ARTICOLE

| PRIMA PAGINA | INAPOI

 

CORBUL - O ALTĂ HIEROGLIFĂ A BIVALENTULUI ZALMOXIS

corbul

Simbolurile-ARHEI ale/ai cosmosului gândirii umane nu au deplină forţă, decât atunci când sunt, ca şi în Poezie, viguros ambigue/ambigui – adică, de fapt, deplin sintetice/sintetici (după „tipicul” hegel-ian: teză, antiteză, sinteză), conţinând, în acelaşi corpus ideatico-imagistic, şi o afirmaţie ipostazială, şi contrariul ei – transcense, ambele, într-o armonioasă re-ipostaziere superioară, într-o re-semantizare cosmică, de o amploare ameţitoare,  tinzând spre infinit! Numai aşa avem garanţia provenienţei lor divine şi, deci, a puterii lor de intervenţie divină, în favoarea noastră – a puterii lor de a exista în zona divină, de a acţiona, pentru tămăduirea mentalului şi Duhului nostru, în zona divină, de a „negocia” şi „media”, pentru ieşirea noastră, din capcana înţepenirii în unilateralitatea percepţiei cosmice, degenerate – şi pentru re-plasarea noastră în originarul divin, eliberat de orişice necesitate vulgară. Doar când Arheii ne oferă şansa trăirii, concomitente, în ambele lumi/cosmosuri (cel senzorial-pseudo-real şi cel divin-transcens, „intrat prin oglindă în mântuit azur”)  - ei/ARHEII îşi împlinesc, cu desăvârşire, funcţia soteriologică şi funcţia taumaturgico (miraculos vindecătoare de chtonian/terestricitate!)-vaticinaro-divină.

Cel puţin de vreun veac şi jumătate încoace, hieroglifa CORBULUI este dificil de descifrat, mai cu seamă în zona europo-atlantică (dar şi într-o destul de importantă parte din Asia: spre exemplu, în India, prin Mahabharata, unde corbii sunt socotiţi doar „mesagerii morţii”, sau în Laos, unde „apa spurcată de corbi nu mai poate fi folosită în ritual - cf. Jean Chevalier /Alain Gheerbrant – Dicţionar de simboluri, Editura Artemis, 1994, vol. I, p. 365): romanticii veacului al XIX-lea (şi, mai cu seamă, E.A. Poe, cu al său, poate prea celebru poem, „Corbul”...: „Gânduri rânduiam, şi vise, doruri, şi nădejdi ucise, /Lângă vorba ce-o rostise CORBUL NOPŢII, COBITOR /CIOCLU CHEL, SPECTRAL, SINISTRU, BĂDĂRAN ŞI COBITOR /Vorba Never - Nevermore” – s.n.) au contribuit, din plin, la descifrarea acestui simbol aviar, în cheie (aproape) exclusiv negativă şi nocturnă: „pasăre de rău augur, pasărea neagră, care planează peste câmpurile de luptă, pentru a se îmbuiba cu hoituri [1] .

Nu trebuie să uităm că, la această descifrare unilaterală, deci, greşită şi pauperizatoare (din punct de vedere semantic şi vindecător-taumaturgic!), a Arheului-CORB a contribuit, din plin, şi Vechiul Testament, prin mitul despre Potop şi Noe  (mai exact, prin stabilirea arbitrară a preeminenţei funcţiei solare a PORUMBELULUI  - purtător al „ramurii verzi de măslin”, asupra funcţiei funebre a CORBULUI  - suspicionat, deductiv, de cantonare, cu obstinare, în zona cadavrelor plutitoare – şi „blestemat de Noe, pentru că nu s-a întors la corabie, să vestească retragerea apelor, după potop. L-a blestemat să nu aibă cuib în care să poată trăi, să depună ouăle în  cuiburi străine, ca să i le clocească alte păsări, SĂ NU MAI FIE ALB, CI NEGRU, cum îi este inima, să fie de rău augur celor ce-l văd, să vestească vreme rea şi să fie necrofag” – cf. Romulus Vulcănescu, Mitologie română, E.A.R.S.R., 1985, p. 531); de reţinut că, şi-n tradiţia biblică, se afirmă despre CORB că, la început, a fost alb-solar, şi că doar accidentul diluvial, prin Noe cel vindicativ, îi modifică şi culoarea, şi semantica solar-pirică:

6. Şi a fost că după patruzeci de zile a deschis Noe fereastra corăbiei pe care o făcuse

7. şi a trimis corbul să vadă dacă apele au scăzut. Şi ieşind acesta, nu s'a mai întors, până ce apele-au secat pe pământ.

8. Şi după el a trimis porumbelul ca să vadă dacă apele au scăzut de deasupra feţei pământului.

9. Dar porumbelul, negăsind loc de odihnă pentru picioarele sale, s'a întors la el în corabie; căci încă era apă pe toată faţa pământului. Şi [Noe] a întins mâna şi l-a apucat şi l-a băgat la el în corabie.

10. Şi aşteptând încă alte şapte zile, din nou a trimis porumbelul din corabie.

11. Şi porumbelul s'a întors la el spre seară; şi iată, avea în cioc o ramură verde de măslin. Atunci a cunoscut Noe că apele se scurseseră de pe faţa pământului”.

 

Această contradictorialitate semantic-funcţională a CORBULUI este remarcată şi de către etnografii şi etnologii români: „Simbolismul corbului la români este ÎNCĂRCAT DE CONTRADICŢII, pentru formă, culoare, funcţiunea atributele şi semnificaţiile ce i-au fost acordate. E când o pasăre mare (corbul), când una mică (cioara). În general e negru, rar sur şi foarte rar alb. Culoarea neagră e asemenea Haosului, înaintea creaţiei cosmosului, mediului germinativ al lumii; culoarea sură a a pământului ce poate fi fertilizat, iar culoarea albă a creaţiei, a naşterii şi renaşterii ” – Romulus Vulcănescu, idem, p. 530.

Şi în alchimie, se sugerează dualitatea funcţională a CORBULUI – dar cu accente mistic-ermetic-oculte, legate de misteriul renaşterii-ca-transfigurare/sublimare: „Alchimiştii au asociat întotdeauna faza putrefacţiei şi a materiei la negru cu un corb, numind-o CAP DE CORB. Ea este leproasă şi trebuie albită, spălând-o de şapte ori în apele Iordanului. Îmbibările, sublimările, distilările se fac de la sine numai cu ajutorul focului. Aşa se explică reprezentarea deosebit de frecventă a negrului volatil pe planşele vechilor tratate de ştiinţe ermetice” – cf. Dom Antoine-Joseph, Dictionnaire Mitho-hérmétique, Paris,  1787, reeditare Paris, 1936.

CAPUL DE CORB este Capul ambiguităţii (expirat-transcense!) a lui Harap-Alb – acel Cap FALS/PROFAN (non-iniţiat întru DEMIURGIA COSMICĂ!) - CAP care trebuie tăiat, spre a elibera energiile solare ale CAPULUI DE INIŢIAT-ÎMPĂRAT!

