu Constantin, “boier vechi şi domn creştin”… (deşi, pentru Legea Valahă/LOGOS-ul Românesc, s-a arătat a avea potenţial martiric!): “Şi sfătuiră şi triimisără pre unchiu-său, pre Mihai spatariul, la Poartă, şi umblă spatariul Mihai şi cercându şi giuruind mult veziriului, să mazilească pre Antiohii-vodă şi să puie domnustrein, pre carele au ales Brâncoveanul-vodă. Şi Brâncoveanul-vodă  alesese pre un Toderaşco de la Gălaţi. Care acel Toderaşco a fost neguţitor: om era chipeş şi de fire, dar mai rău şi mai spurcat, şi mai varvar, şi mai tiran nu era alt om pre aceli vremi în ţară. Că de ar fi fost acela domnu în Moldova, nici un boieriu pănă  în doao, trii luni n-ar fi rămas viu în ţară . Acel feliu de milă avea Brâncoveanu-vodă pe ţara noastră a Moldovei şi pe boiari” (n.n.: un soi de “iacobin” ori “bolşevic”, avant la lettre…!)“ – cf. p. 157.

 

…Nici măcar soarele, parcă, nu mai vrea să vadă atâta jaf dement şi strâmbătate, în biata Moldovă – şi din partea grecilor, dar şi pustiire se face prin înşişi “fraţii” munteni, prin Brâncoveanu:   “Atunce s-au făcut mare eclipsis, întunecare de soare, cît nu să vide om cu om. Întunecasă lumea în anul 7208 septemvrieîn doaosprădzeci dzile, întru o dzi marţi” – “marţi”, ziua Zeului Marte, Zeul Războinic, simbol al reacţiei disproporţionate/hybris-ului  active-reactiv…poate se sugerează, oare, o compensaţie cosmică?! … -   cf. p. 151.

 

…Ion Neculce scrie aşa, la moartea unui boier numit Costantin Costache Gavriliţă şi poreclit Negel (care boier era, totuşi, destul de departe de perfecţiunea morală…): “Şi

mari cinste i-au făcut la îngropare, şi mai mulţi oameni strâga „Dumnedzău să-l ierte“ dicât „să nu-l ierte“. Că măcar că era om mânios şi zavisnic asupra unora, după cum îs pizmătari neamul Gavriliţăştilor, dar avè şi unili lucruri bune. Că era om şi harnic, nici mitarnic sau lacom, şi era şi om libovnic, ospătători. Dragă-i era cinstea, şi mai aleasă decât toati era cè mai bună, că să punè tari în prici cu domnii şi cu alţii pentru

ţară (n.n.: ca şi Iordache vistiernicul, deh!). Sta di să pricè, ca să nu o jăcuiască. Pentru acee nărodul mai mult strâga „Dumnedzeu să-l ierte“... Şi noă încă ni să cade, celor ce om citi, di vremi că sta pentru ţară cu bini, să dzâcim „Dumnedzău să-l ierte“. CĂ BOIERIUL CARI STĂ CU BINE PENTRU ŢARĂ DI SPUNI, MACAR DE-AR VINI ŞI LA PRIMEJDIA VIEŢII, I SĂ CADE DE LA ACE ŢARĂ ŞI DI LA PEMINTENI A-I DA MAI MULTĂ CINSTE DI LAUDĂ DECÂT DE HULĂ“ – cf. pp. 353-354.

 

…Patriotism cald şi adevărat şi tare îngrijat de durerile ţării, al înţeleptului Ion Neculce -  dar cât de mult suferitor că grija lui nu prea are asupra cui să se reverse, pentru a restabili, prin oameni cu caracter tare, Logos-ul/Nomos-ul ŞTEFANIC!

 

 

…Culmea umilinţei, pentru noi, moldovenii/valahi, este că ajunge un turc-vizir să fie mai exasperat şi mai ferm, în reacţie, plan şi acţiune, văzând la ce hal de risipire au adus intrigile “fraţilor” munteni şi jaful grecesc, biata Moldovă. Acest vizir (“Rămiz răiz-afend”) l-a cercetat pe Brâncoveanu, cu privire modalitatea de a salva Moldova:  - şi Brâncoveanu îşi vădeşte paranoia puterii, dorind stăpânirea ambelor ţări, motiv pentru care stârneşte intrigi, între ţările vecine, contra Moldovei – rezultatul acestor intrigi teribil de viclene şi fără niciun fel de scrupule ducând la pustiirea Moldovei prin oştile străine (leşeşti, austriece, tătărăşti…), care se “preumblau” pe aici ca…”vodă prin lobodă”: “Iară el [n.n.: Constantin Brâncoveanul], dac-au audzit aşe, foarte era cu voie să fie domnu la 2 ţări, că pentru acie aduce oşti streine pen ţara noastăă şi schimba domnii dintr-însa, să o strâci şi să rămâie pustie” – pe modelul: nu-i a mea, să nu fie a nimănui! - … de parcă o ţară ar putea fi pusă în buzunar de un domn cu fumuri paranoide…