Contradictorialul, în stabilirea forţei de Duh a Arheilor,  nu este deloc minimalizator de semantică, ci, dimpotrivă, vesteşte o zonă de foarte intensă efervescenţă a semanticii, o zonă de foarte veche semantizare viguros-ambiguă!

Dar avem nevoie şi de suportul demonstrativ al dualităţii şi ambiguităţii - pentru a deveni credibili, în această epocă a celei mai incredibile profanări şi înjosiri/degradări, infectări a lumii cu pozitivism, cu materialism, cu anti-spiritualism şi, deci, cu un scepticism jenant-vulgarizator, împins până la imbecilizare exasperantă, până la aberaţie negativistă.

...Din fericire, mai avem (şi, relativ,  păstrăm!) şi mitologia/tradiţia dacico-zalmoxiană (în mod fals, disjunsă de mitologia greco-romană, în care, de fapt, toate ipostazele divine sunt împrumutate din Dacia sudică şi nordică!) – adică, mai exact, a familiei spiritual-fraterne GETO-GOTICE! Românii-daci şi irlandezii-celţi sunt singurele neamuri, din Europa, care mai păstrează, şi în veacul nostru (de uitare letală a identităţii spirituale!), simbolistica SOLARĂ şi PIRICĂ a CORBULUI – ca „Pasăre a Focului”!

În mitologia celtică, zeițele Badb și Morrigan, personificări ale războiului și regine ale fantomelor - apar pe câmpul de luptă sub forma a trei astfel de păsări – corbi (…) În mitologia nordică, cei doi corbi ai zeului Odin, Hugin și Munin ÎL ÎNȘTIINȚEAZĂ PE STĂPÂNUL LOR DESPRE CEEA CE SE ÎNTÂMPLĂ ÎN LUME. Tot în mitologia celtică, corbul este un SIMBOL AL LUI LUG, ZEU OMNISCIENT, și asta datorită faptului că fiind pasăre reprezintă CELESTUL ȘI LUMINA, IAR PRIN CULOAREA SA REPREZINTĂ TERESTRUL ȘI TENEBRELE (…)Cuvântul celtic pentru corb este “bran”. El înseamnă PROTECŢIE, INIŢIERE ŞI VINDECARE, PRECUM ŞI PURTĂTOR DE ÎNTELEPCIUNE. Locuitorii din Cornwall îşi închipuiau că zborul unui corb deasupra unei case aducea noroc şi cine omora făptura magică avea să sufere îngrozitor. Eroul Bran îl desemnează pe PĂSTRĂTORUL MEMORIEI ANCESTRALE, pe ÎNŢELEPTUL SUPREM. Asta cu atât mai mult cu cât CAPUL SĂU, RECIPIENT AL INTELIGENŢEI, a fost îngropat în sacrul munte alb londonez. Corbii încă se mai perindă pe acolo, în Turnul Londrei, şi se crede că menţin vie inteligenţa lui Bran. Adesea ANIMAL PROFETIC, unele tradiţii gallice culese de Pseudo-Plutarh relatează că un stol de corbi a indicat locul unde urma să fie întemeiat oraşul Lugdunum/Lyon (…). Corbii sunt şi tovarăşii lui Wotan, stând aşezaţi pe tronul său. UNUL ESTE HUGINN, SPIRITUL, CELĂLALT ESTE MUNINN, MEMORIA. CEI DOI AR REPREZENTA PRINCIPIUL CREAŢIEI, SPRE DEOSEBIRE DE LUPII LUI ODIN, CARE AR FI PRINCIPIUL DISTRUGERII. Odin îi trimitea in fiecare zi să scruteze împrejurimile, după care aceştia se întorceau la el împărtăşindu-I informaţiile adunate. Valkyriile se puteau preface şi ele în corbi. MESAGERI AI ZEILOR, CU CAPACITATE PROFETICĂ, au un rol fundamental în practicile şamanice. În Edda poetică, mai precis în poemul “Grimnismal”, chiar şi WOTAN APARE ÎN IPOSTAZA DE ZEU-CORB. Capacitatea lui Odin de a-şi trimite gândul şi mintea departe s-ar putea lega de călătoria pe care o săvârşesc şamanii când sunt în transă, de unde şi temerea că cei doi corbi nu s-ar mai întoarce. Pe de altă parte, se poate ca tovarăşii lui Odin să fi ocupat un loc important în mitologie mai devreme de secolele 9-10, când au fost adoptate cele două nume ca representative pentru puterile intelectuale ale zeităţii. Simbolismul corbului în lumea germanică include şi stindardul corvin, un steag ţesut de aşa natură încât la fluturarea sa în aer să pară ca şi cum ar imita zborul păsării. De asemenea Huginn şi Muninn invocă şi conceptele de “FYLGJIA” (METAMORFOZĂ, NOROC ŞI SPIRIT PROTECTOR) SAU “HAMINGJA” (DUBLUL FANTOMATIC AL UNEI PERSOANE) […].Şi grecii şi romanii subliniază acelaşi simbolism pozitiv întâlnit până acum. Este ANIMALUL SOLAR AL LUI APOLLO, DAR ÎL REGĂSIM ŞI PE LÂNGĂ ATHENA. Apollo, zeu oracular de primă mână, apreciază animalul pentru LOCVACITATEA ŞI ISTEŢIMEA SA. După Strabon, corbii sunt cei care stabilesc amplasarea centrului lumii la Delphi, ca MESAGERI AI ZEILOR, ÎNZESTRAŢI CU FUNCŢII PROFETICE “ – cf. Irina-Maria Manea, Istoria mitică a unui mesager divin, în historia.ro.

Şi, apoi:

În majoritatea credinţelor ce-l privesc, corbul apare ca un erou solar, adesea demiurg sau mesager divin, oricum ghid, ba chiar ghid al sufletelor în ultima lor călătorie, deoarece, fiind psihopomp, descoperă fără greş tainele întunericului. Aspectul lui pozitiv pare legat de credinţele popoarelor nomade, vânători şi pescari, pe când cel negativ se iveşte odată cu viaţa sedentară şi dezvoltarea agriculturii”– cf.Cătălin Stănculescu, art. Corbul – din lumină în întuneric, în mythologica.ro.

Da, iată ce se poate strânge, în domeniul „corvinesc”, dacă se analizează zona de Duh vest-celtică, dar şi aceea de centru şi est-europeană (traco-greco-romană): 

a-CORBUL este simbol al omniscienţei (“și asta datorită faptului că fiind pasăre reprezintă celestul și lumina, iar prin culoarea sa reprezintă terestrul și tenebrele”). Cuvântul “CORB”, la celţi,  înseamnă protecţie, iniţiere şi vindecare, precum şi purtător de întelepciune”,  dar simbolistica lui se amplifică şi modulează, devenind:

b-“păstrător al memoriei ancestrale, înţelept suprem”;

c-animal profetic”;

d-“tovarăş al lui Wotan”, în dublarea ipostazială: “unul este Huginn, spiritul, celălalt este Muninn, memoria”. Mai departe, afirmaţiile sunt greşite: “Cei doi ar reprezenta principiul creaţiei, spre deosebire de lupii lui Odin, care ar fi principiul distrugerii”: nu, Lupul Fenrir/Lupul cu Pântece de Dragon, atât la celţi, cât şi la daci (adică, la marele popor geto-gotic!) este ipostază ambivalent-semantică, foarte apropiată de aceea a Lui Hristos: înghite lumea coruptă de întuneric, o supune taumaturgiei soteriologice în pântecele dragonic, după care o regurgitează mântuită/o redă funcţiei ei cosmice, deplin purificată! Ca urmare, noi considerăm că Lupul şi Corbul sunt DUBLĂ IPOSTAZIERE A ACELEIAŞI…DUBLE FUNCŢII MITO-DEMIURGICE!

e-tot dublu ipostazial: “mesageri ai zeilor, cu capacitate profetică” – şi, foarte important, pentru demonstraţia noastră: “În Edda poetică, mai precis în poemul “Grimnismal”, chiar şi WOTAN APARE ÎN IPOSTAZA DE ZEU-CORB”…De fapt, cum vom vedea şi mai jos - DOI CORBI! Unul al Luminii şi unul al Întunericului (Întuneric pregătitor al RESURECŢIEI!

f-“Huginn şi Muninn invocă şi conceptele de “FYLGJIA” (METAMORFOZĂ, NOROC ŞI SPIRIT PROTECTOR) SAU “HAMINGJA” (DUBLUL FANTOMATIC AL UNEI PERSOANE)

g-La greci şi la romani (se zice!) este subliniat simbolismul pozitiv al Corbului (dar şi DUBLU IPOSTAZIAL!): “animalul solar al lui Apollo, dar îl regăsim şi pe lângă Athena”. Totuşi, trebuie să remarcăm, încă  de pe acum, că nu poţi rosti numele lui Apollon/DIURNUL/SOLARUL, fără să-ţi vină pe buze, în mod automat, şi acela al lui Artemis/NOCTURNA/SELENARA

Ca şi în Vestul Europei, şi în zona estică se subliniază aspectele sapienţiale şi vaticinare ale Corbului: “locvacitate şi isteţime”  - precum şi, în ipostaza redublată (deocamdată, doar imaginar-iconic): “mesageri ai zeilor, înzestraţi cu funcţii profetice”!

h-…“animal psihopomp”.

De reţinut (pentru meditaţie…) şi afirmaţiile lui Cătălin Stănculescu, conţinând o încercare de motivaţie a apariţiei preeminenţei simbolosticii negative a CORBULUI, asupra celei positive (pe noi, de fapt, nu ne interesează nici una, nici alta, separat! - pentru că noi considerăm că UNA NU POATE EXISTA FĂRĂ CEALALTĂ, la modul Arheico-Mitologic!): datorită vânătorilor şi pescarilor, CORBUL ar avea ipostazierea pozitivă, iar sedentarii ar fi cei vinovaţi de amputarea CORBULUI, de ipostaza pozitivă şi trecerea pe “releul” exclusiv negativ…O teorie destul de slab întemeiată logic, având în vedere că lumina solară este necesară şi iubită/adorată, cel puţin la fel de intens (cât este de către vânători şi pescari) şi agricultorilor/de către agricultori!

…Să vedem, însă, cum este văzut CORBUL în zona pur dacică. Pentru a stabili profilul arheic al CORBULUI la daci, ne vom folosi de un interesant (deşi cam emfatic, în stil…) studiu (semnat, se pare, cu pseudonim: “Eliszar”), apărut atât într-o revistă basarabeană (Basarabia literară), din 6 noiembrie 2009, cât şi într-o revistă online, din România “îngrăniţată” (cersipamantromanesc.wordpress.com) – din care studiu vom selecta, destul de drastic şi de categoric:

Dacii au fost singurul popor  a căror credinţă depăşea marginile propriei ţări, cât şi marginile pământului. Credinţa lor a fost una universală. PE ACELEASI BASORELIEFURI MAI ÎNTÂLNIM  DOUĂ REPREZENTĂRI A CĂROR ÎNŢELEGERE APARŢINE DOAR INIŢIATILOR. ESTE VORBA DE PASĂREA PHOENIX, PE CARE MULŢI ISTORICI AU DESCRIS-O CA FIIND UN VULTUR. CEA DE A DOUA ESTE UN CORB. (…)PASĂREA PHOENIX REPREZENTA RENAŞTEREA SPIRITUALĂ A UNUI POPOR. Un monument extrem de important în acest sens îl reprezintă CELEBRUL TEZAUR DE LA PIETROASA, CĂRORA ISTORICII ROMÂNI, ÎN NEŞTIINŢA LOR SAU ÎN REAUA LOR CREDINŢĂ, I-AU SPUS <CLOŞCA CU PUII DE AUR>, CÂND, DE FAPT, EA REPREZINTĂ PASĂREA NEMURITOARE ŞI PUII SĂI, SIMBOL AL RENAŞTERII PERMANENTE A POPORULUI NOSTRU.

Iar cea de a doua pasăre (n.n.: noi credem că este, de fapt, aceeaşi PASĂRE A NEMURIRII, dublu ipostaziată!), CORBUL, ESTE ÎNTÂLNIT, MEREU, CA UN MESAGER ÎNTRE LUMEA CELOR VII ŞI LUMEA CELOR PLECAŢI DE AICI, DACII FIIND CONVINŞI CĂ NU EXISTĂ MOARTE, CI DOAR O TRECERE CĂTRE VIAŢA ADEVĂRATĂ. Să nu uităm că, după mai bine de 1000 de ani, CORBUL va deveni simbolul uneia dintre cele mai renumite familii nobile din Transilvania, familia Huniazilor, care a dat naţiunii române pe cel mai viteaz conducător de oşti, Iancu de Hunedoara”.

Şi, autorul revine, destul de straniu (aparent!), la…CEI DOI CAVALEREI DANUBIENI!