 

De fapt, vizirul îi mărturisise (cu tot oful !) sultanului, încă de pe când nu-l făcuse vizir,  singura soluţie (în viziunea lui, pentru a scăpa Moldova de prăpădenie: Eu, de-aş cădè vizir, ştiu ce-aş faci muntenilor pentru Moldova, că ei au prăpădit-o cu meşterşugurile lor. I-aş faci pe dânşi de-ar umplè ţara de oameni, şi toată cheltuiala să fie de la dânşii“ – cf. p. 170.

 

…Capul Brâncoveanului s-a clătinat, se pare, încă de acum, şi nu doar din pricini de “viclenire” a/contra sultanului (că, de fapt, toţi factorii politici europeni ştiau absolut totul, unul despre trădările celuilalt, într-un veritabil cadril al mârşăviei, zisă şi…”diplomaţie”!) – ci şi din pricina paranoiei lui, cu privire la “stingerea” Moldovei şi a Cantemireştilor, cu orice preţ!

 

…Dacă la Grigore Ureche şi la Miron Costin abundau “domnişorii”, ca expresii ale unui Anti-Nomos al Imposturii (demne de tot dispreţul!), de care, încă, Moldova se putea apăra!!! – ...Ion Neculce este mult prea amărât şi strivit de imaginea mulţimii-furnicar a impostorilor greci (lifte mârşave, fără Cuvânt şi fără Lege!) - trimişi, cu caftanul în spate, de pe la licitaţiile Porţii Otomane…

 

…Mai curând, socoteşte că “vânătorii” de domnie sunt nişte rătăciţi cu mintea, nişte “fantaşti”, care ajung “să se pupe-n bot cu duşmanii ţării, numai pentru o Iluzie Demonică… - …”fantaşti” faţă de care reacţiunea poporului trebuie să fie una, dacă nu înţelegătoare, cel puţin una de lehamite revoltată: “Că să agiunsese Dumitraşco-vodă cu Husain-beiu, de ţinè cu dânsul. Şi la ieşitul din curtea domnească, Dumitraşco-vodă arăta fantazie, de dzicè surleli şi trâmbiţeli şi bătè dobeli. Dar năroadele tot îl suduiè şi-l hitcăiè şi arunca cu pietri şi cu lemne după dânsul” – cf. p. 95

 

…Iată cum vorbeşte Ion Neculce (cu mirare îndurerată, că a ajuns, pe lumea asta şi, mai cu seamă, în Moldova ŞTEFANICĂ, să fie posibile astfel de manifestări ale absurdului impostural, în ce priveşte Slujba Martiric-Dumnezeiscă de Voievod!), despre un aşa  nebun (“şi nu ştiu ce i se părè lui” – şi-şi pregătea “domnia”, întâi şi-ntâi, prin trădarea ţării, pe care o vindea, în dreapta şi-n stânga, ca pe o vită, oricui “se scula mai de dimineaţă”: “întăiu au scris la nemţi, de închina ţara(…)DinCameniţă s-au dus cu cărţi la hanul ş-au dzis cătră hanul că, de i-a da oaste să margă cu dânsul, s-a închina: câtă ţară şi cetăţi a Moldovei au luat leşii,  toate s-or închina la dânsul! - …noroc că mai existau, încă, vreo câţiva oameni de bun-simţ, pe lume, de nu s-a pierdut, fie şi în ceasul al 12-lea, Ţara Modovei, cu totul şi pentru totdeauna: “Numai, prindzind de veste Dumitraşco beizădeo, au spus vizirului că acela-i un om nebun, nu este de domnie”…!!!), umflat de toate fumurile imposturii, “de-l chema Davidel”, şi “aşea au lipsit de n-au luat domnie cât s-ar rumpe un păr” (cf. p. 147): “.“Atunce, pe acie vreme, era un ficior de mazil, de-l chema DAVIDEL. Slujisă în Ţara Leşască, de agiunsesă rohmistru, şi era la cinste mare. Avè ceteală, pravilă mare, şi nu ştiu ce i se părè lui, că umbla pentru domnie Moldovei. Întăiu au scris la nemţi, de închina ţara, apoi au fugit de la leşi în Cameniţă. DinCameniţă s-au dus cu cărţi la hanul ş-au dzis cătră hanul că, de i-a da oaste să margă cu dânsul, s-a închina: câtă ţară şi cetăţi a Moldovei au luat leşii,  toate s-or închina la dânsul. Ş-au mărsu hanul sângur cu dânsul de au prădat în Ţara Leşască, şi nemic den câte au dzis n-au fostu. Ce mărgând şi hanu cu-mpărăţia la oaste la Varadin, au mărsu şi el. ş-au grăit hanul vizirului, şi era numai să-l puie domnu în Moldova. Numai, prindzind de veste Dumitraşco beizădeo, au spus vizirului că acela-i un om nebun, nu este de domnie. Ş-aşè au lipsit de n-au luat domnia cât s-ar rumpe un păr” – cf. p. 147.