Cei doi Zamolxis, simbol al libertăţii
Una dintre cele mai misterioase religii cu rădăcini în Dacia preistorică şi a cărei continuitate a atins secolul XIX, a fost Cultul Cavalerilor Danubieni. Singurele mărturii existente sunt nişte basoreliefuri şi nişte monumente. În comparaţie cu alte monumente religioase, cele închinate cultului Danubian sunt turnate în plumb, material care, în credinţa strămoşilor noştri aparţinea lui Zamolxis. Până la ora actual, monumentele conţin secvenţe cu un singur Cavaler, cu doi Cavaleri şi o Mare Zeiţă şi cu scena unui banchet sacru, oferit învingătorilor. După cum se ştie, dacii erau unul din puţinele popoare care nu ciopleau chip pentru zeii lor. Moda asta a fost introdusă de romani, mai precis de coloniştii veniţi în Dacia. Fiecare din scenele reprezentate sunt o continuare a cultului lui Zamolxis, mai exact, o preluare a acestui cult de către învingători şi de către popoarele cucerite de ei. Romanii au făcut mai mult: au recunoscut superioritatea lui Zamolxis, a straniului Cavaler Danubian, punându-şi principalii zei în urma acestuia, pe diferite monumente. (…) Basoreliefurile în care apar cei doi cavaleri şi Marea Zeiţă îi reprezintă pe cei doi gemeni Zamolxis care, împreună cu Zeiţa Bendis, ocrotitoare a Daciei, au format prima trinitate de dinaintea creştinismului, arătând, totodată, şi dorinţa reîntregirii ţării”
etc. etc. Şi, în fine: “Cei doi Cavaleri erau inarmati fie cu o lance, fie cu securea dublă, având pe cap nu cuşma dacilor, ci misterioasa bonetă frigiană, căciula roşie, simbol al luptei pentru cucerirea libertăţii… etc. etc. Şi, în fine:

Neofiţii treceau probe de curaj şi mureau simbolic

Unul dintre elementele misterioase ale cultului era faptul ca iniţiaţii nu consumau niciun fel de carne, ci doar peşte, aliment care purifica trupul, alungând demonii. Ne mai mirăm, oare, că dacii au fost creştinaţi atât de uşor de Apostolul Andrei, când aceştia posedau, înainte de venirea discipolului lui Iisus, toate elementele creştine?
Din păcate, la ora actuală nu au fost descoperite temple ale cultului Danubian, dar se presupune că acestea s-ar fi aflat în munţi, în peşteri greu accesibile neofiţilor. Cei care doreau să devină Cavaleri ai Libertăţii, respectiv ai Ordinului Danubian, trebuiau să treacă anumite teste, examenul final fiind dat în zona muntoasă, unde viitorul cavaler urma un ritual de purificare şi renaştere spirituală. În basoreliefuri, apare ritualul de înghiţire a candidatului de către un dragon (balaur, în credinţele populare), urmată de sosirea unui Cavaler al Ordinului,  care învingea balaurul, simbol al răului
(n.n. : paznic al misterelor sacrale, devenit simbol al Misterului Sacral Demiurgico-Resurecţional ETERN!) şi îl scotea din burtă pe viitorul cavaler, care învia şi devenea unul dintre membrii ordinului, purificat de însuşirile negative.

Ei învingeau întotdeauna

Mai mult, în rândurile danubienilor erau acceptaţi numai nobili. Şi asta nu dintr-o discriminare de rasă, ci pentru că meseria nobililor era războiul. Oamenii liberi munceau pământul şi doar în caz de primejdie veneau sub arme, pe când nobilii se pregăteau permanent în arta războiului. Ordinul Cavalerilor Danubieni reprezenta elita ţării, îi reprezenta pe cei mai buni războinici sşi pe marii preoţi, păstrători ai ritualurilor strămoşeşti. Şi nu intervenea într-o luptă decât atunci când era ameninţată însăşi integritatea ţării. Pentru că una din condiţiile de supravieţuire era anonimatul. Să nu uităm că, după mai bine de 13 secole, îi vom întâlni pe aceşti cavaleri, reorganizaţi sub Ordinul Dragonului, ordin a cărei paternitate şi-au însuşit-o maghiarii şi popoarele germanice, ordin din care au făcut parte toţi marii noştri domnitori, din toate cele trei ţări române” – cf. Eliszar, art. Cultul Cavalerilor Danubieni, în cersipamantromanesc.wordpress.com. (dar şi în Basarabia Literară, 6 noiembrie 2009).

Adevărat! Ordinul DRAGONULUI îi ocultează, de fapt (păstrându-le nobila sacralitate!), pe CEI DOI CAVALERI DANUBIENI/ZALMOXIENI! Deci, cade (în mod definitiv!) aşa-zisa “preeminenţă” a Luxemburgului, despre care se tot afirmă că i-a “alduit” cavaleri ai DRAGONULUI, pe voievozii noştri valahi (voievozi care se numeau “Drăculeşti”, încă dinante de a “umbla” pe la Luxemburg…! [2] ).

Păcat că autorul articolului (citat, selectiv, de noi) nu are o rigoare logică şi hermeneutică desăvârşită… -  altfel ar fi “legat” mult mai bine (până la…”suprem”!) simbolistica pusă în discuţie. Noi credem că, de fapt, Pasărea Nemuririi/PHOENIXUL este, de fapt, CORBUL! La fel, suntem convinşi că, în mitologia dacilor, Dubla Ipostaziere Zalmoxiană (CEI DOI CAVALERI DANUBIENI, unul cu faţa îndreptată, tip “Ianus bifrons”, către înainte-lumină-viitor [la modul VATICINAR], celălalt cu faţa îndreptată către înapoi-întuneric-trecut [la modul MNEZIC!] este reprezentată, de fapt, prin DOI CORBI! Simbol/simboluri al/ale VIGILENTEI  VEGHERI (de esenţă SACERDOTALĂ [3] !) , ASUPRA PURITĂŢII ÎNALT-SACRALE, ASUPRA DESĂVÂRŞIRII “ELITEI CELEST ARHANGHELICE”, ÎN/PRIN  RĂZBOIUL CU DUHURILE RĂULUI (…prin alăturarea CELOR DOI CORBI/CELOR DOI CAVALERI DANUBIENI, se obţine o sinteză a Luminii şi a Întunericului, întru ETERNA DEMIURGIE COSMICĂ)!!!

Iar “roşia bonetă frigiană” nu trebuie tratată cu emfază patriotică, ci, mai curând, cu rigurozitate hermeneutică: ea/”roşia bonetă frigiană” nu simbolizează, neapărat, “lupta pentru cucerirea libertăţii- ci, pur şi simplu, PIRICUL/FOCUL RESURECŢIONAL!

Şi, da, CORBII RESURECŢIONALI (deci, şi APOTROPAICI!) ÎNVING TOTDEAUNA, EI SUNT ELITA SPIRITUALĂ/SACRALĂ CHTONIANO-CELESTĂ, pentru că, fiind CEI DOI CAVALERI ZALMOXIENI, iniţial - ei se transfigurează, în semantica lor intimă şi evolutivă spiritual, în HRISTOSUL SOLAR, “PHOENIX” AL NEMURIRII – care, la rândul său, este ARHEU AL AMBIVALENŢEI SEMANTIC-COSMICE, aşa cum îl pictează şi Nicolae Grigorescu, la Mânăstirea Zamfira: UN-HRISTOS-TOT-ANUL-ÎNTUNECAT, şi UN-HRISTOS-TOT-ANUL- LUMINAT! !