 

Şi, totuşi, n-a murit, în sufletul Înţeleptului Mag al Scrisului, VIGILENŢA EXORCIZATOARE PRIN SARCASM. Deşi, până se decide să folosească termenul exorcizant, pentru impostorul grotesc, BUŢUCACHII-VODĂ, trec multe vorbe/cuvinte… - semn că Ion Neculce simte că impostura a devenit, în Moldova, o stare metastatică…doar că…”BUŢUCACHII-VODĂ”, “casapul sârb”, o marionetă, în definitiv, fără vină (“l-au făcut, fără voia lui, de l-au îmbrăcat în căftan”) iscat de răzbunarea lui Mihai Racoviţă, “încrucişat” în Ţara Muntenescă şi voind să “rezolve” şi problema domniei Moldovei, contra boierilor (de data acesta, foarte reactivi-împotrivitori!), din Moldova, dar şi din Ţara Muntenescă, se pare! -  AR FI FOST CHIAR PREA DE TOT, dacă nu l-ar exorciza şi trimite “pe pustii”…că până şi turcii l-au… “expirat” (“mânietu-s-au împăratul şi veziriul”)… : “Atunce şi Mihai-vodă aflând vreme, au mazilit pe Costantin-vodă din Ţara Muntenească, de n-au plinit încă bine luna cu domnia după moartea tătâne-său. Atunce au mazilit şi pe Adli-Gherii, hanul tătăresc, şi au pus pre Caza-Cheri, carii şi-l poftisă ei mai nainte. Şi au ieşit şiMedli-Gherii soltan, care fusesă cu zorbaoa. Atunce zorbalele au găsit pe un casap sirbu, anume Buţucachii, prieten al lor, şi ducându-l la veziriul cel nou, l-au făcut, fără voia lui, de l-au îmbrăcat în căftan, să fie domnu înMoldova. Ce îmbrăcându-l, nu i-au dat ferman să-l trimiţă aicea mai în grabă. De aceasta oblicind Grigorie-vodă, spus-au tuturor boierilor. Şi s-au sculat toţi boierii de au scris la Poart[ cum nu letrebuie acela domnu, şi s-au gătit să fugă. Şi fiind aice şi un turcu mare, ce venisă cu căftan, şi au mărsu toţi boierii la acel turcu de i s-au rugat. Şi spuind turcul la Ţarigrad cumu-i pofta boierilor, mânietu-s-au împăratul şi veziriul. Şi pre mulţi de acei cu zorbaoa au tăiet, de i-au mai împuţinat. Şi au tăiet atunce şi pre acel DOMNIŞOR BUŢUCACHII-VODĂ, nepurces încă din Ţarigrad. Şi de iznoavă au trimis altu căftan de domnie lui Grigorie-vodă“- cf. p.  324.

 

***

4-MENUETUL [72] , SARABANDA [73] ŞI CADRILUL [74] , ÎN  CARNAVALUL „PÂREI”, „HARZULUI”, AL MORŢII ŞI AL PASAGERULUI. PSEUDO-VOIEVOZII „ÎNCRUCIŞAŢI”

...Scrie undeva romancierul american, Raymond Chandler: „SINGURA DEOSEBIRE DINTRE CRIMĂ ŞI AFACERI ESTE ACEEA CĂ, PENTRU AFACERI, TREBUIE SĂ DISPUI DE CAPITAL”...