...De unde avem garanţia că strania biserică a Mânăstirii de la Corbii de Piatră [4] nu a fost ridicată pe locul unui TEMPLU ZALMOXIAN [5] , al CELOR DOI CAVALERI ZALMOXIENI, pentru a nu se uita (pe de o parte) locul sacru, iar pe de altă parte, pentru a se marca evoluţia spirituală, desăvârşitoare, dinspre nivelul arhanghelic al lui Zalmoxis, spre cel Suprem Sacral, al Lui Hristos-Dumnezeu?!

...Vă mai amintiţi „Strigoii” Marelui Iniţiat, întru Neamul Românesc şi întru  Tracologie (de către însuşi Nicolae Densuşianu!) -  MIHAI EMINESCU?

Pe-un jilţ tăiat în stâncă stă ţapăn, palid, drept,
Cu cârja lui în mână, preotul cel păgân;
De-un veac el şede astfel
de moarte - uitat , bătrân,
În plete-i creşte muşchiul şi muşchiu pe al lui sân,
Barba 'n pământ i-ajunge şi genele la piept. . .

Aşa fel zi şi noapte de veacuri el stă orb,
Picioarele lui vechie cu piatra 'mpreunate,
El numără în gându-i zile nenumărate,
Şi fâlfâe deasupra-i, gonindu-se în roate
Cu-aripele-ostenite un alb ş'un negru corb
”.

...”Un alb ş'un  negru corb”...Subsemnatul a fost obsedat şi fascinat, o viaţă întreagă, de aceşti „DOI CORBI ÎNTR-UNUL! Vom vedea, mai jos, de ce socotim noi  că sunt „doi corbi ÎNTR-UNUL”.

...În toponimia zonei valahilor, există atâtea „toponimii ale CORBULUI”, încât ne şi  mirăm de ce nimeni nu s-a „scandalizat” şi „sesizat”: Corbu, comună în județul Constanța, Corbu, comună în județul Harghita, Corbu, comună în județul Olt, Corbu, comună în raionul Dondușeni, Republica Moldova, Corbu, sat în comuna Cătina, județul Buzău, Corbu, sat în în comuna Glodeanu-Siliștea, județul Buzău, , sat în județul Harghita , reședința comunei cu același nume,  sat în în comuna Teslui, județul Olt, Corbu, sat în județul Vaslui, Corbu, sat în județul Vâlcea etc. – precum şi nume compuse: Corbu Nou, sat în județul Brăila, Corbu Vechi, sat în județul Brăila – precum şi nenumărate derivate: Corbeni, Corbeşti, Corbeanca, CorbiţaLunca Corbului, Corbii de Piatră, Corbii Ciungi…! Dar şi toponimii “corbiere”, cu rezonanţă slavă: Voroneţ (“vorona” înseamnă “corb”!), Vorona Podu Corbului, Vorona Ostrovu Corbului, Vorona Mare Corbi etc. etc. Precum şi (cum să uităm!) o familie de eroi valahi ardeleni, familie voievodală, princiară şi regală: CORVINEŞTII [6] !

 CORBI” şi iarăşi “CORBI”! Avem senzaţia (şi nu credem că doar atât!) că o Românie întreagă stă sub semnul CORBULUI – pasăre-HIEROGLIFĂ a Celei mai Înalte Sacralităţi. Până şi PAJURA devine, în acet context şi din această perspectivă, un simbol “de mâna a doua”, sărăcit semantic! De aceea, muntenii trebuie să fie mândri când stema lor este tălmăcită în sensul CORBULUI CRUCIAT, iar nu (neapărat) al PAJUREI CRUCIATE! Ori, poate, PAJURA va fi fiind ipostaza diurnă/celestă a CORBULUI RESURECŢIONAL! Dar tot prea puţin este/ar fi…”DOI CORBI ÎNTR-UNUL” înseamnă DUBLU, din punct de vedere şi mitologico-arheic, şi heraldic! Cercetătorul GEORGE LIVIU TELEOACĂ ne sugerează, într-o scrisoare, cu bun argument, că, de fapt, Pajura/Acvila este, în realitate şi pentru împlinirea semanticii ei sacral-mitologice (în simbolistica europeană), BICEFALĂ/BIVALENTĂ, şi ea! – “de tipul yin-yang”!!!

…Noi am rămas pe gânduri, când, cu mulţi ani în urmă,  un amic ne-a spus că a copilărit la…”CORBII CIUNGI [7] ! Cum, adică, să se cheme “corbi CIUNGI”? Ce, au mâini?

Apoi, treptat, ne-am dat seama că acest toponimic straniu vorbeşte despre nişte divinităţi antropomorfe – sau, mai exact, despre O SINGURĂ ZEITATE,  CU DUBLĂ IPOSTAZIERE (“DOI CORBI ÎNTR-UNUL”!), dublu orientată funcţional, precum ne zice şi Eminescu: în loc de “alb şi negru corb”, aici se spunea despre “corbul de mâna dreaptă” şi “corbul de mâna stângă” (reuniţi în HIEROGLIFA-ZALMOXIS!)  – adică, “dreapta” însemnând “alb-lumină-zi”, iar “stânga” însemnând “negru-întuneric-noapte” (pentru că, da, HIEROGLIFA-ZALMOXIS NE LEAGĂ, EGAL, DE CHTONIAN, CÂT  ŞI DE CELEST!). Dar, fiind ei “ciungi”, acesta era  semnul transfigurării “mâinii” umane în…”ARIPĂ DIVINĂ”! (…cum se petrec  lucrurile cu orişice “dispariţie”, din câmpul senzorialului uman: ea devine “re-apariţie”, pe o treaptă categoric superioară spiritual: în câmpul supra-senzorial SPIRITUAL-DIVIN!).

 Aripa Luminii” şi “Aripa Întunericului”, care va să zică!

…Şi, abia atunci, noi am făcut legătura, mental şi întru Duh, cu Zalmoxis, care se ipostaziază în hieroglifa CELOR DOI “DALBI PRIBEGI-GEMENI – zeităţile trace  APOLLON-Zeul Luminii Diurne  şi ARTEMIS-Zeiţa Luminii Nocturne!

 DOI CORBI ÎNTR-UNUL” – Lumină şi Întuneric, reunite întru ETERNĂ DEMIURGIE!!!

Amintiţi-vă de lupta lui GREUCEANU cu “tat-al zmeilor [8] – când apare (s-ar zice!) un CORB (de fapt, sunt “DOI CORBI ÎNTR-UNUL”!):

Şi se luptară, şi se luptară, până ce ajunse vremea la nămiezi, şi osteniră. Atunci trecu pe dasupra lor un corb, carele se legăna prin văzduh şi căuta la lupta lor. Şi văzându-l, zmeul îi zise:

- Corbule, corbule, pasăre cernită, adu-mi tu mie un cioc de apă şi-ţi voi da de mâncare un voinic, cu calul lui cu tot.

Zise şi Greuceanu:

- Corbule, corbule, mie să-mi aduci un cioc de apă dulce, căci eu ţi-oi da de mâncare trei leşuri de zmeu şi trei de cal.

Auzind corbul aceste cuvinte, aduse lui Greuceanu un cioc de apă dulce şi îi astâmpără setea; căci însetoşaseră, nevoie mare. Atunci Greuceanu mai prinse la suflet, şi, împuternicindu-se, unde ridică, nene, o dată pe zmeu, şi trântindu-mi-l, îl băgă în pământ până în gât şi-i puse piciorul pe cap, ţinându-l aşa. Apoi îi zise:

- Spune-mi, zmeule spurcat, unde ai ascuns tu soarele şi luna, căci azi nu mai ai scăpare din mâna mea (…). Atunci zmeul, tot mai nădăjduindu-se a scăpa cu viaţă dacă îi va spune, zise:

- În Codru Verde este o culă. Acolo înăuntru sunt închise. Cheia este degetul meu cel mic de la mâna dreaptă.

Cum auzi Greuceanu unele ca acestea, îi reteză capul, apoi îi tăie degetul şi-l luă la sine.

Dete corbului, după făgăduială, toate stârvurile, şi, ducându-se Greuceanu la cula din Codru Verde, deschise uşa cu degetul zmeului şi găsi acolo soarele şi luna. Luă în mâna dreaptă soarele şi în cea stângă luna, le aruncă pe cer şi se bucură cu bucurie mare”.

 

De observat că (dincolo de europeneasca fixaţie/”modănecrofagă, a CORBULUI “CERNIT, stabilită printr-o tradiţie …“ciungă”!) -  există, de fapt, după schema funcţională vasilelovinesciană şi guénonistă (a lui penia/vs/poros  - adică, gol/vs/plin):

a-un CORB-POROS, care ADUCEun cioc de apă dulce”, lui Greuceanu – şi

b-un CORB-PENIA, care NU ADUCE   un cioc de apă dulce”, “tatălui zmeilor”!

Şi nu este o simplă speculaţie de-a noastră, de tip sofistic! Ce anume era în joc, ce “miză” avea bătălia dintre Greuceanu şi zmei? Bivalenţa complementară/hierogamică şi cosmic-arheică: SOARELE şi LUNA! Adică, “miza” cosmic-arheică este Cuplul/BIVALENŢA LUMINICĂ: APOLLON şi  ARTEMIS, “DALBII GEMENI COSMICI”! Deci, CORBUL este Duhul celor “DOI GEMENI COSMICI” – care îl ajută pe Greuceanu SĂ REFACĂ SINTEZA COSMICĂ! Pentru că, în definitiv, ce şi câtă răsplată primeşte CORBUL, “aspirată”, pentru îngurgitare (şi viitoare regurgitare soteriologică!), “extrasă”, pentru lustraţia lumii, din karma lui Greuceanu? “TREI LEŞURI DE ZMEU ŞI TREI DE CAL” ! Pe de o parte – Treimea Funcţional-Sacrală: TEZĂ, ANTITEZĂ şi SUPREMA/COSMICA SINTEZĂ! Pe de altă parte, avem “trei leşuri de ZMEU” şi “trei leşuri de CAL”. CALUL este animal SOLAR şi PSIHOPOMP: “leşul calului” înseamnă ANULAREA/BLOCAREA TRECERII SPRE ALTCEVA! E rău? Nu, pentru că, în urma acestui veritabil “Armaghedon”/”zmeomahie” – s-a restaurat STAREA PARADISIACĂ (de Supremă Sinteză Cosmică!), deci nu mai este nevoie de trecere, undeva, spre ceva-altceva – căci este vorba despre ELIBERARE NU “SPRE”, CI “ÎNTRU” STAREA DIVINĂ! Iar “trei leşuri de ZMEU”? “Zmeul” este “cel de pe tărâmul celălalt”, dar nu tărâm celest, pentru că “se coboară”, eventual prin intermediul FÂNTÂNII! Descensionalul/STÂNGA (zmeu) este LUNAR/FUNEBRU, tot aşa cum ascensionalul/DREAPTA (Greuceanu) este SOLAR/RESURECŢIONAL – iar îngurgitarea lor de către CORBUL-DRAGON LUSTRANT-SOTERIOLOGIC nu doar că produce lustraţia lumii, ci şi reface (“DOI CORBI ÎNTR-UNUL”!) Suprema Sinteză Cosmică: PARADISUL!

…Dubla funcţionalitate (şi iconicitate! – precum Cei Doi ŞERPI DE FOC/DRAGONI DE FOC alchimici, care se împletesc-luptă între ei şi, apoi, într-o apoteoză finală, îmbrăţişează, la modul demiurgic, CADUCEUL LUI HERMES!) este perceptibilă chiar în aceeaşi ipostaziere, aceea a lui Apollon: “După ce au petrecut trei ani în Carpaţi (n.n.: întru moarte şi ÎNVIERE!), Gemenii Divini (n.n.: Apollon şi Artemis) au părăsit STÂNA (n.n.: toposul paradisiac) de la Arsena (Râşnov) şi au trecut munţii (n.n.: ÎNĂLŢAREA LA CERURI!), închinându-se şi la ruinele templului lui Orfeu (<<Sfinxul >> şi <<Babele>>), precum şi la peştera (Ialomicioarei), unde se retrăsese cândva profetul (n.n.: Zalmoxis-“Doi CORBI Într-Unul!). (…) Ca să nu fie recunoscut, Apollon şi-a pus o glugă peste faţă, spre a nu i se vedea semnele de la căderea tragic din Stejar (n.n.: Copacul Răstignirii şi al Învierii Lui ZALMOXIS!). De atunci, zeului i s-a spus şi CHAR-NABUTAS (Domnul Nevăzut/Întunecat, Negru), sau CAP-NABOTAI (Chip/Cap Nevăzut/Ascuns/Mascat [n.n. Apollon îşi recuperează, pentru SUPREMA SINTEZĂ ALCHIMICĂ, numită “CAP-DE-CORB”/ÎNVIEREA CEA VEŞNICĂ, ÎN DUH - şi Chipul NOCTURN-SELENAR-GERMINATIV/”ARTEMIS”!!!]. (…) Astfel, oastea a pornit spre răsărit (n.n.: mişcare regresivă/”regressus ad uterum”/-recuperativă  de Stare PARADISIACĂ!) (…). În fruntea luptătorilor înaintau COPIII CERULUI/”DALBII PRIBEGI/DALBII GEMENI. De atunci, geţii i-au consacrat pe cei doi Zalmoxis ca zei ai războiului (n.n.: funcţia soteriologico-apotropaică/”exorcizatoare”!). Numele lor apare – sub forma ZOLMXES (sic!) – pe un vârf de lance, descoperit la Torcello, lângă Veneţia” (cf. Adrian Bucurescu, Dacia secretă, Editura Arhetip, p. 99).