Nimic mai adevărat, mai ales când vorbim despre „licitaţiile” permanente şi  genocidice, de la Poarta Otomană, de la finalul secolului al XVII-lea şi din tot veacul al XVIII-lea, în ce priveşte tronul Ţărilor române!

...De departe, dacă nu ai fi român, ţi s-ar părea, acest „joc” tragic, un menuet al venirii şi plecării/schimbării domnilor; din apropiere (şi tot cu condiţia să nu fii român!) ar părea, când şi când, o năbădăioasă sarabandă a meschinăriilor, a permanentelor „pâri” şi „harzuri” la Înalta Poartă – însoţită, fireşte, sarabanda schimbării, de figuri de cadril, când se schimbă perechile, între ele...În realitate, asistăm la „figurile” Morţii unui popor agonic.

Ceea ce-l deosebeşte pe Ion Neculce, de Grigore Ureche şi Miron Costin, în aceste vremi ale „jocului Morţii”, este faptul că-şi lărgeşte considerabil concepţia despre Om şi despre Voievod, despre apartenenţa lor la o anume etnie: fireşte că Ion Neculce este patriot, fireşte că ar aştepta, precum sfinţii din mânăstiri, a doua venire a Lui Mesia-Hristos... - ...dar ştie că are de înfruntat şi descântat şi exorcizat ISTORIATĂLPIZĂ [75] ! Că Regizorul-Demon al Iluziei TIMP azvârle, în arenă, doar oameni, pe care trebuie să-i preţuiască sau dispreţuiască prin prisma apariţiilor lor meteorice, ca pseudo-voievozi, şi, totuşi, oameni care se sfinţesc, vrând-nevrând, prin însăşi aşezarea lor pe Sfântul Tron al LOGOSULUI/NOMOSULUI ŞTEFANIC! Şi, deci, de obicei, fiecare vine, spre a înfrunta Demonul Iluziei Istorice, cu cât i-a dat Dumnezeu şi cu câta fărâmă de Misiune, pentru a ţine ţara şi poporul Moldovei şi Munteniei, deasupra liniei de plutire! Şi trebuie să-i judece mai cu indulgenţă, poate şi pentru „jocul încrucişărilor” la tronul celor două Ţări Valahe – Poarta Otomană schimbându-i, pe „domni” (pseudo-voievozi), între ei, în mod repetat, nu pentru a nu se „nărăvi” la bine, ci tocmai invers: pentru a nu avea timp să priceapă ce ar însemna Binele, pentru una sau alta dintre ţările valahe, pentru a nu avea vreme să-şi însuşească Logos-ul/Nomos-ul vreuneia dintre ele şi, din greşeală, să-i facă ţării guvernate cu „firman” (marcând permanentul pasager, permanenta tranzitivitate ontologică şi de Călăuzire!) vreun bine...Şi, fireşte, pentru a se îmbogăţi Poarta, din permanenta licitare, „fără nicio închidere şi limitare”...dar şi pentru a teroriza şi avertiza SĂ NU SE PREOCUPE, CUMVA, DE  BINELE ŢĂRII, CI DE SCOATEREA, DIN PIATRĂ SEACĂ, A BANILOR PENTRU POARTA OTOMANĂ!!!

...Ion Neculce are (comparând lumea catolică-apuseană cu cea ortodox-răsăriteană) şi o altă explicaţie, întrucâtva corectă (dacă n-am ţine cont de „daturile” Demonului Istoriei şi de necesitatea de a prezerva LOGOS-ul Specific/Logos-ul Naţional!), pentru acest haos, ca negare a Autorităţii Logos-ului/Centrului Cosmic: LIPSA DE SOLIDARITATE, ÎN JURUL UNUI CENTRU AL COSMOSULUI CREŞTINĂTĂŢII RĂSĂRITENE -  ceea ce ar împiedica sau, măcar, diminua consistent şi constant presiunile Porţii Otomane (...deşi un Petru cel Mare ar fi putut fi văzut ca potenţial unificator de forţă creştin-ortodoxă! [76] ) – şi pune soluţia spiritual-istorică în graiul lui „Şeremet-hatmanul”/contele-mareşal Şeremetiev: „Şi iar au dzis Şeremet, cum să poată ei face acestu lucru, că craiul Avgustu are pre Neamţu cu 30.000, şi pre Venitic cu 30.000, şi pre Prus cu 30.000, şi pre noi cu 30.000. Toţi aceşti monarhi sunt giuraţi să-şi de agiutor unul altuie câte 30.000 de oaste, iar când ar vedè vreun greu, şi cu toată puterea să-şi de agiutori