…ZALMOXIS (hieroglifa lui: “CEI DOI CAVALERI DANUBIENI”/”DOI CORBI ÎNTR-UNUL”, sub semnul dublu funcţional al CORBULUI  - NOCTURN/GERMINATIV-(aparent) FUNEBRU ŞI DIURN-PIRIC/RESURECŢIONAL, EGAL!) – …ZALMOXIS,  vestitorul Lui Hristos -  Cel Alb şi Cel Negru, EGAL…”cu moarte pre moarte călcând, şi celor din mormânturi, VIAŢĂ ETERNĂ dăruindu-le” (…”dăruind” la modul soteriologic, restaurând/recuperând starea/sinteza/esenţa spiritual-paradisiacă/divină, a Omului…)!

                                                                   prof. dr. Adrian Botez

 

 

 



[1] - Cf. Jean Chevalier /Alain Gheerbrant, ibidem.

[2] - „ORDINUL DRAGONULUI (în latină Societas Draconistrarum) a fost un ordin militar asemănător Ordinului Templierilor, ce s-a instituit în zona centrală a Europei. A fost creat de împăratul Sigismund de Luxemburg în anul 1408, în principal pentru a proteja creștinătatea de amenințarea otomană. Printre membrii acestui ordin cavaleresc s-a numărat și voievodul muntean Vlad al II-lea Dracul, acesta fiind înnobilat în 1431 la Nürenberg de către Sigismund de Luxemburg. La scurt timp însă, în 1436, numele lui a fost șters de pe lista cavalerilor. În anul 1432, la numai un an de la înnobilare, contrar statutului creștin al Ordinului care avea ca scop protejarea creștinătății de păgâni, în speță de amenințarea otomană, Vlad i-a condus personal pe turcii care au asediat și incendiat Cetatea Severinului, fiind uciși toți cavalerii teutoni din cetate” -  cf. wikipedia. După noi, este clar că Vlad al II-lea Dracul nu se simţea întru nimic obligat Vestului (în speţă, Luxemburgului…), pentru că el se ştia drept Cavaler Danubian/Zalmoxian/al Dragonului DACIC (…cu mult înainte de a exista “Ordinul Dragonului Luxemburghez”!), iar nu “cocoloşitor şi linguşitor” de jefuitori şi asasini  cavaleri teutoni…precum a fost şi cazul aşa-zişilor “cavaleri cruciaţi”, care şi-au aflat ca duşmani supremi nu pe otomani, ci pe …ORTODOCŞII DIN IMPERIUL BIZANTIN, pe care i-au măcelărit şi jefuit cu barbarie de nedescris!  - încă din 1095, dar, mai cu seamă, în debutul “Cruciadei” a IV-a: “În iunie 1203, cruciații au sosit la Bosfor lângă Constantinopol la bordul corăbiilor venețiene. Au debarcat și au făcut tabăra. După un atac naval și terestru, au cucerit Constantinopolul. Cruciații au cerut plata a 200 000 de mărci şi s-au retras așteptându-și banii. În ianuarie 1204, nobilii bizantini au ridicat obiecții la suma colosală și s-a ajuns la un asediu scurt în aprilie 1204. CRUCIAȚII AU RECUCERIT CAPITALĂ BIZANTINĂ ȘI L-AU JEFUIT CU VIOLENȚĂ. Venețienii au fondat Imperiul Latin de Constantinopol , care a existat timp de 60 de ani”!!!

[3] - „Mitologia ţărilor scandinaveNorvegia, Danemarca (Dacia), Finlanda, Suedia, atesate şi pe ansamblu cu numele de Dacia, inclusiv în documentele Vaticanului, pe un larg interval de timp între secolele  IV-XIV oferă alte mitonime care provin de la sacrul arhetip primordial Valah-Valah. Este suficient să amintim aici mitonimul Walhalla ca denumire pentru palatul paradisului ceresc germanic unde domnea zeul suprem Odhinn (a se citi Dokinn) şi ale cărui ajutoare erau Walkiriile împlinitoarele dorinţelor sale. Aici, a rămas neremarcat până astăzi faptul că pe poarta principală dinspre apus veghează ca expresie teologică a esenţei palatului simbolul reprezentat de imaginea CORBULUI şi a LUPULUI. Precizată fiind condiţia direcţională a privirii dinspre apus spre răsărit, care proiectează imaginea lupului şi a corbului pe Dacia de răsărit, tandemul celor două figuri explicitează alcătuirea stindardului dacic cu cap de lup, aşa cum apare şi pe columna lui Traian, unde penele sunt sugerate prin franjuri, dar mai ales aşa cum apare stindardul dacic pe recent publicatele imagini ale plăcuţelor de plumb de la Sinaia, unde sunt redate cu mare acurateţe penele şi chiar corpul de pasăre ataşate capului de lup.

În acest fel reunirea LUP-CORB specifică stindardului dacic reprezintă simbolul care se exprimă în cuvinte prin sintagma Volco-Black, ca ilustrare a sintagmei teonimice arhetipale Vilah-Vilah. Citit şi Volco-Dlac, stindardul dacic cu cap de lup trebuie considerat SEMNUL HERALDIC al Marelui Dumnezeu, Întemeietorul lumii. Datorită marii sale vechimi sintagma teonimică arhetipală a mai cunoscut şi formele Vălcolac, Vărcolac sau VÂRCOLAC, aşa încât stindardul dacic ilustrând invariabil pe Întemeietorul lumii continuă să rămână semnul heraldic şi pentru VÂRCOLAC varianta utilizată astăzi, care datorită superficialităţii lexicologilor a fost înscrisă în dicţionare cu înţelesuri pe care nu le-a avut, de fapt, niciodată. Ca o prelungire a înţelesului său iniţial, la anul 1435 se înregistra forma Volcul sacerdotem, după ce forma Volco-dlac cunoscuse forma Volcol-dac. Rezultă de aici că ceea ce numim astăzi stindardul dacic a fost la origine semnul heraldic al marilor preoţi numiţi ca şi Zeul VOLCODLACI sau VOLCOLDACI şi apoi DACI. Ca dovadă şi astăzi în limba cehă VLKODLAC înseamnă CONDUCĂTOR, iar în ierarhia bisericească VLĂ-DICĂ desemnează cel mai înalt rang.

În bun acord şi cu alte date istorice, binomul heraldic Volk-Negru mai conduce şi la constatarea că majoritatea simbolurilor care includ culoarea neagră exprimă conştiinţa ascendenţei sacerdotal-dacice a celor care au creat sau au adoptat aceste simboluri. Ca exemplu, să amintim mai întâi numele lui Negru Vodă, descălicătorul Ţării Româneşti a cărui piatră de mormânt de la Curtea de Argeş conţine însemne ale centrul hiperborean dacic. Tot aici mai trebuie consemnat corbul din blazonul Corvinilor a căror origine dacică o afirmă Papa Pius al II-lea, dar şi istoricul ungur Bonifius care îi indică şi ginta numită maurovlahi, adică vlahii negri. Pornind de la asemenea exemple, considerăm că NEGRUL DACIC VA TREBUI INCLUS ŞI EL ÎN LISTA SIMBOLURILOR HERALDICE, necesare pentru înţelegerea STEMELOR CU NEGRI sau cu CAPETE DE NEGRI, prezente în întreaga Europă medievală, mai ales că rebusuri heraldice cu negri au fost atribuite şi marilor clerici. De fapt, utilizarea culorii negre ca determinativ dacic a ajuns la noi , venind de la începuturile istoriei. Întruchipând întregul neam pelasgic Pelasgos ca erou civilizator este născut din negrul pământ pe un vârf de munte acolo unde pământului nu i se  poate spune negru decât dacă este dacic. Din acelaşi motiv, Marea Daciei de est se numeşte Marea Neagră, iar Dunărea, MAREA AXĂ DACICĂ , îşi sprijină celălalt capăt pe munţii Pădurea Neagră, care pe temeiul străvechii sale apartenenţe la universul dacic a purtat şi numele de HERCYNIA SILVA,  provenind de la rădăcina HERC, asociată arhetipului VILAH” – cf. cercetător George Liviu Teleoacă, Stindardul  dacic  sau  Heraldica  Strămoşului Vârcolac  Întemeietorul, în revista online Agero Stuttgart.

 

 

[4] -Cf. Maria Oprea, art. O enigmă a civilizaţiei dacice şi medievale: CORBII DE PIATRĂ: cel mai vechi lăcaş ortodox din România, în www.alar.ro. Dar şi: Dimitria Puchiu - specialist în bioterapie şi info-energetică, art. Triunghiul Iniţiatic: CETĂŢUIA, NĂMEŞTI, CORBII DE PIATRĂ – în www.travelinfinit.ro

 

[5] - Băiatul îmi arătă un caiet cu coperţi albastre, de plastic, în care sunt mai multe informaţii despre mânăstire. Aşa aflu cum, în 1512, monahia Magdalina, cu nume de mir Musa, proprietara moşiei de la Corbi, a reînfiinţat mânăstirea şi a închinat-o lui Neagoe Basarab. Cum aici a fost prima mânăstire de maici din Ţara Românească. Cum pictura e chiar mai veche, de prin veacul al XIV-lea, dar laăcaşul însuşi este mult mai baărân, căci cele două altare de piatră  trimit spre bisericile byzantine,  din secolul al X-lea, cu hram dublu, şi chiar spre bisericile rupestre din Cappadocia... Documentele nu se pot întoarce prea mult în timp, dar de bună seamă, aici a fost un loc sacru şi în perioada precreştină, CA DOVADĂ ALTARUL DACIC DIN CURTEA MÂNĂSTIRII” (s.n.) – cf. idem.

[6] -Pe blazonul familiei Corvinilor este inscripţionat un corb, care ţine în cioc un inel de aur. Atribuirea acestui simbol al familiei are o legendă. Se spune cã Ioan de Hunedoara era fiu nelegitim al lui Sigismund de Luxemburg, rege al Ungariei, cu o frumoasă femeie din Ţara Haţegului, pe nume Elisabeta.

Pentru a o feri de necinste, regele îi dă de soţ pe unul din vitejii săi, Voicu, dăruindu-I, totodatã, şi un inel,  dar pentru copilul nenăscut, cu scopul de a fi recunoscut, atunci când va creşte şi va merge la curtea regală. În timpul unei călătorii, făcute de familia lui Voicu, poposind pentru a prânzi, inelul este uitat pe o margine a ştergarului pe care erau puse merindele. Un corb, atras de strălucirea inelului, îl fură încercând să plece cu el. Copilul Ioan de Hunedoara ia un arc şi săgeteazã corbul, recuperând astfel inelul. Atunci când creşte şi ajunge la curtea regală, povesteşte aceastã păţanie, iar regele, impresionat de această istorie, decide ca simbolul familiei hunedorenilor sã fie corbul cu inel de aur în cioc.

De altfel, şi numele familiei provine din latinescul “Corvus”, care înseamnă “Corb”, o pasăre care simboliza cu totul altceva, în evul mediu, şi anume înţelepciunea şi longevitatea”
– cf. site-ul Muzeului Castelului Corvinilor.

 

[7] -Există şi legende, în legătură cu originea acestei denumiri. În revista online Incertitudini, din 1 februarie 2010: „Se zice că, demult, un mare domn, tata zicea că ar fi vorba de Vlad Țepeș - ar fi trecut, într-o noapte smolită și ploioasă, pe la hanul aruncat pe spinarea unui dâmb. Crâșmărița - frumoasă foc! Ca toate crâșmărițele!  Pentru că vinul era dulce și mersul Stanchii amețitor, domnul a mai trecut și-n alte nopți. I-a cerut femeii să-l aștepte.  Credincioasă. Seară de seară. Cu lampa aprinsă. Într-o noapte de toamnă lipicioasă,  întunecată de nu se mai vedea nici coșul hanului, s-a auzit  tropot de cal strunit. Nemâncat și obosit , Domnul a bătut în geam. Căuta odihnă în bratele gazdei. Femeia își uitase promisiunea. Hanul era plin de drumeți.  Și-au plătit scump plăcerea de a bea vin la Vadu’ Stanchii. Le-au fost tăiate brațele . De la coate. Și aruncate corbilor.  În toate părtile. De atunci, cele două sate vecine se numesc CORBII CIUNGI.  Și CORBII MARI” – dar şi în revista Familia, Anul XVIII, nr. 50, 1882, p. 602: „Tot tata ne spunea că, într-una din nopţi, când Vodă venise la jupâniţă, streja palatului, care era numi din locuitori din satul Corbii Mici, nu şciu ce i-ar fi făcut calului lui Vodă, căci când Vodă a plecat dimineţa la Târgovişte, şi când era aprope să intre în oraş, ar fi crepat calul şi cercetându-se pricina acestei întâmplări, s-ar fi dovedit că ea venea de la streja palatului din Corbii Ciungi, care nu şciu ce făcuseră calului. Atunci Vodă, care ţinea tot atât de mult la cal, ca şi la jupâniţa din palatul de la Corbii Ciungi, în superarea sa cea mare, pune de taie degetele de la amândoue mânile tuturor bărbaţilor din Corbii Mici şi în urma acestei întemplări, s-a numit satul nostru Corbii Ciungi”. Oricum, satul era legat de numele CORBULUI şi cu degetele bărbaţilor tăiate, şi cu ele tefere! Înseamnă că şi la Corbii Ciungi este posibil să fi existat un complex sacerdotal zalmoxian, cândva... demult, tare demult!

[8] -Petre Ispirescu, Prâslea cel Voinic şi merele de aur, EPL, Bucureşti, 1962, pp.135-136.